"Drumul spre Soare-Răsare" de Ioana Nicolaie - Dragostea și poezia nu părăsesc niciodată sufletul

Ioana Diaconița, 9B

O viață destrămată de Istoria Mare, un suflet mâncat de viu de dorința de autodistrugere, din care pare a rămâne doar carcasa morții sau mai degrabă a scopurilor neîndeplinite, un om ce s-a lăsat pradă „băuturii îmbătătoare” dată celor care și-au acceptat propria pieire, este dorit de diavoli spre a fi supus torturilor din Infern. Eterna suferință se apropie de el, Maxim Radu Neculai, cel și așa osândit de soartă, născut spre a da glas frumuseții dragostei prin intermediul poeziei, ce arde însă în flacăra furiei și neputinței înainte de a fi cunoscută de cei din jur, dar, exact în ultima clipă, întunericul disperării este străpuns de o rază de lumină, îndeajuns de vizibilă încât să ofere speranța mântuirii printr-un strigăt de ajutor: „Doamne, ai milă de mine! N-am vrut decât uitarea!”. Scurtul moment de căință este ascultat de ipostazele divine ale Atotțiitorului, Cel Alb și Cel Galben, iar biata ființă despicată de frică este salvată, oferindu-i-se chiar șansa de a se elibera de povara păcatelor de-a lungul unui traseu similar cu cel prezentat în Divina Comedie a lui Dante: trecerea prin vămile văzduhului…

Aceasta este premisa de la care pornește romanul Ioanei Nicolaie, „Drumul către Soare-Răsare”, ancorat atât în realitatea colectivă a nordului transilvan de pe vremea comunismului, cât și în cea personală, opera născându-se din dorința de a transmite povestea neînțeleasă a fratelui scriitoarei, însuși personajul principal. Dar cum arta nu poate fi creată doar prin raportarea la adevărul lumesc, cartea surprinde și subtilitățile nevăzutului printr-un joc de iluzii și percepții, în care concretul ia forma fluidă a unei ape, lăsându-se purtat de realismul magic al Văraliei, un orășel al tradițiilor ritualice caracterizat de aceeași strălucire ca Macondo din Veacul de singurătate al lui Gabriel García Márquez. Toate aceste perspective, imagini pure culese dintr-un context istoric al opresiunii și deznădejdii, reușesc să alcătuiască, din cioburile vieții în aparență irosite a personajului principal, o oglindă purificatoare, în care se reflectă flacăra iubirii, ce nu părăsește niciodată sufletul lui Radu, datorită leacului împotriva uitării distructive: poezia ca formă de supraviețuire și șansă de obținere a desăvârșirii spirituale.

Acțiunea cărții are drept element central evoluția marcată de insucces a personajului principal: urmărind reperul temporal al evenimentelor semnificative din viața lui Radu, desfășurate de Vinerea Mare, sau Vinerea Seacă, atunci când acesta își și începe călătoria de după moarte, are loc crucificarea spiritului, urmată de acea înviere îndelung râvnită pe parcursul întregii sale vieți. Eșecurile existenței protagonistului la nivel concret se contopesc într-o imagine unitară a neputinței: el nu reușește în repetate rânduri să își îndeplinească scopurile încă din perioada copilăriei, uitându-și certificatul de naștere în momentul înscrierii la liceul de marină, deci implicit o parte a propriei identități, și nefiind admis la Facultatea de Litere din cauza gândului sfâșietor de a se fi despărțit de unica lui dragoste: Helga. În aceeași măsură, romanul devine și un simbol al memoriei frumosului, precum unul dintre caietele în care Radu scrie poezie, fără a se opri în nicio etapă a vieții: caracterul tragic este completat de fericirea cunoașterii dragostei adevărate încă de când a început totul, el oferindu-i Helgăi una dintre comorile sale de preț, insigna de pionier, printr-un gest simbolic al dăruirii de sine.

Îndreptându-se către punctul final al parcursului de după moarte, reprezentat de judecata divină, personajul trebuie să se lase deci sfâșiat din nou de povara propriilor greșeli și regrete, pentru a găsi o ordine între frânturile unor amintiri dezbinate, a se elibera în sfârșit de ceea ce l-a oprit din a-și îndeplini destinul: realitatea însăși. Vămile văzduhului se afișează în fața protagonistului ca un Purgatoriu în care sufletul plutește tot mai lin, la capătul căruia se află chiar Lete, apa dumnezeirii, singura salvare a spiritului constând în mântuirea prin lepădarea de păcate, precedată de recuperarea esenței umanității. Învierea este condiționată (deci) de adresarea interogațiilor: ce i-a oferit viața de fapt lui Radu? Ce a dăruit spiritul său în schimb, drept jertfă, lumii? Iar personajul nu numai că reușește să răspundă la aceste întrebări în răstimpul cel din urmă, realizând că întreaga sa existență a fost dedicată iubirii purificatoare față de muza creației poetice, Helga, ci ajunge și să cuprindă cu gândul valoarea trăirii umane, caracterizată de vitalitate și prelungită în nemurire.

Revelația în glas lucid a gândului de artist vine odată cu descoperirea rolului fundamental al uitării, drept componentă a forțelor întemeietoare ale lumii, creația și distrugerea. Aflat la granița dintre vămi sau poate chiar într-o frântură rămasă intactă a propriului spirit, Radu simte prezența unui suflet care nu s-a materializat niciodată în realitate, și anume cel al copilului nenăscut, despre care a crezut că i-a aparținut întreaga viață, fiindu-i smuls din mâini, precum toate celelalte aspecte concrete ale vieții lumești, de crudul adevăr al Istoriei Mari. Ascultând vorbele acestei ființe pure, nepătate de păcatul originar, el realizează că, în vederea căpătării unui chip efemer, este necesară uitarea frumuseții nașterii din lumina divină, îndeajuns de mult încât ființa să râvnească spre regăsirea firului de aur al desăvârșirii. Apoi, de-a lungul existenței umane, perspectiva asupra acestui concept este modelată pe calea păstrării în memorie, (a non-uitării) iubirii, de care Radu nu reușește să se lepede nici în așa-zisa perioadă a „tunelului”, atunci când își sfâșie sufletul bucată cu bucată dintr-o aprigă dorință de automutilare, în vederea eliberării de absurdul lumescului sterp, imposibil de suportat în lipsa anestezicului constituit de viciul alcoolului. Completarea parcursului existențial se face printr-o simetrie perfectă, uitarea păcatelor fiind calea către mântuire, ce este însă imposibil de realizat dacă omul nu găsește esența frumuseții pe care să o poarte mai departe după moarte, devenind superior ipostazei sale de prunc nenăscut, căruia îi lipsește dragostea trăită (pe care el o consideră „temelia lumii”).

Înțelegând în sfârșit o parte din adevărul propriului suflet, Radu îi spune copilului ceea ce eu consider ca fiind ideea de bază a cărții:

”Viața seamănă cu o pictură pe râu. O pictură pe apă. Felul în care o schimbă valurile nu doar că uimește, ci și face culoarea nemuritoare. O duc departe, o îngheață, o fierb, o prefac în ploaie. O pictură pe apă e orișicare viață.”

Artistul pictează în fluidul veșnic schimbător al existenței, opera devine nemuritoare tocmai prin metamorfoza continuă a percepției, iar în simultaneitate cu ritmul revelației creatoare, această oglindă a nevăzutului ia altă formă, devine tot mai complexă, mai vie, căci Radu îi dă din viața sa, cu fiecare scrisoare către Helga ce arde în flacăra mistuitoare la nivel lumesc, purificatoare în plan divin, permițând conexiunea cu ipostaza superioară a existenței. „Cel Alb îți strânge poezia din cenușă.”

Textele dedicate ei, muza frumuseții, nu ajung să fie publicate, el, Radu, nu devine deci un scriitor în adevăratul sens al cuvântului: dar totuși perspectiva o îndrumă pe Helga să creadă, chiar şi la mult timp după ce regimul comunist a îndepărtat-o de prima sa iubire, vânzând-o poporului german, că poetul este creatorul de frumusețe al unei lumi întregi, când de fapt singura sa lume este chiar gândul la ea.  Acest gând reprezintă, de fapt, ceea ce îl înrădăcinează pe Radu în efemerul uman, subjugându-l suferinței, dar și sentimentului că propriul spirit nu se poate materializa în absența imperfecțiunii. Atras de perspectiva suprarealistă a împlinirii prin dragostea magică față de o ipostază creatoare a frumuseții, concretizată în roman prin imaginea zânei Izora, acea „Ea” cu care spiritul copilului nenăscut se poate contopi în neființă în chip lumesc, Radu realizează că Helga este raza sa de lumină îndrumătoare și că preferă să se piardă pe sine, ucigându-și cu brutalitate sufletul, doar pentru a ști că, la un moment dat, umanul îl va învia, apa existenței efemere se va limpezi în etern.

Dar însuși faptul că lui Radu îi este oferită ocazia de a alege între mistic și concret, între viața și moartea trupească, pe mine mă duce cu gândul la faptul că Radu este modelat de destin drept mesagerul unei suprarealități, el ajungând să cunoască în ipostaza umană aspecte pe care ceilalți le află abia în urma desăvârșirii, precum ipostazele vieților sale anterioare ce îi coexistă în suflet. Practic acesta reprezintă și unul dintre motivele pentru care Radu primește o a doua șansă prin calea către mântuire: spiritul său se află într-o directă comuniune cu harul, pe care totuși nu reușește să îl exteriorizeze prin artă publicului larg, ci doar celor ce îi înțeleg în profunzime perspectiva asupra realității.