Citind romanul Bucuria vieții, de Irving Stone, în care se reconstituie parcursul existențial al pictorului Vincent van Gogh, un parcurs dificil, tensionat și înălțător prin suferință, atât de dens ca emoție, copleșitor ca intensitate a zbaterilor și căutărilor unui sens al faptului de a fi în lume prin artă, lectorul se simte chemat să comunice cumva, peste timp, cu artistul și se privește analitic pe sine datorită oglindirilor și călătoriilor în pânzele sale.
Introspecția cititorului îndrăgostit de picturile lui Vincent luminează ascunzișurile eului adolescentin, ce rătăcește pe malul mării în bătaia vântului, pe lângă minele dezolante înainte de răsăritul soarelui, prin livezile cu pruni în floare, prin via roșie la apus, pe un drum solitar străjuit de plopi autumnali... Astfel sufletul plutește mereu sub stelele care se văd cel mai frumos în noaptea plină de culoare și care mereu cheamă către vis, către un dincolo, de unde probabil acum ne privește cel care își semna scrisorile adresate fratelui său Theo, Loving, Vincent.
Om-stea
oamenii
nu se sting,
ei ard;
ard și cad,
sunt căzători
și atunci când cad
încep să ardă,
e multă putere
în neputință.
oamenii
sunt stele,
care iubesc,
iar stelele
nu au voie
să se stingă.
Dragul meu van Gogh,
Ceva din mine refuză cu încăpățânare să stea în fața foii, de parcă ar simți ceva. Și altceva se-nvârte și-și cere consistență. Mă uit în gol la pescarul de pe plajă, ca o migăloasă țesătoare cu simțul culorilor. Culorile migrează dincolo de contururi, pătrunzând în țesătura aerului umed, cețos și flagelat cu aure fine de încâlceli subtile. E o lume fără muchii, fără limite, o lume de interferențe, contaminări între lucruri, care nu sunt, de fapt, lucruri și aer, între goluri și plinuri și între dor și speranță. E o lume fără margini, în care marea este probabil, sufletul tău, iar eu scriu ca și cum aș înota, uneori împotriva curentului, prin sufletul tău pustiit, ars de dragoste și de păreri de rău. Nici măcar nu știu cum să o fac, mă dezorientez și amețesc. E o amețeală vastă și începe să îmi placă.
Îți scriu acum, probabil pentru că mă simt singură și pentru că vreau să îți mulțumesc, în caz că nimeni nu a făcut-o. Pentru că în orice făceai, îți lăsai și o parte din suflet, deși știai că nu mai ai mult nici pentru tine. Ca atunci, când le-ai dat minerilor toate lucrurile tale, alegând să trăiești într-un mod auster, singura ta sursă de venit fiind ajutorul de la fratele tău. În loc de o inimă, cred că bunul Dumnezeu ți-a pus câteva sute. Pentru ca apoi să te cunoaștem și să te ascultăm cu privirea. Și pentru asta îți mulțumesc.
Acum îți scriu, pentru că mă simt singură și pentru că și tu ai fost, la rândul tău, mult mai singur decât mine. Probabil singurătatea ta nu era cea în care erai doar tu cu tine, era cea în care nu erai, dar care era a ta, acolo în vis, la zeci de ani distanță de tine, pâlpâind. Singurătatea în care alergi singur și speriat prin propriul suflet, printre ierburi înalte, ca să te cauți disperat pentru că nu te mai găsești. Sau singurătatea amețitoare, adâncă, în care mă aflu acum, în timp ce încerc să îți scriu și în timp ce înot noaptea în mare, împotriva curentului din sufletul tău învolburat. Sunt singură și nu știu să mă rog, pentru că nu știu să cer. Nu știu nici măcar să mor, nici să trăiesc n-am știut. Dar pot să scriu. O fac când iubesc și când iubesc sunt singură. Și când sunt singură, scriu. Scriu când dor. Dor de mine și de oameni. Mă dor toate acum, dar nu simt nimic, pentru că sufletul meu îl caută pe al tău, nu e la mine. Îți scriu acum, pentru că vreau să pot să ajung la stele. Să mă înalț, la apus, pe foșnetul plopilor, atât de iubiți de pământ, pe foșnetul plopilor atât de înalți, atât de dincolo de stele și atât de înțeleși de tine. Să mă zbor, să mă clatin și să cad, să mă ridic și să învăț să sper. Să am ambiția pământului, de a ajunge la stele. Să mor și să mă nasc din picturi, adică din dragoste și atunci să încep să ard. Să ardem. Eu și steaua mea. Ce neînțeleasă bucurie!
Acum că îți scriu, îmi crește sufletul, prin sufletul tău, ca un val la răsărit, ca un copil pe plajă, care se se joacă cu marea în nisip, sau ca un bătrân pescar, care speră, pentru că nu mai are nimic de pierdut. Mă dizolv in iubire. Acum are culoarea cerului. Soarele mă ia in brațe. Lumea s-a topit în praf de stele. E liniște. Îmi aud bătăile inimii. Sunt fericită că o mai am. Nu o las să se topească.
Acum, când îți scriu, îmi pare rău că nu reușesc să îți spun tot ce simt. E ca și cum, încercând să îți scriu ție, mi-am scris mie. Poate pentru că m-am regăsit în felul tău de a fi sau de a iubi sfâșietor și fără speranță.
Comentarios