"Dogma", în regia lui Valentin Mocanu - Un filmpoem care ne întreabă cine suntem și ce căutăm

Tiana Teodora Bitta, 11 D

Când ne așezăm în fața unui ecran, nu ne așteptăm neapărat la revelații. Și totuși, sunt filme care nu doar că ne surprind, ci ne zdruncină din temelii. Un astfel de film este „Dogma” (2024), în regia lui Valentin Mocanu, care nu este doar o poveste sau o experiență inedită a existenței, ci și o pătrundere bruscă în miezul poeziei contemporane– una în care culorile, muzica, simbolurile și versurile se împletesc pentru a da naștere unui spectacol al frumosului. Astfel, poezia deschide o poartă spre o lume a contrastelor, a îmbinării frumuseții cu diformul și a împletirii sublimului cu tragicul. Fiind cea mai rafinată formă a artei verbale, ea devine cheia unei introspecții necesare: Cine suntem și ce căutăm, atunci când încercăm să găsim evadarea dintr-o lume tumultuoasă?

Frumosul devine o străfulgerare, o revelație, o suliță care sfâșie

Drumul către o asemenea revelație ne este, poate, devoalat încă de la începutul filmului, prin poemul care deschide universul unei experiențe inițiatice, ce provoacă la introspecție și anticipează o nevoie primordială a oricărei ființe limitate: de a se proiecta într-un orizont al frumosului. Poezia Marianei Codruț, „frumusețea e o agresiune”, alterează percepția obișnuită asupra frumuseții, transfigurând-o din ceva blând și armonios, ce liniștește sufletul, într-o forță care tulbură, neliniștește și chiar agresează. În fața rutinei cotidiene și a obișnuitului, frumosul devine o străfulgerare, o revelație, o suliță care sfâșie și dizolvă vălul banalului, fiind „vârful de oțel al unei lănci/ împlântate în inima păcii cotidiene.” Cea de-a doua strofă accentuează această idee, dezvăluind imaginea frumuseții ca limită și, totodată, ca aspirație a ființei către absolut,  alcătuind orizontul unui „dincolo”, un spațiu în care limitele realității se disipează și totul devine posibil. Precum „emigranții clandestini”, oamenii își asumă sacrificiul atingerii unui astfel de ideal, „în căutarea unei vieți mai bune” și pornesc pe drumul căutării, în ciuda amenințării pierderii și a morții. Astfel, poezia se constituie într-o meditație asupra tensiunii dintre realitate și aspirație și dintre real și ideal, frumusețea fiind, concomitent, o promisiune și un pericol. Adevărata frumusețe nu ne lasă indiferenți. Ne zdruncină. Ne amintește că viața poate fi și altfel. Ne ridică deasupra mediocrității. Ne scoate din amorțire și, de aceea, devine un act de agresiune asupra liniștii în care ne adăpostim, „în somnolenta pace cotidiană”.   

Omul este prizonierul vieții sale

O altă poezie care ne vorbește despre captivitate, rezistență și speranță în forme aproape apocaliptice este „Orașul” de Nichita Danilov, care nu trasează granițele unui oraș real, ci conturează o stare colectivă- un loc devenit simbol al închiderii, al depersonalizării și al înstrăinării.  Lanțurile și cătușele devin metafore pentru condiția umană în spațiul modern, întrucât omul este prizonierul vieții sale, închis în propriile griji, temeri și limite, după cum evidențiază versurile „În fiece fereastră,/ în fiece balcon/ bărbaţi și femei,/ bătrâni și copii/ ne arătau mâinile/ prinse-n cătușe ruginite de lanţuri;” Totodată, ferestrele și balcoanele, porți ale libertății și portaluri către absolut, își pierd valențele tainice și devin, în „Orașul” lui Nichita Danilov, simple celule, componente ale unei imense închisori. Străzile devin un drum al suferinței, al unei oboseli de sorginte lăuntrică, iar gândul că „timpul nostru se sfârșește aici” nu reflectă neapărat disperarea, ci conștientizarea unei transformări: cu fiecare pas, cu fiecare act de rezistență, devenim mai puțin prizonieri, ne eliberăm nu doar de moarte, ci de o formă de viață mecanică și golită de sens. Totodată, imaginea apocaliptică a orașului pierdut se completează cu „manechinele goale din vitrine”, ca expresie a artificialului, a golului vieții de consum, a imaginii fără viață a ceea ce omul contemporan ar trebui să fie, iar teama care „pătrunde prin piele” e acel disconfort profund al omului modern, care cunoaște ruptura dintre dorința de libertate și constrângerile societății. Totuși, finalul aduce cititorului o formă de salvare, printr-o viziune aproape religioasă sau mitică: „patria noastră din cer, eternă.” devine o imagine a speranței, a unei apartenențe a ceva mai mare, o nostalgie după o lume pierdută sau credința că dincolo de limitările acestei vieți există un sens mai adânc, o „patrie” a spiritului, unde evadarea devine posibilă, iar iluzia libertății, care există doar în interior, se exteriorizează. Orașul e temniță, dar în noi rămâne o fărâmă de cer. Și acea fărâmă, oricât de mică, e o promisiune: că lanțurile nu sunt veșnice.

O ființă care cunoaște suferința din adâncimi

Următoarea poezie care m-a făcut să alunec în reveria unei meditații asupra societății contemporane este „Femeie luptătoare” de Sorina Rîndașu, ce dezvăluie doar o mică parte din forța tăcută a femeii, o forță care nu se arată prin gesturi mari sau vorbe multe, ci prin tăcerea care îndură, care apasă și, paradoxal, susține. Poemul răstoarnă imaginile romantice sau idealizate despre femeie, astfel încât nu mai vedem fluturi, câmpii sau flori, ci gol, carne și sânge. Femeia nu mai este un simbol al unei fragilității decorative, ea devine o ființă care cunoaște suferința din adâncimile trupului și ale sufletului, „căci durerea din interior țâșnește”. Versul „Cutia toracică e goală” evidențiază imaginea vidului interior, poate emoțional sau poate existențial, fiind o radiografie a femeii ce nu se recunoaște în metaforele idealizate despre feminitate. Ea se caută, se întreabă, dar nu găsește în sine nici fluturi, nici verdeață, doar o durere care se răspândește tăcut, ca o sevă amară. Imaginea sângelui din păr capătă o valență aproape mitologică: zilele bune, cele așteptate și niciodată venite, devin sursa uneia sau a mai multor răni, iar speranța neîmplinită nu doar doare, ci sângerează. Și, totuși, femeia tace. Iar această închidere în sine devine cheia descifrării poemului, întrucât „Ea știe / că liniștea e plină de răspunsuri.” Prin aceste versuri din final, poezia capătă o adâncime aproape necuprinzătoare: nu strigătul, nu lamentarea conțin în sine adevărul, ci liniștea. Femeia luptătoare nu este eroina spectaculoasă a revoltelor, ci este cea care își trăiește lupta din interior, în mod invizibil, dar nu mai puțin real, fiind o imagine a rezistenței tăcute. Nu are în ea peisaje paradiziace, dar are o forță care provine din asumarea durerii și din tăcerea care conștientizează și înțelege, dezvăluind adevărata putere: aceea care nu se arată, dar susține o lume întreagă din umbră.

Salvarea prin memorie

Nu în ultimul rând, un alt poem aproape profetic, ce împletește memoria, mitul, identitatea și așteptarea mesianică este „Prolegomene” de Lucian Vasiliu, ce devine o evanghelie apocrifă a omului comun – închis într-o clepsidră, martor al lumii și al propriilor începuturi, căutând un sens, un nume, o chemare. Poemul se deschide cititorului printr-o imagine extraordinară: „închis într-o clepsidră”, ce sugerează că timpul nu este doar o curgere ireversibilă, ci o închisoare. Omul este o ființă prinsă între început și sfârșit, mereu mișcat de nisipul existenței – un fir fragil, dar conștient, iar, însoțit de „emiri”, acesta se proiectează într-o dimensiune aproape mitologică, a unei călătorii spirituale printr-un deșert al conștiinței. Astfel, salvarea prin memorie se remarcă prin visele părinților, duminica și  podurile de sub pașii copiilor, ce creează o imagine idealizată, dar fragilă, a unei copilării sacre, fiind o epifanie a apartenenței, o inundație de sensuri care se dezvăluie independent, din proprie inițiativă. Totuși, această armonie este brusc contrastată de imaginea mamei, o figură profund umană, copleșită de limitele ei: nu a călătorit, nu a cunoscut lumea, dar plânge pentru viitorul copilului ei. „Eram seismograful” este o secvență care definește poetul ca receptor al durerii lumii, al rupturilor tăcute. Aici poezia cuprinde în sine o adâncime existențială: nu e vorba doar despre sine, ci despre o stare universală. Poetul devine un mediu prin care trec vibrațiile unei umanități difuze, în derivă. Secvențele „strigătul de moarte al unui arbore bătrân” și „plânsul viermilor” se constituie într-o meditație dureroasă asupra degradării și a sfârșitului.

Totuși, în mijlocul acestui întuneric, omul caută revelația, deși este „orb în capelă”, incapabil de a proiecta un sens existenței sale. Finalul poeziei devoalează un crescendo de nume posibile, istorice, religioase și culturale – de la Platon și Socrate până la evangheliști și figuri biblice. Omul caută în ele o identitate, o chemare, un sens, dar toate se destramă, „risipite la casa numelui lor”, odată cu venirea crivățului, o metaforă a nesiguranței și a pierderii fundamentului ce alcătuiește și definește, deopotrivă, ființa. Și, totuși, rămâne o așteptare sfântă: „să mă ia cineva de mână, să mă arate și să spună: «Iată, acesta este Fiul omului»”, marcând atât o nevoie profundă de recunoaștere, de găsire a sinelui și de mântuire, cât și vocea unei ființe care își caută rădăcinile în memorie, sensul în suferință și identitatea în așteptare. În această imagine se întâlnesc omul arhaic și cel modern: amândoi însetați de o legitimitate interioară, de o patrie care nu se află pe hartă, ci în inimă.

              Așadar, poezia, poate mai mult decât orice altă formă de artă, ne face să simțim ceea ce nu putem explica și ne vorbește despre noi înșine, despre ceea ce este frumos și dureros în același timp. În fața poeziei, omul se dezbracă de măștile sociale și devine sincer și atent la adevăratele trăiri ale sale. În filmul „Dogma” , poezia nu îndeplinește funcția unui decor, ci devine o cheie ce deschide drumul spre o căutare interioară – ne întreabă cine suntem, ce înseamnă frumusețea pentru fiecare dintre noi și cum putem găsi sens în lucrurile care, la prima vedere, par lipsite de speranță.