"Dogma" - Un filmpoem de Valentin Mocanu: un vis poetic și neliniștitor despre frumusețe și umbră

Andrei Balan

O confesiune sub forma unei rugăciuni mute

Filmpoemul “Dogma”, regizat de Valentin Mocanu, a fost un film dur, bazat pe niște poezii profunde, fiecare autor având stilul lui, fapt ce a făcut producția tânărului regizor să iasă din tiparele clasice ale cinematografiei.

Secvența finală, cu femeia în fața oglinzii recitând poezia “trei tablete de Nurofen Forte”, urmată de “unui tată”, ambele scrise de Șerban Axinte, este o radiografie profundă și tăcută a durerii care nu mai izbucnește în strigăte, ci care s-a transformat într-o prezență apatică, una care stă și apasă în interiorul nostru, fără să se manifeste printr-o suferință sonoră. În acea oglindă nu se reflectă doar chipul femeii, ci toată povara lumii care i s-a așezat pe umeri, fără să fie întrebată dacă este pregătită să o poarte. Nu mai este vorba de o simplă poezie, ci de o dezvăluire dureroasă, o confesiune care vine sub forma unei rugăciuni mute, în care cuvintele sunt singurele ce pot exprima rana interioară uriașă.

„Trei tablete de Nurofen Forte” nu este doar un poem care vorbește despre o durere de cap. E o metaforă brutală pentru durerea care se ascunde mult mai jos, în suflet, o durere invizibilă, o amorțeală care ajunge să te țină în viață când nimic altceva nu mai funcționează. Este realitatea crudă, în care cei dragi mor și lumea se întoarce parcă cu susul în jos, în care mama, ființa dătătoare de viață, își lasă corpul fără suflet, iar fără ajutorul ei, totul pare imposibil de realizat și ajungem să ne gândim că iubirea mamei pentru noi este singura formă de iubire necondiționată și nemuritoare. Femeia din fața oglinzii nu se străduiește să-și ascundă rana pierderii cu machiaj. Ea trăiește în lumea de aici, nu în starea de euforie pe care o oferă frumusețea, plânge în liniște, iar prin fiecare vers rostit pare că își recuperează exuviile pierdute în timpul vieții de adult. Privirea ei nu e triumfătoare, nu e plină de speranță, dar transmite faptul că e încă aici și că nu e gata să renunțe la viață.

Apoi, imaginea se mută către relația cu tatăl. Aici se rupe ceva în interiorul ei, ceva care nu mai ține de ea, ci de el. Acolo nu mai este doar durerea proprie, ci și golul lăsat de absență, o absență care poate răni mai tare decât prezența oricui, chiar și atunci când prezența e toxică. Tatăl devine astfel o fantomă, o prezență invizibilă care a lăsat răni adânci, iar cuvintele femeii devin un simbol pentru iubirea care nu i-a fost niciodată oferită. Nu cere iertare, nu caută scuze sau explicații, ea doar își exteriorizează sentimentele prin aceste versuri cu o încărcătură emoțională imensă.

Astfel, momentul în care oglinda devine un altar este, de fapt, o lecție dureroasă despre cât de mult poate suporta o ființă umană înainte să cedeze. Și, mai ales, despre cum uneori tăcerea spune mai multe decât orice vorbă.

Daria Bortică

Căutarea ca un act de credință și de curaj

Am avut ocazia rară de a viziona filmul ,,Dogma” nu doar ca spectatori izolați în fața unui ecran, ci în prezența unor oameni care l-au făcut să existe. Filmul a fost mai mult decât un film — a fost o formă de comunicare între nevăzut și văzut, între minte și trup, între tăcerea publicului și vocea poetului.

În cadrul acestei întâlniri am avut parte de multe idei noi din partea oamenilor ce au lucrat în spatele creației expuse. Cum a spus actrița Alexandra Diaconița în dialogul ulterior, unii dintre actori nu vor să fie înțeleși pe deplin. Vor să-și păstreze dreptul de a interpreta după felul lor de a simți. Asta face ca arta să fie vie: neînțelesul care merge mai departe, care circulă între priviri, între gesturi, între cadre, ca o întrebare fără răspuns fix.

Într-unul dintre primele cadre, în secvența cu femeia în rochia roșie urcând scările, se sugerează ideea unei dorințe profunde de înălțare spirituală și de căutare a unui răspuns personal, diferit de ceea ce li se spune tuturor. Urcarea simbolizează un drum inițiatic, o ascensiune interioară prin care personajul încearcă să se apropie de un adevăr intim, greu de rostit. Rochia roșie și scara în aceeași nuanță trimit la ideea unui drum predestinat, al pasiunii, al sângelui, al luptei tăcute. Fundalul gol și lipsa unui punct final vizibil accentuează căutarea ca pe un act de credință și de curaj, în care personajul se expune, fără protecție, unui sens care încă nu i se revelează pe deplin.

Una dintre cele mai intense secvențe vizuale din film, în opinia mea, este cea a femeii care poartă un veșmânt alb și larg în brațe, ce pare să respire, care pare să fie un copil, să aibă o prezență aproape mistică. Ea este o mamă, o umbră, o ființă-trecere, un fel de entitate între viață și uitare. Din veșmântul ei iese mai întâi un ou, apoi  capul unui manechin, ciobit, spart — ca o minte care nu mai poate gândi și nici vedea din cauza ochiului spart.

Însă sărutul de pe frunte, pe care îl oferă mai târziu femeia, imprimat cu ruj roșu, devine un gest sacru. Urma pe fruntea copilului pare un al treilea ochi — poate semn al iluminării sau al unei memorii transmise, o moștenire a durerii, a înțelegerii forțate. Este un ochi care nu privește în afară, ci înăuntru. În multe tradiții, al treilea ochi e legat de intuiție și transcendență. În acest context, poate fi privit ca o metaforă a nașterii conștiinței într-o lume a umbrelor. O lume post-comunistă, o lume care încă își caută glasul între tăcerile moștenite.

Pe fundalul acestor imagini curge poezia Camera ascunsă, de Nichita Danilov, o elegie a rătăcirii. Poezia nu explică scena, ci o adâncește. Ușa care a plecat, camera care se ascunde într-o altă cameră — toate devin metafore ale memoriei colective pierdute, ale identității fugare, exact ca și în momentul căderii merelor pe scări, ale unei nații care se caută în labirintul propriilor traume, un labirint ce ne adâncește în gol și numai rareori îi putem găsi lumina când ne oprim, ca mărul ce nu a căzut de tot pe scări și s-a oprit, ilustrând astfel crearea luminii în întuneric prin propria forță. A rămas acolo, a rămas ca o dovadă a existenței , a supraviețuirii.

Astfel, filmul „Dogma” nu oferă răspunsuri clare, ci provoacă spectatorul să caute sensul dincolo de cuvinte, în imagini, gesturi, tăceri și poezie. Fiecare secvență devine o întrebare, o fereastră spre o lume interioară care nu vrea să fie explicată, ci simțită. Filmul funcționează ca un vis poetic și neliniștitor, în care simbolurile, își schimbă mereu sensul, lăsându-ne în fața unei libertăți interpretative care ne obligă să ne confruntăm cu propriile nelămuriri. În final, nu contează atât ce înțelegi, ci cât de sincer ești în felul în care te lași atins de această lume.

Eliza Brătuleanu

Din propria suferință cresc fructe luminoase

Filmul-poem ,,Dogma”, regizat de Valentin Mocanu este un omagiu adus poeților ieșeni care merită mai multă recunoaștere, persoanelor care trec prin etape dificile ale vieții și care au supraviețuit perioadei comunismului, în care sentimentele și gândurile îți erau nevalidate, neavând pe nimeni cu care să vorbești. Cuvântul ,,dogmă” înseamnă lege, ordine divină, adresându-se tuturor celor care vor să găsească frumusețea în momentele cele mai lipsite de speranță. Sunt surprinse cu finețe emoțiile transmise de poeziile folosite în scurtmetraje, fiecare surprinzând o poveste unică și mereu valabilă.

Primul scurtmetraj prezintă povestea unei femei îmbrăcate în roșu. Poemul ,,ce spui, Doamne, tuturor” de Mariana Codruț este un strigăt de disperare, omul nefiind capabil să ia decizii de unul singur, ci așteaptă o minune, o reînviere. Femeia este văzută urcându-se pe o scară, încercând să meargă înainte, să se înalțe spre divin. Următoarea poezie, ,,jurnal pe sărite. marți”, tot a Marianei Codruț, reprezintă condiția artistului, care din propria suferință crește fructe luminoase și dătătoare de viață. Se poate vedea cum flori de lalea apar din propriul corp și care apoi sunt folosite pentru a se proteja de vecinii care ,,se cațără mereu pe balcoane/ să vadă tot-tot-tot, să afle tot-tot-tot”. Astfel, femeia îmbrăcată în rochie roșie este o artistă, o poetă care este suprimată de contextul politic, de asprul regim comunist și încearcă din răsputeri să își facă arta cunoscută în ciuda asupririi.

Cel de-al doilea scurtmetraj povestește viața zbuciumată a două personaje, care nu reușesc să închege o relație fericită, dar destinul deja le scrisese viețile. La început, cele două personaje sunt portretizate bând ceai din porțelanuri, acestea fiind într-o relație de conflict ce pare, totuși, remediabilă. Chiar versurile primei poezii folosite în scurtmetraj, ,,Noiembrie“ de Sorina Rândașu spun ,,și să mi-l cos pe frunte/ ca semn că nu sunt învinsă/ ci am învins”. Însă situația ia o formă neașteptată, unul dintre personaje transformându-se într-o persoană rece, obosită, în timp ce celălalt devine din ce în ce mai dependent de cel care încearcă să-l îndepărteze. Femeia cu păr blond continuă să toarne ceai în ceașca femeii roșcate, dar aceasta îl varsă, abia după mai multe încercări acceptându-l cu greu. De asemenea, la finalul scurtmetrajului este prezentată cea mai violentă formă de ignoranță și îndepărtare, delicatețea dispărând odată cu dragostea. De-a lungul secvenței, cele două sunt arătate fie împreună, fie pe cont propriu, dar în mod clar doar una dintre ele suferea în timp ce cealaltă se prefăcea că este fericită. Șinele de tren și râul, elemente mereu prezente în fundal reprezintă continuitatea, ceva ce se află în permanentă schimbare și mișcare. Pentru a ajunge la pacea pe care o caută, cele două trebuie să facă sacrificii, dar nu mereu sunt dispuse. Deci, consider că este reprezentată o materializare a atașamentului față de o persoană care nu mai poate simți nimic, ambele având de suferit.

Un alt scurtmetraj care m-a impresionat, dar și tulburat, a fost cel intitulat după poezia ,,Tăierea porcului” de Liviu Antonesei. Spre deosebire de celelalte secvențe, aceasta nu este dublată, ci sunt rulate sunete ce provoacă teamă și dezgust. Peștii sunt simboluri ale purității, pe care omul le sacrifică fără milă. În fiecare zi sunt făcute sacrificii pentru a ne putea continua viața așa cum o știm, dar fără a realiza că vieți întregi sunt luate. Cruzimea este milă asupra noastră. Lipsa de versuri reprezintă oripilarea privitorului care începe să devină conștient. Această scenă poate fi transpusă și în contextul comunismului, unde un număr mic de persoane trăiau vieți de invidiat, construite pe suferința mulțimii.

Filmul este un deschizător de ochi și de inimi, îndemnând publicul să citească poezia de calitate, pe care doar cei antrenați pot să o înțeleagă. Echipa filmului mărturisește că își dorește ca arta lor să fie înțeleasă și apreciată, însă pentru aceasta este nevoie de o deschidere și de o curiozitate naturale, pe care omul le poate dezvolta prin lectură și dedicare.

Sofia Butnariu

Suntem rupți de lumea în care trăim

Vizionarea filmului ,,Dogma” a fost cu adevărat o experiență unică și plină de emoții. Pe parcursul acestui film ne-am apropiat de lumea poeziei și am pătruns în cele mai profunde înțelesuri ale acestui univers.

Cromatica a avut un rol esențial pe parcursul acestui film. La început, culoarea dominantă a fost roșul, care s-a găsit atât în hainele personajelor, cât și în elementul care mie mi-a sărit cel mai mult în ochi, lalelele. Florile acestea au fost folosite în mai multe scene; una în care fata își acoperea ochii și alta în care își acoperea urechile. Această scenă m-a dus cu gândul la poezia ,,Mereu împotrivă’’ de Mariana Codruț; mai exact la secvența ,,nu pot să văd nu pot să aud nu pot să simt’’. Versurile poeziei și cele două imagini în care se folosesc lalelele ca niște limite între lumea interioară și cea din jur, trezesc în mine o înțelegere profundă asupra modului în care, uneori, suntem rupți de lumea în care trăim, iar tot ce putem vedea și auzi sunt gândurile, visurile și emoțiile noastre.

Filmul ,,Dogma’’ ne face să privim mai departe de ecran, înapoi în interiorul nostru, și ne lasă libertatea să contribuim la crearea sensului care se află în spatele versurilor și al imaginii.

Ștefan Căciulă

Nevoia de a primi un mesaj individual

„Dogma” propune o meditație vizuală asupra conflictului interior și a nevoii de eliberare dintr-un sistem de gândire rigid. Atmosfera este construită printr-un spațiu închis, aproape steril, unde lumina rece și mișcările lente contribuie la senzația de claustrare psihică. Dansul nu este decorativ, ci tensionat, fragmentat, ca o formă de exprimare a unei revolte interioare mute. 

Personajul pare prins într-o confruntare cu o forță invizibilă – fie o dogmă, fie o conștiință – care impune limite greu de depășit. Nu există o narațiune clasică, ci o acumulare de stări și simboluri: corpul devine canal de comunicare, iar mișcarea capătă greutatea unei rugăciuni sau a unui strigăt interior.

În acest context, poezia „ce spui, Doamne, tuturor…” de Mariana Codruț completează și amplifică mesajul vizual. Vocea poetică refuză generalul și caută ceva profund personal, „ceva puternic până la implozie”. Nevoia de a primi un mesaj individual, dincolo de dogma colectivă, este perfect înrudită cu încercarea personajului de a rupe barierele impuse din afară și din sine. Finalul poeziei („voi fi numai ochi și urechi…”) exprimă exact starea de receptivitate totală care se simte și în film – o disponibilitate absolută pentru adevăr, oricât de greu ar fi.

Împreună, textul și imaginea construiesc o meditație despre identitate, izolare și dorința de a accesa un sens personal, eliberator, chiar cu riscul unei prăbușiri interioare.

Ștefan Ciobanu

Un adevăr imuabil care unește și hrănește

Filmul artistic Dogma, regizat de Valentin Mocanu, prezintă rolul artistului, sacralitatea creației și, implicit, dinamica complexă dintre religie și artă. În lumea curentă, în care dogma a ajuns să fie confundată cu rigiditatea, cred că filmul reînvie sensul ei profund, acela de legătură spirituală între om și necunoscut și de înălțare prin robie (omul ca rob al lui Dumnezeu) într-un scop mai înalt.

Încă de la titlu, Dogma trimite la ideea unei credințe esențiale, a unui adevăr imuabil care unește și hrănește. Afișul cu cei doi pești poate face trimitere la episodul biblic al înmulțirii peștilor de către Iisus, la ideea de hrană sufletească. Arta devine o pâine a spiritului, un dar pe care puțini știu să-l recunoască și mai puțini știu să-l prețuiască. Artistul, asemenea unui apostol la scară umană, multiplică frumosul și îl dăruiește mulțimii, deși, prin asta, el însuși se dăruiește pe sine.

În interpretarea poeziilor Marianei Codruț, fata îmbrăcată în roșu, simbol al pasiunii, al vieții, dar și al sângelui, reprezintă pulsul neîncetat al emoției într-o lume din ce în ce mai inertă. Trandafirul ce iese din gura ei este imaginea însăși a creației, a frumuseții dureroase pe care artistul o scoate din sine. Trandafirul nu e menit pentru toți, ci doar pentru cei care „văd” cu adevărat și pot înțelege.

Una dintre cele mai importante secvențe din film este cea în care un personaj feminin toarnă ceai în apă. Apa, neutră, asemenea unei foi albe, este îndulcită cu un ceai, colorat, aromat, frumos. Cred că scena conturează rolul esențial al artistului, și anume să creeze din nimic un sens frumos, oricât de îmbibat de suferință ar fi acesta. Artiștii sunt cei care, asemenea ceaiului, se dizolvă în realitate, dându-i formă și sens, chiar dacă pentru asta trebuie să-și piardă consistența proprie, sacrificându-se.

Ideea de sacrificiu este reluată și în scena inspirată de poezia „Tăierea porcului” de Liviu Antonesei. Blocul de gheață spart de trupul mort al unui pește simbolizează o viață trăită pentru cei din jur, care se sfârșește în violență ritualică. Sacrificiul devine o oglindă cruntă a umanității, iar artistul, martor al acestei tragedii, nu o diluează, ci o expune ca pe o rană deschisă.

O altă imagine puternică se regăsește în poezia „trei tablete de nurofen forte” de Șerban Axinte. Sicriul mamei ajunge, simbolic, „la mine în cap”. El reprezintă interiorizarea durerii, a despărțirii și a imposibilității de a da drumul trecutului. Este un semn că artistul rămâne captiv în propria traumă. În acest context, în afară de cele trei tablete de nurofen forte, doar prin artă suferința se mai poate exprima.

Filmul Dogma este o reprezentare despre viață și despre moarte, despre revelație și pierdere, despre credință și durere. Este o liturghie a artistului care își asumă rolul de sacrificat și salvator.

Smaranda Cojan

Forța frumuseții poate provoca schimbarea

Filmul artistic Dogma, regizat de Valentin Mocanu, scoate la iveală relația dintre om și principiile impuse de societate. Prin intermediul imaginilor cinematografice și al culorii roșii, predominante în aproape fiecare scenă, filmul adâncește teme profunde precum libertatea și presiunile sociale.

Filmul este bazat pe o serie de texte ale unor poeți ieșeni, dintre care m-am apropiat mai mult de Mariana Codruț, a cărei poezie “Frumusețea e o agresiune “ surprinde frumusețea nu doar ca pe un aspect plăcut sau estetic, ci ca pe o forță cu impact puternic, care poate provoca schimbare. Ea este prezentată ca un element ce tulbură „somnolența păcii cotidiene”, comparată cu vârful unei lănci de oțel, care străpunge liniștea. Astfel, frumusețea devine o agresiune, o provocare care nu lasă lucrurile neschimbate. În scena din film, bazată pe această poezie, doi actori dansează într-o încăpere întunecată, iluminați de un reflector, ambii îmbrăcați în alb, această scenă reflectând tensiunea dintre frumusețea idealizată și realitatea sfâșietoare a societății.

O altă poezie a aceleiași autoare este “ ce spui, Doamne, tuturor” , care reflectă nevoia comunicării individuale cu divinitatea , încercând să dea la o parte mesajele generalizate, adresate “tuturor”. Astfel căutând un sens profund și diferit față de frică sau singurătate, emoții deja trăite de societate, de altfel impuse de aceasta.

Rareș Corneanu

Dans cu lalele roșii

Filmul "Dogma", regizat de Valentin Mocanu, reușește să împletească poezia și imaginile abstracte, creând un univers plin de semnificații profunde. Printre opere, putem întâlni poezii de Mariana Codruț, cea care m-a impresionat cel mai profund fiind "jurnal pe sărite, marți".

Consider că acest "jurnal" surprinde condiția poetului, respectiv frământarea cu care acesta își așterne pe hârtie gândurile dureroase. Astfel, poezia începe cu un cutremur ce adâncește "crăpătura oblică de pe perete", pe care o văd drept sufletul artistului, ce tocmai a fost fisurat de un moment chinuitor. Vocea poetică încearcă să-și transpună suferința în scris, apăsând pe rana deschisă, cu speranța de a nu cădea mai adânc în întuneric. Din nefericire, punerea emoțiilor pe hârtie adesea intensifică trăirile, iar poetul devine captiv într-un "cerc" continuu, cu fiecare secundă de amânare a momentului decisiv, echilibrul sufletesc destabilizându-se mai puternic.

În acest context, văd scrisul drept un lăstar de căpșune, ce încearcă să cuprindă și să închidă rana care învăluie sufletul. Din procesul aparent nesfârșit de înfruntare și uitare a amintirilor rodesc căpșunele, fructe roșii ca sângele ce cresc din suferința poetului. Luând și aceste lucruri în considerare, oare este posibil ca artistul să iasă din vrejul ce-l înconjoară?

Deși poetului îi este frică de privirea "vecinilor", poate tocmai aceasta poate pune capăt suferinței. Dacă nu ne putem vindeca singuri, putem încerca să dăm la o parte lăstarul de căpșuni și să-i lăsăm pe cei în care avem cea mai multă încredere să ne ajute, să ne scoată din singurătatea sufletească ce ne ține captivi. Astfel, "jurnal pe sărite, marți", de Mariana Codruț, ne arată posibilitatea de a ne lăsa văzuți și înțeleși prin intermediul poeziei.

Totodată, privind și din perspectiva filmului "Dogma", poezia aceasta este surprinsă la început și pusă în lumină printr-un joc actoricesc intens. Astfel, putem observa o femeie în rochie roșie, ce scoate din interiorul ei corole de lalele roșii, ce simbolizează fragmentele de chin care fac parte din sufletele fiecăruia și pe care suntem nevoiți să le confruntăm pentru a ne curăța. În timp ce ultimele două versuri erau rostite, femeia se afla la marginea unei prăpăstii întunecate, dansând cu o atitudine nepăsătoare față de pericolul ce o înconjura. Aceasta reprezintă gândul unui poet atunci când își publică poeziile, deoarece acesta nu știe ce efect vor avea asupra cititorilor, dacă vor rezona sau nu cu opera, dacă vor fi atinși într-un mod plăcut sau nu.

Concluzionând, filmul "Dogma" pune alături poezia și imaginea pentru a surprinde diverse momente importante din viața nu numai a artistului, ci și a omului obișnuit, ce are un set complex de emoții ce-i alcătuiesc identitatea.

Maria Cot

Fiecare om își poartă umbra cu o blândețe inutilă

Poezia. Cea care leagă firele vieții necunoscuților, care consideră că sunt singurii care trec prin situații dificile. Cuvintele. Care ne împacă, ne ceartă, ne fac să iubim, să urâm, să-i arătăm celuilalt cât de mult înseamnă pentru noi. Dogma. Adevărul absolut, care nu ar fi putut fi comunicat fără poezie și cuvinte.

Așa începe filmul. Nu cu un scenariu. Nu cu o lecție.

 Ci cu o poezie.

Dogma, un film în care și poeziile au avut dreptul de a vorbi, de a fi libere, fiind completate de imagini vizuale reprezentative care au ajutat spectatorii să intre în culisele viziunii regizorale. Filmul a inclus multe teme consistente, precum comunismul, familia, religia, identitatea. Nu oferă răspunsuri, ci mai degrabă întrebări care rămân suspendate, întrebări pe care ni le-am pus cu toții, în tăcere.

Fiecare cadru, o metaforă.

Fiecare replică, o confesiune. Într-o eră în care filmul este adesea redus la efecte speciale, acțiune și narațiuni previzibile, Dogma reușește să iasă din tipare și să își găsească locul în zona rară a cinematografiei poetice. Dogma este dovada că filmul poate fi poezie. Că arta cinematografică nu trebuie să explice totul, ci poate să sugereze, să lase spațiu pentru reflecție, pentru simțire.

 Îmi leagăn singur umbra

ca pe-o păpușă de ceară înfășată în cârpe

  (Păpuși de ceară de Nichita Danilov)

Singurii care pot avea grijă de umbra noastră, de trecut, de ceea ce am fost, de copilul lăuntric, suntem noi. Nimeni nu ne poate ajuta, căci fiecare este preocupat cu creșterea umbrei sale. E greu să o legeni pe a ta, darămite pe cea a partenerului. E un gest aproape matern față de propria durere sau neputință. O formă de protecție interioară față de rănile nevindecate. Somnul apare aici ca o metaforă pentru renunțare, absența trezirii spirituale sau emoționale. Este un refugiu, dar și o formă de alienare. Poetul adoarme nu pentru a se odihni, ci pentru a fugi, pentru a uita. Este un tablou dureros al lumii moderne, în care fiecare om își poartă umbra cu o blândețe inutilă, într-un vis din care nimeni nu se mai trezește cu adevărat. Toți merg înainte, în tăcere, într-un marș interior în care umbrele se leagănă încet, sfâșietor.

 O lume întreagă adormită, dar în mișcare.

Maria Dănilă

Despre fragilitate și măști umane

,,Dogma" este un film-poem ce evidențiază și explorează profunzimea condiției umane. Este un film care iese în evidență prin îmbinările artistice dintre poezie, film și sunet, pătrunzând în inimile spectatorilor asemenea unor săgeți pline de pasiune.

Poeta Mariana Codruț consideră că artistul trebuie să aducă sens, pentru ca publicul să poată rezona cu el. Artistul este menit să îl facă pe cititor să reflecteze asupra propriei lui vieți. Totuși, este bine să existe și fragmente de neînțelegere tocmai pentru a intensifica trăirea misterului poetic.

Un moment din film care mi-a atras atenția a fost cel în care cele două femei țipau, dorind să scape, măcar pentru câteva clipe, de suferință și de presiunea socială impusă, însă strigătele lor sunt înlocuite de poezie. Imaginea aceasta ar putea reflecta atât puterea feminină, cât și sacrificiul imens atribuit scriitorilor.

O altă imagine profundă este cea în care sunt așezate obiecte de porțelan pe șinele căii ferate. Aceasta surprinde fragilitatea umană, ușurința cu care putem fi răniți de marea învolburată a vieții.

Momentul în care femeia îmbrăcată în negru ține în mână o mască albă și un veșmânt alb este plin de simbolistică. Observăm că din pătura în care mima legănarea unui copil, femeia scoate o mască sau un cap de manechin. Acest gest face trimitere la faptul că oamenii sunt atât sămânța bunătății, cât și a răutății. Masca reprezintă fațada dictatorială a regimurilor totalitare, iar pătura devine o metaforă pentru libertatea care ni se scurge printre degete. Pe fața femeii nu este schițată nicio emoție, arătându-ne indiferența și răceala cu care tratăm problemele societății contemporane.

Filmul ,,Dogma" este plin de încărcături simbolice, care ne fac să reflectăm asupra propriei persoane și asupra lucrurilor care se petrec în jurul nostru.

Casiana David

Puterea poeziei ca forță de rezistență a spiritului

  Titlul filmului-poem regizat de Valentin Mocanu, bazat pe o serie de poezii atent selectate, DOGMA, se referă la un concept încărcat de semnificații, ce evocă ideea unui adevăr absolut, adesea impus și de necontestat. Această dogmă este un sprijin stabil, un stâlp de rezistență ce ne oferă sens și siguranță. Renunțând la narațiunea clasică în favoarea sugestiei, imaginii și sunetului, dar rămânând în firul istoriei, filmul ne invită să reflectăm asupra identității, adevărului și libertății interioare.

Poezia Marianei Codruț „Libertatea noastră” surprinde diverse perspective ale conceptului de libertate. Aceasta vorbește despre o libertate recent câștigată, dar încă imperfect înțeleasă, o libertate cu gust amar, obținută după o lungă perioadă de suprimare. Secvența „Nimeni nu credea cu adevărat în căderea comunismului - eram tare bătrâni” se referă la îngrădirea oamenilor în timpul regimului opresiv și este puternic ilustrată de femeia neliniștită ce rămâne în spațiul strâmt al dulapului, deși are oportunitatea de a fi liberă, ușa fiind deschisă. Acum, oamenii sunt orbiți de ochelarii din jumătăți de portocală prin care văd lumea extaziați, privesc superficial și iau de bună libertatea, asemenea unor copii. Or, libertatea este o catedrală ce se ridică zilnic „cărămidă cu cărămidă”, și care „ni se poate scurge dintre degete ca apa mării” sau ca flacăra unei lumânări ce lasă doar un fir de fum dacă nu o protejăm - precum femeia leagănă în film lampa - și luptăm constant pentru ea.

O altă poezie a Marianei Codruț care mi-a atras atenția este ,,ce spui, Doamne, tuturor” este o reflecție a dificultății de a înțelege o ordine divină sau o justiție superioară într-o lume marcată de suferință și nedreptate. Ea ilustrează firea schimbătoare a omului în raport cu divinitatea, manifestând o dualitate paradoxală: pe de o parte, dorința de a fi protejat și ghidat de un adevăr absolut, iar pe de altă parte, o reticență sau chiar o respingere a anumitor idei și precepte divine. Sugerând o căutare a autonomiei și a propriei înțelegeri, ea urcă pe scară, fiind deschisă, dar căutând un adevăr al său, iar versurile „voi înțelege totul în felul/ în care iarna înțelege ningând” evidențiază naturalețea cu care ea va îmbrățișa și va urma calea odată ce se va simți pe deplin înțeleasă și în armonie cu sine.

De asemenea, apariția constantă a roșului (precum rochia, rujul și lalelele) devine un simbol puternic în filmul-poem DOGMA, atrăgând atenția ca o flacără vie în mijlocul fiecărui cadru. Această culoare nu este doar un element estetic, ci o manifestare vizuală a forței interioare, a pasiunii și a voinței de a continua. În contrast cu tonurile mai reținute ale cadrului, roșul surprinde viața care refuză să fie estompată.

„Poezia este realitatea însăși, în timp ce lumea poate fi adesea doar o iluzie”. Această esență profundă a poeziei nu e descoperită prin rațiune, ci printr-o percepție intuitivă și sensibilitate. Filmul-poem DOGMA este o invitație la introspecție profundă pentru a regăsi sinele autentic în ciuda oricăror constrângeri exterioare. Prin intermediul lui, regizorul pune în valoare poeziile unor scriitori contemporani, explorând cu subtilitate puterea poeziei ca forță de rezistență a spiritului.

Daria Dobre

Dogma –filmul care nu te întreabă nimic și totuși te face să plângi

sau cum poezia devine carne și tăcerea - limbajul cel mai sincer al lumii

Există filme care nu se văd, ci se absorb. Care nu ți se așază în minte, ci în stomac. Dogma, de Valentin Mocanu, este unul dintre acele filme. Îl simți în plex, îl porți în corp zile întregi după ce s-a terminat. E ca o ecografie emoțională în care, pe ecranul negru, nu ți se arată nimic, dar știi că ceva din tine s-a rupt sau s-a aprins. Poate în același timp.

Dogma nu are personaje. Are umbre. Nu are replici. Are aer. Nu are acțiune. Are rămânere. Este alcătuit din șase poeme vizuale, fiecare inspirat de un autor contemporan, dar toate țesute într-un singur sens: cel al rătăcirii. Rătăcirea de sine, de iubire, de Dumnezeu, de tot ce ar putea da un sens mai limpede durerii de a fi viu. în adânc, filmul e o singură frază șoptită cu respirația tăiată: „nu mai știm să trăim și nici să murim cum trebuie.” Fiecare secvență pare o cameră în care cineva a locuit cândva, a iubit, a plâns, apoi a plecat fără să mai închidă ușa. Iar acum privim înăuntru — și e gol, dar și plin, într-un fel straniu.

Poezia ca o rană colectivă

Aici, poezia nu e recitată. E trăită cu tot corpul. E carnea și aerul și lumina difuză dintre două gesturi lente. Cei care apar pe ecran nu „joacă”. Ei trăiesc pentru câteva minute în poezia altcuiva. Devenind un fel de ecran de proiecție pentru toți cei care nu mai știu cum se plânge corect.

Ce m-a emoționat până la lacrimi este că în Dogma, poezia nu este literatură. Este suferință sedimentată în formă. Este ceea ce rămâne când toate celelalte cuvinte mor. Și fiecare cadru e un poem în sine: un poem al încetinirii, al absenței, al eșecului de a iubi sau de a mai spune “ajunge”.

Ce nu se vede, dar se simte

Într-una dintre secvențe, o femeie se sprijină de un perete și rămâne acolo. Nu plânge. Nu cere nimic. Doar e. Și tăcerea ei e mai zgomotoasă decât orice replică rostită în vreun film recent. E un fel de rugăciune care nu mai are cerere, dar nici renunțare.

În alta, o cameră pare că înghite totul: vocea, lumina, sensul. E poemul „Camera ascunsă” de Nichita Danilov, transpus vizual ca o metaforă a tuturor camerelor din noi pe care nu le mai deschidem, dar unde s-au adunat toți oamenii pe care i-am iubit și i-am pierdut.

Durerea nu e reprezentată. Ea se trăiește în tăcere. Ca atunci când îți moare cineva și primul gând e să te apuci de curățenie, nu de plâns.

Despre durerea fără sunet

Cele mai multe secvențe par desprinse dintr-o viață pe care ai uitat că ai trăit-o. Nu pentru că nu e memorabilă, ci pentru că era prea reală. Ai închis-o în tine. I-ai pus lacăt. Ai pus perdele. Și totuși, filmul ți-o scoate la suprafață, fără să-ți ceară voie.

Versurile din „wedon’tobeytheforgetfulness” de Sorina Rîndașu vin ca o pălmuire delicată:

„chiar și migrenele mele tonice sunt despre tine.”

Pentru că da, durerea nu e doar emoție. E fizică. Se cuibărește în corp. Se cere purtată ca o a doua piele.

Și e acolo și mama lui Șerban Axinte, moartă dar vie „la mine în cap”, și e acolo și femeia lui Danilov care leagănă umbre în brațe, și toate întrebările nerostite din poemul „De ce să-ți fiu?”, întinse peste spațiul filmului ca niște sârme invizibile de care te împiedici, chiar dacă nu le vezi.

Ce este, de fapt, Dogma?

Nu un film. Ci un fel de ritual secular al unei generații care a obosit să mai spere, dar care nu se poate opri. Dogma este despre acea parte din noi care merge mai departe nu din voință, ci din inerție. E despre ce înseamnă să trăiești într-un corp devenit arhivă. Despre a fi viu, dar fără semnal.

Pentru mine, Dogma e o rugăciune fără Dumnezeu. E un poem fără rimă, dar cu respirație. E un murmur care nu cere răspuns. Și poate că nici nu trebuie. E suficient să-l auzim.

Totuși, ce rămâne după?

O întrebare. Nu mare. Nu filozofică. Ci una mică, personală, dureroasă:

„Când ai vorbit ultima dată cu tine?”

Nu când ai postat ceva. Nu când ai mimat viața. Ci când te-ai întrebat, sincer, dacă mai crezi în ceva? În iubire? În liniște? În salvare? În propriul tău corp?

„Tu unde ai ascuns ceea ce ai pierdut?”

Dogma nu oferă răspunsuri. Dar nici nu trebuie. Pentru că uneori, doar întrebarea în sine poate fi salvatoare.

Și pentru mine, acest film este exact asta: un spațiu de întrebare.

Un poem cinematografic despre oamenii care se destramă încet și tac. Dar nu pleacă.

Sofia Donici

Există o luptă pentru a te menține la suprafață

Filmul „Dogma” al lui Valentin Mocanu este mai mult decât o simplă producție cinematografică; este o experiență poetică, o meditație vizuală și sonoră. Nu urmărește o narațiune liniară, ci se desfășoară ca un poem, fiecare cadru contribuind la o atmosferă profundă, încărcată de simbolism și emoție.

O temă centrală este explorarea frumuseții ca o formă de „agresiune”. Filmul o prezintă ca pe o „lance” ce tulbură „pacea cotidiană”, o forță ce te provoacă să-ți confrunți percepțiile. Această frumusețe poate fi și o „limită”, un „hotar” peste care emigranții își riscă libertatea sau chiar viața, sugerând o căutare dureroasă a unei vieți mai bune.

Filmul abordează și lupta interioară și aspirația spre transcendență, amintind de „înotătorul și delfinul”. Există o luptă pentru a te menține la suprafață, o dorință de a face un salt „suuuuuus-sus”, chiar și atunci când nu înțelegi de ce eforturile sunt limitate. De asemenea, ideea de a merge „mereu împotrivă” sugerează o perspectivă nonconformistă, o nevoie de a simți dincolo de aparențe, pornind de la sugestiile poeziilor semnate de Mariana Codruț.

Un aspect puternic al filmului este legătura cu libertatea. Filmul ilustrează trecerea de la libertatea șoptită din trecut la cea strigată în prezent, culminând cu dureroasa realizare a pierderii ei actuale, „străvezie, ușoară, de neoprit, / ca apa mării”. Imaginile ar putea reda mulțimi protestând în piețe și, în contrast, puterea care „cunoștea din rărunchi libertatea de-a nu auzi”.

Filmul integrează și teme ale pierderii și memoriei, precum cele din poemele lui Șerban Axinte. Durerea profundă legată de pierderea unei persoane dragi și confruntarea cu doliul sunt transmise prin imagini puternice, cum ar fi sicriul așezat „la mine în cap”.

„Dogma” nu este un film care oferă răspunsuri clare, ci mai degrabă unul care pune întrebări. Este o invitație la introspecție, o demonstrație că filmul poate fi o formă de artă pură, capabilă să exploreze cele mai complexe idei și sentimente prin forța sugestiei și a imaginii.

Diana Drugu

Arta și moartea - hrana și regizorul existenței

Vizionarea filmului artistic abstract și poetic "Dogma", realizat de tânărul regizor Valentin Mocanu, a fost o experiență fascinantă.

Titlul "Dogma" marchează o sacralitate a artei ce unește oamenii. Imaginea-afiș conține doi pești, făcând o posibilă referință la înmulțirea peștilor de către Iisus, ceea ce susține ideea unei hrane sufletești reprezentate de artă.

Secvența mea preferată este cea în care unul dintre personajele feminine toarnă ceaiul în apă. Această imagine a apei, lichidul indispensabil viețuirii, inodor, incolor, insipid, un simbol al neutralității, al societății, cuplat cu ceaiul, tot un lichid însă personalizat, ce poate avea diverse arome și culori, creionează modul în care artiștii scurg frumusețea în contingent, cum aceștia personalizează, cum dau esență acestui ocean transparent. Ei armonizează societatea, oferindu-se lumii prin creația lor care să-i determine să caute natura de Daimon încătușată înăuntrul lor.

Fragmentul ce valorifică poezia "Tăierea porcului" de Liviu Antonesei conține și o secvență în care un bloc de gheață este spart de trupul inert al unui pește, ceea ce simbolizează speranța falsă pe care o aprindem în sufletul animalului crescut ca o parte din familie pentru viitorul sacrificiu, viața acestuia fiind sub semnul morții. De asemenea, fundalul sonor al acestei scene este alcătuit de sunete înspăimântătoare, textul nemaifiind intonat, ci doar scris drept subtitrare, acest sacrificiu fiind grotesc, mult prea crud pentru a deveni artă, fiind o avertizare către umanitate. Această coloană sonoră mi-a amintit de cântecul Opheliei din tragedia shakespeariană "Hamlet" pusă în scenă de studenții de la teatru ai Universității naționale de Arte "George Enescu", acest cântec ce era suav, liniștitor, devenind deranjant, terifiant, după moartea ei, fiind păstrat în fundal până la finalul piesei de teatru, adăugând o tensiune densă peste scena în care moartea devenise regizor.

Bianca Hrib

Trăim într-o continuă fugă... pe sărite

Filmul ”Dogma” este, în primul rând, o reprezentare a adevărului. Este o oglindă spartă în douăzeci și unu de cioburi, tot atâtea poezii, în care noi vedem o altă față a lumii de fiecare dată când ne concentrăm privirea către un alt ciob.

Mi s-a părut că partea vizuală a filmului a ajutat la înțelegerea poeziilor, într-o măsură destul de mare. Auditiv vorbind, toate efectele sonore, ASMR, vuietele vântului, cutremure sau fredonatul unui om, au adăugat încă un strat frumuseții film-poemului, au mai întețit sentimentele din sufletul meu. A fost foarte frumos, diferit de oricare alt film pe care l-am văzut până acum, care ar putea semăna cu ”Dogma”.

Din disperarea unui om care vrea să creadă în Dumnezeu, dar nu poate (ce spui, Doamne, tuturor), sărim în stresul provocat de vecinii care vor ”să afle tot-tot-tot”, într-o lume în care intimitatea este un lux, o utopie (jurnal pe sărite. marți). Aceste salturi nu sunt neapărat ceva rău, ba chiar, dacă luăm în calcul felul în care trăim de câțiva ani încoace, este chiar o simulare a modului de viață. Trecem de la o stare la alta, nu avem timp de odihnă, trebuie să facem și aia, și cealaltă, azi, da azi, că mâine e prea târziu. Trăim într-o continuă fugă, în care nu avem timp să procesăm cu adevărat ce se întâmplă, așa cum, în timpul vizionării filmului, nu am avut timp să mă reculeg de pe urma poemului ”Veronicăi mele”, că am și trecut în poemul ”Femeie luptătoare”, care un alt subiect. Primul este despre o prietenie care a luat sfârșit, celălalt este despre ipostaza femeii într-o lume în care este subminată la fiecare pas.

Singura ”pauză”, să zicem, este poemul ”Tăierea porcului”, însă chiar și aici, partea vizuală face tot posibilul ca să nu ne odihnim deloc, fiindcă suntem luați cu asalt de sfârtecarea grotescă a unui pește. Vedem sânge, organe interne, o decapitare a unui pește și apoi o joacă cu fărâmele acestuia. În concordanță cu subiectul poemului subtitrat, este reprezentată cruzimea oamenilor, chiar dacă se află într-o perioadă a anului în care ar trebui să fim mai buni. Mi se pare o foarte interesantă reflectare a mentalității oamenilor, iar specificarea regizorului Valentin Mocanu, cum că a ales să nu recite nimeni poezia pentru că ”dacă viețuitoarele ar avea glas, nu cred că le-am mai trata cu atâta cruzime”, m-a emoționat profund. Astfel, este reprezentată liniștea unui animal care este omorât, de multe ori, chiar de propriii stăpâni.

În fine, filmul a fost un roller coaster de emoții, de elemente vizuale, auditive sau de poeme care mi-au readus sentimente pe care le credeam ascunse. Este un film care m-a șocat, într-un sens foarte bun, și mi-a mai schimbat perspectiva asupra vieții și a morții.

Alesia Mihoc

Cioburi fracturate din oglinda sufletului nostru

Dogma reprezintă o învățătură fundamentală a unei religii, o doctrină considerată imuabilă, care nu poate fi supusă criticii sub nicio formă. La o primă vedere, titlul filmului nu pare să aibă vreo legătură directă cu conținutul său, cu excepția poeziilor care implică teme religioase, integrate în scurtmetrajele ce compun filmul-poem. Cu toate acestea, reflectând mai profund, fiecare secvență se conturează ca o fărâmă din viața unor personaje alese aleatoriu, fragmente ce evidențiază natura sumbră a condiției umane și nevoia acută a individului de a se exterioriza în moduri diverse. Aceste episoade nu par a fi legate între ele într-un mod explicit, însă eu le-am putut perceput doar drept cioburi fracturate din oglinda sufletului nostru.

Este dificil de exprimat cu exactitate ce am înțeles din film, dar poate că, în cele din urmă, sensul său depinde de fiecare dintre noi. Faptul că am rezonat emoțional cu anumite secvențe a făcut înțelegerea lor și mai anevoioasă, poate tocmai pentru că cel mai greu este să privim în propria noastră inimă.

Începutul m-a luat complet pe nepregătite, cred că nici nu știam exact la ce să mă aștept când am pășit în sală. Probabil ceea ce m-a atras cel mai mult în acest scurtmetraj au fost lalelele, simboluri recurente care m-au făcut să mă gândesc la câteva versuri pe care le-am scris acum ceva timp. Pe întreaga durată a secvenței, am resimțit un sentiment ciudat, apăsător, tot ceea ce se întâmpla pe ecran împletindu-se în mod armonios cu poeziile recitate în fundal. Poezia „jurnal pe sărite. marți”, de Mariana Codruț, m-a dus cu gândul la o ruptură profundă, o fisură interioară ce se lărgește treptat, devorând energia sufletească a ființei. Este o frică născută din cele mai întunecate colțuri ale inimii, care, cu timpul, se insinuează în noi până devine parte integrantă din identitatea noastră. Astfel apare senzația de anxietate, convingerea că ceilalți ne pot percepe exact așa cum suntem, în toată vulnerabilitatea noastră, ceea ce conduce, inevitabil, la o detașare de lumea înconjurătoare. Căpșunile menționate în poezie pot fi interpretate ca o metaforă a confortului fals, a iluziei în care alegem să trăim, cultivând minciuni care să umple crăpăturile din suflet. Acestea se pot corela simbolic cu lalelele pe care femeia din scurtmetraj le așază, pe rând, la ochi, la urechi și la spate, poate pentru a sugera pierderea simțurilor esențiale, o formă de autoanesteziere în fața durerii sufletești. Poezia „ce spui, Doamne, tuturor” evocă disperarea profundă a omului care imploră o forță superioară să-i ghideze pașii. Atunci când ești confruntat doar cu aspectul macabru al vieții, devine extrem de dificil să mai păstrezi speranța unei posibile fericiri. Această poezie funcționează ca o rugăciune, o pledoarie pentru salvarea unui suflet care nu mai știe cum arată fericirea.

Cred că secvența care m-a marcat cu adevărat a fost cea în care apar peștii prezenți și pe afișul filmului. De această dată nu recita nimeni poezia „Tăierea porcului”, de Liviu Antonesei, pe fundal, ci versurile erau afișate în josul ecranului, spectatorii putând auzi plânsete și sunetele scoase doar de sufletele rănite ale peștilor. Brutalitatea cu care a fost interpretată poezia scoate în evidență natura macabră a omului, latura sălbatică și modul nepăsător cu care luăm viețile nevinovate ale oricărei ființe. Pe această idee se bazează și poezia prezentată, în care vocea poetică meditează la efemeritatea timpului pe care îl petrecem noi pe pământ, pentru că, până la urmă, nu vom reuși vreodată să schimbăm cursul universului cu simpla noastră existență. Modul violent în care este mutilat peștele în final arată cât de ușoară este renunțarea la trupul nostru fizic, cât de repede putem dispărea din sufletele persoanelor pe care le considerăm apropiate. Care este diferența dintre un porc și un câine? Pe unul îl primim în casa noastră ca pe un dar divin, iar pe celălalt îl sacrificăm pentru a ne menține în viață. Într-un fel, fiecare dintre noi este dator cu ceva universului, fie că vrem să o acceptăm sau nu. 

Filmul „Dogma” se conturează ca o meditație vizuală și auditivă asupra condiției umane, a vulnerabilității sufletului și a nevoii de sens într-un univers aparent indiferent. Fiecare secvență, oricât de fragmentară ar părea, devine o oglindă a unei realități lăuntrice, în care poeziile se transformă în instrumente de introspecție și dezvăluire a celor mai intime frici și neliniști. Dincolo de structura sa mozaicată, filmul oferă o coerență emoțională profundă, generată de teme recurente precum suferința, alienarea, sacrificiul și căutarea transcendenței. Astfel, „dogma” nu mai este doar o referință la o regulă imuabilă, ci devine o interogație filosofică despre limitele credinței, despre umanitatea noastră sfâșiată între instinct și rațiune, între durere și speranță. Această experiență cinematografică se dovedește a fi nu doar un act de receptare pasivă, ci un prilej de reflecție existențială, care solicită privitorului o sinceră confruntare cu propriul său eu interior.

Renata Norocea

Un strigăt mut, o privire în beznă

Filmul „Dogma” pornește de la ideea unei reguli, a unei credințe impuse, așa cum în tradiția biblică, „dogma” înseamnă o învățătură imuabilă, care nu se discută. Dar aici, titlul pare mai degrabă să fie pus în contrast cu forma filmului, care e lipsită tocmai de reguli clasice: nu are dialoguri, nu are muzică, ci doar sunete brute: puls, respirație, bătăi de inimă, sunetul unui copil care e alăptat. E ca și cum filmul vrea să dea jos toate „măștile” impuse de formă și să ajungă la ceva pur, nefiltrat: la o trăire mai directă, poate chiar mai sinceră.

Afișul filmului, unde apar doi pești, poate fi văzut și el în legătură cu simboluri vechi. În Biblie, peștele era semn al credinței, dar în film capătă un sens mai larg: poate reprezenta dualitatea dintre două părți ale sinelui, sau relația dintre mamă și copil, între eu și celălalt. Peștii trăiesc în apă, în adânc, locul subconștientului, al lucrurilor nespuse. Asta leagă imaginea de tot ce se întâmplă în film: o căutare în adâncuri, în interior.

Pentru mine, partea cea mai puternică din film este, scena cu femeia în negru, care ține în mână o mască albă. Aparent simplă, secvența spune multe: femeia pare serioasă, nemișcată, iar masca din mâna ei poate fi înțeleasă ca un copil, dar și ca o parte pierdută din ea însăși. Alături de această parte se aude poezia „Camera Ascunsă” de Nichita Danilov, care se potrivește perfect cu ceea ce vedem.

Poezia vorbește despre pierderea sinelui, despre o cameră care s-a ascuns într-o altă cameră, ca într-un labirint. Elementele aparent obișnuite, ușa, camera, glasurile, devin simboluri pentru fragmentele unei ființe rătăcite. Ușa pleacă după cameră, dar nu se mai întoarce. Se deschid și se închid strigăte, aidoma unor pleoape, unor ochi. Întreaga poezie pare să exprime un proces de înstrăinare interioară, în care părți ale propriei identități se caută, dar nu reușesc să se regăsească.

La fel ca în poezie, și în film se creează senzația unui spațiu interior tulburat, în care nimeni nu vorbește clar, dar totul se aude: respirația, copilul care este alăptat, sunetele corpului. Femeia și masca par două versiuni ale aceleiași ființe, exact ca în poezie, unde ușa și camera se urmăresc, dar nu se mai întâlnesc. Două ipostaze ale femeii care a trecut prin atât de multă durere și nu va mai putea niciodată să își recapete acea puritate pierdută, având în vedere și opoziția dintre alb și negru, dintre modul în care era îmbrăcată și masca albă.

  Totul, poezia, sunetele, imaginea femeii, construiește un univers al intimității profunde, dar și al dezorientării. Nu e un film care oferă răspunsuri, ci mai degrabă un spațiu care îți pune întrebări prin senzație, prin tăcere și fragmente de poezie.

„Dogma” nu este despre o credință impusă, ci despre dezvăluirea unei lumi interioare fragile, care se exprimă prin corp, sunet și poezie. Este un film care nu oferă certitudini, ci trăiri. Tăcerea filmului nu e lipsă, ci intensitate. E un strigăt mut, o privire în beznă, în care fiecare spectator e invitat să se recunoască.

Andrei Obreja-Manolache

Frumusețea ca violență subtilă și frumusețea ca limită

Filmul „Dogma” este o producție artistică, realizată de regizorul Valentin Mocanu, ce îmbină poezia modernă cu imagini vizuale, într-o construcție care provoacă privitorul să regândească modul în care se raportează la artă. Experiența oferită nu este obișnuită: filmul nu urmează o narațiune clasică, nu propune personaje sau un fir epic, ci mizează pe o alternanță subtilă de voci, sunete și gesturi care, prin ritmul lent și tonul șoptit al recitării, creează o atmosferă de introspecție. Într-o întâlnire cu elevii Colegiului Național din Iași, Radu Vancu spunea că oamenii au capacitatea de a comunica dincolo de cuvinte. Filmul „Dogma” reușește să facă exact ceea ce spunea Radu Vancu: împletește cuvintele cu sunet și imagine pentru a transmite idei și emoții mai eficient, mai profund.

Inițial, mi-a fost greu să asimilez această formă de exprimare. Dar tocmai prin distanța față de convenții, filmul își construiește sensul: nu propune o lectură pasivă, ci invită la reflecție, la regăsirea mesajului poetic dincolo de imagine. Abia după ce am recitit poeziile în liniște, departe de ritmul impus de proiecție, am început să le înțeleg mai bine amploarea.

Poezia care mi-a atras cel mai mult atenția a fost „Frumusețea e o agresiune” de Mariana Codruț. Ea funcționează ca un text-cheie al întregului film, conturând una dintre ideile centrale: aceea că frumusețea nu este mereu liniștitoare, ci poate tulbura, poate neliniști sau chiar răni, ca o tulburare adusă confortului zilnic. „Toți suntem egali în fața frumuseții”, dar această frumusețe, în loc să aducă pace, devine „vârful de oțel al unei lănci / împlântate în inima păcii cotidiene”.

Structurată în două secvențe distincte, poezia propune o perspectivă duală: frumusețea ca violență subtilă, care rupe echilibrul aparent al cotidianului, și frumusețea ca limită, ca o frontieră peste care se trece cu prețul unui risc. Imaginea „emigranților clandestini” care „își riscă libertatea sau chiar viața” sugerează sacrificiul și aspirația, o tensiune între atracție și pericol, între frumosul perceput și frumosul trăit.

În acest sens, filmul reușește să vizualizeze această dublă tensiune, alternând între fragilitate și forță, între apropiere și distanțare, între emoție și luciditate.

Lectura poeziei, completată de experiența vizuală a filmului, mi-a oferit ocazia de a înțelege cum arta poate funcționa dincolo de convenții. „Dogma” este o creație care își asumă riscul de a incomoda, dar tocmai în acest risc constă valoarea sa: puterea de a extinde câmpul sensibilității estetice și de a sugera, discret, că uneori frumosul începe exact acolo unde se termină obișnuitul.

Daiana Palic-Toma

O chemare interioară

Filmul “Dogma” în regia lui Valentin Mocanu, creează o experiență cinematografică provocatoare și tulburătoare, învăluind spectatorul într-o atmosferă densă, în care realitatea și convingerile personale sunt puse sub semnul întrebării. Cu o estetică minimalistă, dar profund expresivă, filmul reușește să contureze o lume în care adevărul nu este niciodată absolut, iar credințele sunt atât constrângeri, cât și refugii.

Scena care însoțește poezia “Prolegomene” de Lucian Vasiliu m-a impresionat prin simplitatea sa aparentă și profunzimea simbolică. Personajul pășește singur printr-un câmp alb, acoperit de zăpadă, în timp ce versurile „Brusc s-a stârnit crivăţul și fiecare/s-a risipit la casa numelui său” răsună în fundal ca o chemare interioară. Totul în jur pare încremenit, iar liniștea peisajului devine un ecou al tăcerii lăuntrice. Fructele roșii rămase în copac, fragile și încăpățânate, sugerează gândurile care refuză să piară, amintirile care supraviețuiesc chiar și într-un prezent golit de sens.

Această imagine nu vorbește despre acțiune, ci despre așteptare, despre nevoia de a regăsi ceva pierdut în adâncul sinelui. Albul zăpezii nu acoperă, ci dezvăluie, lasă loc pentru introspecție, pentru întrebări fără răspuns. Personajul nu caută un loc anume, ci un nume în care să încapă din nou, ca într-un adăpost. Iar filmul, în acest moment, devine poezie vizuală: o meditație despre fragilitatea memoriei, despre limbaj ca formă de supraviețuire și despre tăcerea care nu uită.

“Dogma” nu este doar un film, ci un exercițiu de introspecție, un test al răbdării și al capacității noastre de a rămâne cu întrebările deschise. Valentin Mocanu oferă publicului nu un răspuns, ci o oglindă, una în care fiecare privitor este obligat să vadă nu doar filmul, ci și propria reflecție, fragilă și complexă, construită din credințe, frici și dorințe nerostite.

Laura Pintilie

Speranța, o tensiune permanentă în sufletul celor captivi

       În peisajul cinematografic românesc recent, filmul "Dogma", semnat de regizorul Valentin Mocanu, se impune ca o voce distinctă și necesară. Dincolo de simpla proiecție pe marele ecran, această producție reprezintă o explorare profundă a noțiunilor de adevăr, credință și libertate individuală, aspecte esențiale într-o societate aflată într-o continuă transformare și căutare de repere. Valentin Mocanu, cu o viziune artistică bine definită și o măiestrie regizorală evidentă, construiește o lume  care nu se ferește să pună întrebări inconfortabile, provocând adesea percepțiile stabilite. Filmul invită spectatorul să își reevalueze propriile preconcepții și sistemul de valori, într-o manieră subtilă, dar percutantă. "Dogma" nu este doar un film de văzut, ci o experiență de trăit, o meditație vizuală și intelectuală care reușește să răscolească și să lumineze, lăsând în urmă ecouri puternice, astfel mă consider norocoasă că am avut șansa să-l vizionez și să fiu prezență la o discuție cu regizorul.

          Una dintre poeziile din filmul-poem este „Înotătorul și delfinul” de Mariana Codruț ce oferă o ilustrare a condiției artistului și a drumului anevoios al creației. Delfinul, care țâșnește spectaculos din „adânc, din obscuritate și frig”, simbolizează artistul. Această „obscuritate” nu este altceva decât munca nevăzută, sacrificiul, luptele interioare și, fundamental, durerea sufletească – o durere dată de viață, de experiențe profunde ce modelează percepția și viziunea. Aceste trăiri dificile sunt esențiale pentru a transforma ideea în artă. În filmul Dogma, această durere și dificultate a procesului creator sunt subliniate vizual, prin imaginea persoanei care se contorsionează, ca și cum ar fi măcinată de suferință, iar gura sa se mișcă ciudat, sugerând lupta interioară de a exprima ceva profund, dar încă nedefinit. Doar prin traversarea acestei etape de trudă și efort – adesea percepută ca dureroasă – poate apărea „saltul” creator, adică opera de artă. La final, aceeași persoană, acum eliberată, stă în fața unui reflector și se joacă cu lumina acestuia, simbolizând tocmai arta. Acest moment sugerează că, odată depășită lupta interioară, artistul devine un maestru al propriei creații, manipulând lumina (arta) cu o ușurință aproape jucăușă, iar opera este apoi întâmpinată cu „aplauzele entuziaste ale celor de pe vapor”, adică societatea. În antiteză, înotătorul întruchipează amatorul sau individul care aspiră la glorie fără a fi dispus să parcurgă procesul complet. El își dorește rezultatul final, sclipirea și recunoașterea, dar „încearcă și nu poate și nu înțelege de ce”, deoarece nu a acceptat să treacă prin acea „obscuritate”. Dorința sa de a sări peste partea grea, peste muncă, peste durere  îl condamnă la eșec, evidențiind că adevărata artă și măiestrie necesită o imersiune totală și un angajament profund, nu doar o dorință superficială de a impresiona.

Altă poezie care mi-a atras atenția a fost „Orașul” de Nichita Danilov, care prezintă o lume apăsătoare, copleșită de o monotonie profundă și o suferință insuportabilă. Orașul este o închisoare gigantică, iar imaginea „un lanț uriaș/ prins din în loc cu lacăte grele” se extinde la nivel individual, transformând fiecare casă într-un lacăt, o închisoare personală din care nu există scăpare. Locuitorii, cu „mâinile prinse-n cătușe ruginite de lanțuri,” nu trăiesc doar o durere veche, ci una constantă și cronică, o povară grea care a devenit definitorie pentru existența lor. În această lume sufocantă, privirea le cade asupra manechinelor  din vitrine; ele devin un simbol tulburător, o oglindă a propriei goliciuni interioare și a fricii paralizante de a ajunge la fel de lipsiți de viață și de sens, simpli prizonieri ai unei lumi care le-a furat orice speranță.

Așa cum se vede în filmul Dogma al lui Valentin Mocanu, unde recitarea poeziei este însoțită de imaginea unei femei cu ochii legați, întruchipând orbirea sau ignorarea forțată a realității dureroase, existența este trăită într-un fel de întuneric. Îmbrăcată toată în negru, cu excepția unui colier de perle albe, femeia simbolizează lupta dintre disperare și speranță. Colierul, reprezentând speranța unei vieți mai bune în lumea de dincolo, este rupt într-un gest de revoltă, o încercare de a scăpa de această iluzie. Totuși, el reapare imediat, sugerând că, în ciuda frustrării copleșitoare, credința în divinitate persistă. La urma urmei, cum ai putea fi supărat pe cineva în care nu crezi? Astfel, speranța rămâne o prezență constantă, împletită cu frustrarea, o tensiune permanentă în sufletul celor captivi. Paradoxal, în acest univers al disperării, viața însăși pare să se transforme într-o formă de moarte continuă, o agonie prelungită, iar moartea fizică devine singura cale de eliberare. Versurile „cu fiecare pas pe care-l facem / ne eliberăm de moarte” sugerează că fiecare secundă trăită în această lume captivă este, de fapt, o apropiere de adevărata libertate. Moartea nu este un sfârșit, ci o poartă către „patria noastră din cer, patria noastră eternă” – un tărâm al eliberării supreme și al unei existențe autentice.

Însă, chiar și cu gândul la această împărăție de sus, la promisiunea unei vieți dincolo de suferință, frustrarea față de divinitate tot rămâne. Speranța cerului nu anulează resentimentul profund că o astfel de existență, transformată în chin, le-a fost impusă de o forță superioară.

Eliza Prodan

Fisuri prin care intră lumina

Filmul Dogma ar putea fi privit ca o rătăcire simbolică în căutarea adevărului, în care sensurile se destramă, se descompun. Imaginea care cu siguranță m-a impresionat cel mai mult este cea a femeii cu portocale la ochi: o libertate jucată, aparent colorată, dar în esență ochelarii care acoperă responsabilitatea construirii. Așa cum în poezia ,,Libertatea noastră”, de Mariana Codruț, libertatea se scurge printre degete, portocalele ar putea deveni un simbol a autosuficienței oarbe. ,,Simțeam libertatea”, dar nu o construisem cărămidă cu cărămidă. Portocalele, deși frumoase, arată o realitate falsă. În poza în care apăra femeia cu portocale la ochi, dintr-o parte vine întunericul, care ar putea fi comunismul, iar din cealaltă parte este lumina, care este păstrarea libertății, sacrificiul pentru ea. Femeia este la mijloc, având libertatea, dar crezând că este de ajuns să o simtă, nu să o vadă sau să o construiască.

Dogma este, în esență, despre artistul care vrea să fie înțeles. Altfel, ,,cum ar putea acesta schimba lumea?”, cum spunea domnul regizor. Dar sensurile nu se stabilesc imediat, ci se transformă ca ,,plusul și minusul dus la infinit”, spus tot de regizorul filmului. La fel cum în ,,Jurnal pe sărite. marți”, de Mariana Codruț, cum mă gândeam eu, căpșuna devine simbolul dorinței de a planta viață chiar și în crăpăturile peretelui. Imaginea bărbatului care se învârte în cerc fără să vrea să fie văzut ar putea fi oglindirea artistului din Dogma, conștient de zbaterea sa, dar temător de privirea celorlalți. Cum spune și în poezie, chiar dacă ,,știe că se învârte în cerc, vrea să amâne/și nu cumva să-l vadă vecinii /că se învârte în cerc.” Deci, într-un fel, această poezie ar putea fi căutarea constantă a omului în viață, dar și frica acestuia.

O altă parte care m-a impresionat s-ar putea regăsi în scena cu femeia în cutie și poezia ,,Noiembrie” de Sorina Rîndașu. Această poezie ar putea reprezenta o stare de dezintegrare în care cineva își pierde orice fel de credință, paharul de unică folosință fiind chiar omul. În această scenă din film, cutia devine paharul de unică folosință, iar sucul de portocale, credința dulce, care se transformă în ,,cenușă”. Filmul, asemenea poeziei, vorbește despre dezintegrarea sensului și nevoia de transformare.

În Dogma, până și porcii capătă o voce. În poezia ,,Tăierea porcului” de Liviu Antonesei, ,,porcii nu spun nimic”, dar devin  o conștiință. Tăcerea devine o formă de milă vinovată, vocea porcului e o voce ignorată, în poezie, a vinovăției, dar care spune mai multe prin tăcere. Și într-un fel, în film, le-a dat vocea pe care nu a putut să le-o dea în poezie, aceștia țipând și spunându-și într-un fel povestea și arătând că ei sunt ființe, nu un simplu obiect pentru sacrificiu.

Dogma devine astfel o meditație despre înstrăinare, despre fragilitatea adevărului și despre dorința de a fi văzut și înțeles într-o lume în care adesea nu ascultă, ci doar privește. Filmul este asemenea poeziei, ceva ce nu oferă certitudini, ci fisuri prin care intră lumina, fie a portocalei tăiate sau pline de nostalgie. Așa cum s-a spus și în discuția cu regizorul de după, între imagine și cuvânt, între gest și realitate, rămâne ideea că și haosul poate fi narat. Nu poate fi rezolvat, dar poate fi simțit. Și poate tocmai acolo începe înțelesul, în lucrurile care nu se spun până la capăt, dar care continuă să ne răscolească până la infinit.

Alexandra Timofte

Arta se cultivă în suferință, precum căpșunile în crăpături

„Dogma”, filmpoem regizat de Valentin Mocanu, extinde universul artei sale, păstrând aceleași elemente, același stil criptic care impune spectatorului să reflecteze asupra propriului interior, precum în „Insula Fondane”. Prin intermediul viziunii cinematografice și artistice a regizorului, publicul a asistat la o reconfigurare a poeziilor scriitorilor ieșeni contemporani, invitând un public larg să redescopere teme profund rezonante cu sufletele unui popor care până de curând a fost asuprit și înjugat, redus la o generalizare a spiritului frânt de partid și apoi renăscut de Revoluție.

Am avut onoarea de a viziona acest film împreună cu doi dintre poeții ale căror opere au stat la baza întregului proiect, Mariana Codruț și Lucian Vasiliu, precum și cu regizorul Valentin Mocanu, scriitoarea Nicoleta Dabija și actrița Alexandra Diaconița.

„Dogma”, consider eu, nu este pentru cei slabi de înger, având o atmosferă apăsătoare și oarecum dureroasă, prezentând imagini și texte sumbre, fidele imaginii omului, oglindă spartă a vieții de câine peste care poate că nu am trecut, așa cum ne imaginăm. „jurnal pe sărite. marți” poate nu este cel mai elocvent exemplu pe care l-aș putea da, dar este una dintre poeziile care mi-au rămas imprimate pe suflet, împreună cu „frumusețea este o agresiune”, de Mariana Codruț. Ilustrează o lume care este pe punctul de a fi distrusă, o încercare disperată de a-și menține sinele, de a se ascunde în siguranța ființei și minții sale. Sinele, arta, se cultivă în suferință, precum căpșunile în crăpături. Poezia este o dezvăluire personală profundă, o dezmembrare a sinelui, o formă de frumusețe care dezlipește omul de cotidian, devenind un afront la pacea sa. Intră doborând toate porțile, dezarmând persoana dinăuntru. Uneori frumusețea este ca un vecin care a venit să invadeze intimitatea, să fure din liniște.

Pe fundal apare astfel imaginea unei femei îmbrăcate în roșu care urcă și urcă pe o scară de evacuare. Aceasta poate fi un vecin care vine, încolțind prada, dar, consider eu, ea este cea care fuge, care se înalță cât mai departe de superficialitatea muritorilor. Ca artistul care apare și în "înotătorul și delfinul", ea își ia durerea și o înalță, deasupra puterii de a asculta vorbe goale și a vedea nimicul contemporan, undeva unde doar florile, doar lalelele roșii cresc în gând, în privire și în sunet.

„Noiembrie" de Sorina Rîndașu este ca o rană în mintea mea, este o cicatrice care nu se mai estompează, un urlet încremenit în mine. Noiembrie trece, momente încâlcite de oboseală și lentoare, nostalgia unui an aproape trecut plutesc precum norii, stau gata să plouă, cu picături mari, o altă secundă trecută, irosită în fața timpului care ne scapă printre degete. Trecutul este un trecut, unul care poate fi tăiat, uitat, dar care este și pământul în care sămânța fiecărui suflet nou, fiecărei versiuni ce încă trăiește, se află. Prin scris, artistul rămâne în afara timpului, îl eternizează și își modelează o lume proprie, lume ce pornește din creier, din complexitatea a mii de fire de păianjen ce țes un infinit de existențe. Fiecare cuvânt este un suflet ce trebuie aruncat și schimbat, dar ce nu face omul pentru nemurire, pentru a învinge?

În fundal, ceaiul curge, iar cele două femei stau pe pietre, lângă șine. Nu își întâlnesc privirea, dar au aceeași postură, aceeași privire, același ceai. Chiar și în oboseală, în apropiere de moarte, beau din ceșcuțe de porțelan, trece timpul, dar ele rămân. Doar în ultimul moment se uită una în ochii celeilalte, se iau în brațe, în vârful stâncii, separate de pământul care înghite viața prin pieire.

Continuând să rămână în afara timpului, „wedon’tobeytheforgetfulness" de Sorina Rîndașu este o iubire desprinsă de cursul vremii, o amintire eternă, ce rămâne înglobată într-o mică parte a firii, nu chiar reală, dar nici un produs al imaginației. Este mersul în echilibru pe șine, fiind nevoie doar de un tren neașteptat pentru a sparge „globul roșcat". Este o căzătură, o dezechilibrare, o mică adâncitură în timp, unde acele momente aleargă libere, încă în viață, într-un joc al secretelor, al rujului șters, al culorii roșii care apare pe ascuns. O clipă eternă, care nu se oprește, moment definitoriu al întregului timp, mierea din ceai și din aerul de noiembrie.

„Dogma" conține poezie, este artă și este sentiment. Fiecare persoană își poate găsi reflexia, geamănul în roșu. Există măcar o poezie, măcar o imagine care să taie până la os, până la esență, până când carminul iese din noi, ne inundă creierul și ne adâncește în minuni. Precum Iisus care a înmulțit peștii, „Dogma" intensifică arta și o împarte publicului larg, educând astfel în special noua generație, despre simțire, libertate și cuști.

Ilaria Toader

O rană tăcută a realității

Valentin Mocanu nu filmează, ci dezvăluie. Cu o mână care pare să fi ținut cândva penița, nu camera, regizorul deschide în „DOGMA” o rană tăcută a realității. Între betoane și umbre, între neliniște și vis, vocile poeților Mariana Codruț, Lucian Vasiliu, Sorina Rîndașu, Liviu Antonesei, Nichita Danilov și Șerban Axinte, se prelinge peste imagini ca o dâră de lumină ce nu luminează -  doar arde.

„azi a fost cutremur” - și începând de acolo, în poemul “jurnal pe sărite. marți” al Marianei Codruț, totul se crapă. Nu doar pereții - ci omul însuși. Într-o secvență memorabilă, o tânără urcă scările unui bloc, cu rochia roșie ca o carne vie expusă orașului, cu lalele în gură, în păr, pe ochi, pe urechi - acoperă ceea ce i-ar putea arăta adevărul: frica, vina, rușinea. Este artistul care, în loc să arate, alege să ascundă, neîndeplinindu-și menirea de a transmite, și prin asta, de a trezi. Se rotește în cerc, „apasă”, șterge urmele, își neagă învârtirea, dar crăpătura din el crește.

„nu cumva să-l vadă vecinii” - obsesia ochiului colectiv, a blocului cu balcoane, a comunismului care te obligă să te ascunzi de tine, dar artista nu amenință, ci promite ironic: „nu o să le dea căpșuni”, adevărul și creația devenind o recompensă pentru asumare.

În „mereu împotrivă”, Mariana Codruț scrie cu o sinceritate care sfâșie: „mereu împotrivă înot / mereu și împotriva mea”. Durerea devine barcă și coroană. Artistul nu doar că suferă, dar alege suferința, o acceptă ca probă de viață, ca unică dovadă că sângele curge încă. Într-o lume în care „nu pot să văd, nu pot să aud, nu pot să simt”, „înotul” devine singura formă de trezire, iar suferința, singura dovadă că suntem în viață, scoțându-ne din starea de amorțeală a binelui constant, la care suntem supuși și obișnuiți.

“DOGMA” nu este un film, ci, odată cu parcurgerea acesteia, o confesiune pe cadre, o liturghie a artistului rănit, care continuă să meargă, pentru că a înțeles că doar în zbucium omul devine viu.

Miruna Ursanu

Dogma reprezintă o învățătură fundamentală a unei religii, nesupusă criticilor. Un adevăr esențial, pe baza căruia se formează întreaga ființă.

Filmul "Dogma" reliefează cu prudență un concept incontestabil, al libertății în condiții critice, al divinității necesare supraviețuirii. Acest film nu are o structură definită, exact ca Dumnezeu; structura constă însă într-o comuniune de poezii subiective cu același mesaj: libertatea, atât trupească, dar și sufletească.

Aș începe cu textul "tu de rușine nu crezi în îngeri" de Mariana Codruț. Această poezie înglobează divinitatea cu libertatea, însă modul de abordare este asemănător cu cel al unui psalm. Imaginea reprezentativă o constituie o persoană neutră, care ne întâmpină cu spatele, arătându-și fața de abia la final. Singurul și unicul moment dinamic este acela în care începe să "se zbată", întruchipând versul " și să mai știi: așa diafan, dar viu îngerul tău sângerează în zilele când tu, înecat în carnea grea și lunecoasă, îl ții departe cum ții copilăria proprie și bucuriile "simple". ". Mișcările sunt expresia neputinței de a te alătura îngerului tău, de a te putea elibera. Totuși, simplul act de revoltă te poate aduce mai aproape de noțiunea libertății adevărate, de divinitate.

Poezia "Femeie luptătoare" de Sorina Rîndașu construiește sfera de libertate pornind de la femeie, raportându-se la "lumea ei" formată din stereotipuri: "în femeie nu zboară fluturi și nici câmpiile nu-s verzi nici coastele nu țes învelișuri florale". În această poezie, femeia este în cea mai castă și rațională ipostază, fiind "crăpată": "în părul ei zilele mai bune ce nu vor veni varsă sânge, căci durerea din interior țâșnește prin fiecare bucată de carne".

Imaginea vizuală atribuită este a două femei: una care toarnă ceaiul în ceașca celeilalte femei. Femeia îi toarnă de trei ori, însă cealaltă femeie aruncă primele două cești, iar de abia pe a treia o bea. Gestul, precum cel de prefacere în basme, demonstrează planul secundar pe care femeia îl accesează, prefăcându-se într-o imagine a Sfintei Fecioare Maria. Încredințate cu un miracol de puritate, de vizibilitate a planului principal, cel divin. O altă scenă menită să-mi întărească viziunea este rugăciunea pe care o spune una dintre femei, cu o bucată de lemn în flăcări, precum o lumânare, ținută în fața ochiului. Ca și cum ar fi o simbioză între divin și om. O puritate profanată.

Ultima poezie pe care aș dori să o evidențiez se numește chiar "libertatea noastră" de Mariana Codruț. O poezie ce mărturisește visul la momentul de libertate în perioada comunismului. Imaginile vizuale sunt predominante atât în poezie, cât și în interpretarea cinematografică. Imaginea cea mai comună, dar și cu cel mai mare impact, sunt portocalele purtate în loc de ochi: o dată un bărbat și-a ascuns ochii cu portocale, iar a doua oară o portocală se afla într-o gură, schițând un ochi. Portocala este un simbol erotic, al pasiunii, "libertatea de-a vorbi tare despre ură, Dumnezeu, sex, portocale și altele.". Portocalele reprezintă ochiul pur, martor la o lume ce se putea acum murdări, se putea revolta prin actele erotice, interzise atunci. Portocalele reprezintă ochiul care surprinde libertatea în cea mai umană formă, a revoltei și a strigătului.

"Dogma" este un film ce ajunge la rațiune prin poezie, deoarece invers nu este posibil. Poezia este menită să creeze paradisuri noi, pentru o înțelegere mai aprofundată a libertății sufletești.