“Dogma” (2024), filmpoem în regia lui Valentin Mocanu - o revărsare de frumusețe, care ne face să privim neînțelesul și să zâmbim misterului

 Daria Dăniloaia, 11 D

“Dogma” (2024), filmpoem în regia lui Valentin Mocanu, este o revărsare de frumusețe, de frumos. O experiență sinestezică prin care poți gusta farmecul poeziei contemporane și care, deși plină de realism, reușește să aducă o rază de lumină celui care privește, iubitorului de poezie, tocmai prin îndeplinirea principalei funcții a poeziei: aceea de a ne determina să simțim, de a ne face să privim neînțelesul și să zâmbim misterului.

Fiecare poezie pe care se construiește filmul m-a surprins prin profunzime și prin realism, prin actualitate și prin esențializarea mesajului. Dar au fost, bineînțeles, câteva cu care am rezonat în mod deosebit sau în care mi-am oglindit, poate, o fărâmă de suflet.

Poezia nu lasă cititorului un gust amar

În ordinea în care am avut ocazia să le citesc, vreau să încep prin a împărtăși câteva cuvinte despre poezia Marianei Codruț, “tu de rușine nu crezi în îngeri”. Cred că surprinde în mod excepțional atitudinea omului modern față de spiritualitate, de profunzime, în cele din urmă, față de divinitate. Omul contemporan încearcă întotdeauna să fie rece, indiferent, cinic, refuză să reacționeze în fața frumosului, se teme de profunzime, nu vrea sa fie vulnerabil în fața celorlalți și nici măcar în fața propriului înger: “așa diafan dar viu îngerul tău sângerează în zilele când tu înecat în carnea grea și lunecoasă îl ţii departe cum ţii copilăria proprie și bucuriile ,,simple".” Astfel, alege să “pufnească in râs” atunci când aude de zei, de îngeri, temându-se să simtă cu adevărat. Știm că nu există bucurie fără durere, fericire fără suferință, și că nu putem trăi doar veselia, fără a recunoaște realitatea că viața e, în cele din urmă, o însumare de valuri, de suișuri și coborâșuri.

Dar dacă refuzăm fericirea? Atunci vom primi asigurarea că am scăpat definitiv și de suferință? E mai bine să nu simt nimic, dacă asta înseamnă că nu voi mai avea de-a face cu nici măcar un dram de durere? Întrebări fără răspuns, dar care poate reușesc să deschidă o nouă perspectivă asupra comportamentului omului modern: Dincolo de rușine, nu îi este oare omului contemporan teamă ”să creadă în îngeri”? Știe că odată cu extazul înălțător apar și momente de agonie… Alege așadar superficialitatea. Este oare cea mai bună soluție? Unica? A avea un suflet viu, arzând uneori în suferință, sau unul mort, împietrit de răceala vieții lipsite de adâncime? Și totuși poezia nu lasă cititorului un gust amar, aducându-i aminte sau descoperindu-i pentru întâia oară, bunătatea, răbdarea și seninătatea cu care apar îngerii, aceste forme ale căldurii și ale bucuriei, în viața omului: “uneori ei cu resturi de gălbenuș pe creștet se suie în pruni agili ca maimuțele își pun pe vârful degetelor pielițe colorate de fructe astfel mângâindu-i apoi pe copii pe disperați pe singuratici.” Aceștia se ivesc cu o inocență cuceritoare și o blândețe dezarmantă, “mângâindu-i pe copii, pe disperați, pe singuratici” și par a fi învăluiți în răbdare, “sângerând” în zilele în care îi ținem departe, fără însă a pleca, nici măcar un moment, de lângă noi.

Candoarea pare o valoare de mult pierdută

O altă poezie despre care mi-ar face plăcere să scriu este I de Sorina Rîndașu. Aceasta, împreună cu poezia Marianei Codruț, abordează teme asemănătoare, fiind perspective asupra relației dintre ființa umană și divinitate. Poemul începe printr-un verset biblic: “Cred, Doamne, ajută necredinței mele”. Cu adevărat, omul contemporan se află într-o continuă unduire între credință și îndoială, fiind într-o permanentă căutare a adevărului, încercând să pătrundă în sacru. Candoarea pare o valoare de mult pierdută, o simplă “profeție îmbucurătoare” care devine inutilă în era “minților limpezi”, a celor care refuză calmul, “strivind între dinți orice sentiment de siguranță”. Într-un final, înțelegem dualitatea omului modern, care cere ajutor pentru “inima slăbită” ca aceasta să își poată afla liniștea, să se poată “desface din ea numai buchete de salvie”. Și totuși nu-și permite sieși să dea semne de slăbiciune în fața celorlalți, știind că dacă are convingerea că nimic rău nu se va întâmpla, “trupul se va deschide” şi viața va curge aşa cum ar trebui, lipsită de evenimente neprevăzute. Cu toate acestea, finalul pare că ridică un semn de întrebare în ceea ce privește acest control al omului asupra propriei vieți: “Totul funcționează conform planului, până când pierzi controlul.” Astfel, cititorul este îndemnat să mediteze: Poate ființa umană să își controleze cu adevărat, propria viață? Sau apare intervenția unei forțe mai mari, imposibil de influențat? Atunci când pierdem în cele din urmă controlul, unde găsim alinare? Este posibilă întoarcerea la indiferență sau revenind, cerem inevitabil, ajutor Lui, Celui care ne poate vindeca slăbiciunile? Răspunsurile vin, cu siguranță, dinlăuntrul fiecăruia, atât cât își permite sie însuși să simtă, să se bucure, să plângă, să trăiască.

Adevăratul preț al vindecării

Nu în cele din urmă, o poezie de o adâncime surprinzătoare este “Trei tablete de nurofen forte” de Șerban Axinte. Sinceră să fiu, am zâmbit titlului, atât de trivial și totuși atât de sugestiv, tocmai prin simplitate: fiecare dintre noi își poate imagina durerea stinsă cu trei tablete de nurofen forte, și cred că poetul reușește să insinueze astfel, chiar mai mult decât printr-o evocare directă a suferinței. “Trei tablete de nurofen forte” este o poezie despre moarte, despre suferință și în mod special despre mamă și despre sacrificiul și dăruirea acestei ființe, ce devine monument de fragilitate și în același timp de putere. Ne este descrisă moartea mamei, ritualul de înmormântare al acesteia și totuși, în mod inedit, mama apare în fiecare rol existent de-a lungul întregii întâmplări: conduce dricul, împarte pomana, scrie un necrolog, ține slujba și participă la priveghi. Rămâne așadar, prezentă ca întotdeauna, mereu implicată, mereu îngrijindu-se de tot și devine astfel și mai greu de lăsat să plece: sicriul mamei pare a fi așezat chiar pe capul fiului, care simte fiecare cui bătut, prin care mama nu rămâne închisă doar în sicriu, ci și în cap, în minte, în suflet, în amintiri. Iar într-un final, mama rămâne aproape, dar cu ce preț? Nu trebuie oare eliberată? Poate să-și găsească pacea atunci când fiul ține zadarnic, dar atât de îndârjit să o păstreze alături? După cele 40 de zile, perioada simbolică în care sufletul trece prin cele șapte vămi în drumul spre judecată, spre veșnicie, “mama îi țipă în urechi” să o elibereze, să o lase să plece. Fiul suferind, contrariat, amețit de dragostea ce pare că și-a pierdut brusc direcția, nu știe ce trebuie să facă: să o uite? să încerce să păstreze imaginea exactă și clară în minte? Niciuna nu pare o soluție care i-ar putea face fericiți pe cei doi, pe mamă și pe fiu, pe cea care a plecat și pe cel care a rămas. Timpul le va dezlega pe toate… dar până atunci? Unde să așeze suferința? Încotro să își îndrepte iubirea? Ce să facă cu deznădejdea? Astfel, dezarmat în fața pierderii și a lipsei unui răspuns, “nu-i rămâne decât să ia trei tablete de nurofen forte”. Căci e adevărat, durerea sufletului se imprimă adânc și asupra corpului. Dar poate fi vindecată suferința și în sens opus? Tratând exteriorul, se va vindeca și interiorul? Cititorul rămâne astfel meditând la suferință și la adevăratul preț al vindecării.

În cele din urmă, cred că “Dogma” este un prilej de bucurie. O întâlnire esențială cu literatura, cu arta, cu frumosul. Suferința este o parte integrantă a noastră. Dar care este rolul artei, până la urmă? În ce stă esența ei? Îmi place să cred că în capacitatea de a face suferința mai caldă, bucuria mai vie, iar viața mai luminoasă.