Divina Commedia 2.0 - Inferno : Infernul e în ochii noștri

Divina Commedia 2.0 - Inferno

Există o clipire care desparte lumea reală de cea digitală.

E clipirea aceea scurtă, când ochiul se închide o fracțiune de secundă și, fără să vrem, universul se resetează.

Totul devine întuneric, apoi lumina revine.

Și între acele două lumi - lumina și umbra - stă limbul contemporanului: locul unde ființa nu mai e între viață și moarte, ci între online și offline.

Trăim suspendați în pauze.

În clipiri.

În timpul dintre două notificări.

În zgomotul dulce al ecranului care pâlpâie noaptea, ca o lumânare digitală.

Aceasta este poarta infernului nostru modern: o ușă de sticlă și lumină, un portal care nu duce nicăieri, dar în care intrăm zilnic, cu o supunere liniștită.

Cercul I - Limbul

Limbul nu mai e un loc al tăcerii divine, ci al zgomotului constant.

Acolo, toți cei care clipesc prea des rămân blocați între imagine și absență.

Negru pe margini, lumea se micșorează și se mărește în ritmul respirației noastre.

Muzica e întreruptă, ca o inimă care ezită.

Aici nu există durere, ci doar o așteptare nesfârșită - o încărcare perpetuă.

Suntem ființe în buffering, suflete care nu mai au timp să se nască, dar nici nu pot muri.

Cercul II - Desfrânarea

Dorința nu mai arde în trupuri, ci în aplicații.

În Tinder, în ecrane, în conversațiile care nu mai au miros, voce sau atingere.

Ne iubim prin text, ne sărutăm prin emoticoane, ne recunoaștem prin semne grafice.

Așa arată desfrânarea de azi: un ritual gol, dar repetat cu disperare.

Ne dorim să fim atinși, dar nu vrem să fim văzuți.

Trupul nu mai e materie, ci imagine.

O dorință abstractă, o febră care se stinge înainte de a începe.

Muzica se frânge în două: gravă, ca o rană adâncă, și ușoară, ca un oftat de resemnare.

În spatele ecranului, rămâne doar singurătatea care ne înghite încet, cu blândețe.

Cercul III - Lăcomia

Aici, sufletele sunt devorate de propriul lor gol.

Apa se transformă în smoală, iar focul se reflectă în ochi care nu mai pot plânge.

Ochi căprui din care curge întunericul, ochi verzi care se sting într-un gri palid - semne ale unei lumi care a uitat să privească în profunzime.

Totul se consumă. Totul se repetă.

Lăcomia nu mai e doar dorința de a avea, ci și nevoia de a fi văzut, de a fi validat, de a exista prin privirea celuilalt.

Lucifer vede tot.

Și noi, cu camerele noastre, vedem tot - dar nu simțim nimic.

Lumânările ard în perechi: doi de doliu, doi de speranță.

În întuneric, o lumină aurie tremură.

E încă acolo - semnul că și în mocirlă există o formă de credință.

Cercul IV - Avariția

O lume techno, rece, plină de fum și aur.

Sunetul e metalic, ca bătăile unei inimi mecanice.

Vedem fabrici care scuipă moarte, sate care ard în tăcere, păduri care se sfârșesc într-un pixel galben.

Avarul de azi nu mai strânge bani, ci atenție.

El adună like-uri, reacții, priviri.

Fiecare clipă devine marfă.

Dorim totul: trup, timp, liniște, iubire.

Dar atingerea e imposibilă, mereu intermediată de un ecran.

Și totuși, printre umbre, apare o lumină care nu se lasă alungată.

E speranța, mică și palidă, dar suficientă cât să ne împingă înainte.

Spre cercul următor.

Cercul V - Mânia

Aici totul explodează.

Ecranul se umple de purici, ca o ploaie albă pe un cer negru.

Mâinile apar din întuneric - puncte de lumină care vor să atingă, dar se destramă.

Furia e singura formă de comunicare care ne-a mai rămas.

Tragem corzi invizibile, sfâșiem aerul cu sunete.

Două mâini se apropie - una se retrage, alta dispare.

Iubirea se rupe ca o imagine prost redată.

Și totuși, din haosul alb și negru, se nasc din nou ochii.

Doi ochi mari, limpezi, care privesc totul.

Poate că infernul e, de fapt, o privire care nu mai poate fi închisă.

Cercul VI - Erezia

Erezia e gândul că putem înlocui viața.

Cimitire care ard, ochi albi pe fundal negru, imagini care se succed cu o viteză imposibilă.

Totul devine o furtună de forme, un delir vizual.

Timpul nu mai curge - el sare, se rupe, se multiplică.

Trăim într-o succesiune de clipuri, de momente fără rădăcină.

Muzica se grăbește, apoi se oprește brusc.

Ne rămâne doar negrul, doar respirația, doar frica.

Fuga nu ne mai scapă.

Nici tăcerea nu ne mai salvează.

Cercul VII - Violența

Roșul inundă totul.

Ochi roșii, mâini tremurânde, un urlet colectiv.

O sală de judecată fără judecători.

Scaune răsturnate, trupuri dezmembrate, sfori care atârnă de nimic.

În oglindă, o femeie se privește, își atinge fruntea, își urăște chipul.

Se lovește, se sfâșie, dar din palma ei zboară o pasăre.

Durerea devine zbor, violența devine dorință de purificare.

Totul e roșu, totul e viu.

Muzica, paradoxal, e blândă - o liniște care doare.

Aici înțelegi: iadul nu e locul unde ești pedepsit,

ci locul unde te pedepsești singur.

Cercul VIII - Viclenia

Doar aici se vorbește.

E singurul cerc cu voce, dar vocea nu mai e umană.

E vocea inteligenței artificiale care spune povești în locul nostru.

Ea recită viețile noastre, cu o liniște aproape duioasă.

Sunetul e curat, ordonat, melancolic.

Totul pare perfect, ca într-o poveste veche spusă de un cor digital.

Dar în spatele melodiilor, se simte golul.

AI e noul nostru infern.

Un infern fără flăcări, fără durere - doar cu absență.

Nu mai există emoție, ci doar simularea ei.

Trăim, dar prin alte voci.

Ne dorim autenticitate, dar alegem filtre.

Viclenia supremă: să crezi că ești viu, când ești doar redat în direct.

Cercul IX - Trădarea

Gheața e liniștea finală.

Sub ea curge o apă lentă, aproape vie.

Trădarea nu mai e actul celuilalt, ci propria noastră înghețare.

Ne trădăm când nu mai simțim,

când lăsăm sufletul să doarmă sub straturi de ecrane și tăceri.

Și totuși, acolo, în adânc, o picătură încă se mișcă.

Muzica e melancolică, cu umbre de durere,

dar și cu o tandrețe ciudată - ca o mână care ne atinge prin frig.

Aparențele înșală:

gheața nu e sfârșitul, e doar o pauză.

Sub ea, apa visează încă la lumină.

Epilog - Pixelul de Lumină

Când am terminat de coborât, am înțeles:

Infernul nu mai e dedesubtul lumii, ci în ochii noștri.

E în dependența de lumină,

în tăcerea dintre două mesaje,

în dorința de a fi văzut fără a fi cu adevărat atins.

Trăim în flăcări care nu ard, ci hipnotizează.

Ne rugăm la algoritmi.

Ne spovedim în comentarii.

Și totuși, printre toate acestea, un pixel continuă să lumineze.

Un punct minuscul, ca o inimă care refuză să tacă.

Poate că acela e Paradisul.

Sau poate doar clipirea următoare -

în care, pentru o secundă, învățăm din nou să privim.

DARIA DOBRE, 10 E

Surse imagini:

https://www.facebook.com/share/17hTMLj6Rz/