Personajul principal al filmului Un bărbat pe nume Otto (2022, regia Marc Forster), bazat pe romanul Un bărbat pe nume Ove, de Fredrink Backman, este Otto (interpretat de Tom Hanks), un bărbat în jur de 60 de ani, rece, morocănos și antisocial. Persoanele din jurul lui credeau că acesta ura lumea, dar, de fapt, el ura oamenii ce distrugeau lumea.
Pe parcursul filmului descoperim că firea rece și distantă a personajului este doar o mască ce acoperă o mare tristețe și o adâncă suferință. Otto nu a fost atât de glacial și reticent toată viața lui, însă moartea celei mai importante persoane pentru el și anume Sonja, soția lui, i-a decolorat zilele. S-a îndrăgostit de Sonja din tinerețe, considerând-o frumoasă, bună și amuzantă. Singura dorință a lui Otto era să moară cât mai repede, să scape de atâția oameni care nu respectă reguli simple și strică lumea și să o revadă pe Sonja. Bucuria de a trăi se stinsese în sufletul lui Otto și tot ce făcea era să apeleze la diferite modalități prin care să își pună capăt zilelor, fapt cu care Sonja nu este de acord și îl salvează mereu.
Într-o zi de toamnă, lângă el se mută o familie despre care, desigur, Otto la început a crezut că este la fel de nepăsătoare față de lume, la fel de interesată de lucruri inutile, dar se dovedește că această familie era diferită, ajungând să îi fie prietenă bună. Acesta a redescoperit bucuria de a trăi și de a iubi, realizând că Sonja și-ar dori ca el să continue să trăiască, deși îi este greu să își amintească de faptul că a pierdut-o. A început să fie mai primitor și chiar, din când în când, să zâmbească.
Prima ninsoare a iernii a venit cu ultima zi de viață a lui Otto. Marisol, vecina lui Otto, a observat că zăpada din fața casei lui nu era curățată și s-a grăbit spre apartamentul acestuia. El avea probleme cu inima, murise de infarct. Emoțiile au copleșit-o pe Marisol, dar biletul lui Otto prin care a asigurat-o că nu a făcut nicio prostie și în care i-a mulțumit că i-a mai oferit măcar o lună ochi să vadă lumina soarelui, a mai calmat-o. Acea scenă m-a emoționat profund și am înțeles că prietenia are puterea de a vindeca răni, poate aduce bucurii, dar uneori și tristețe. Am realizat că a avea un prieten nu înseamnă doar să râzi, ci să și plângi, dar să știi că ești înțeles și susținut mereu.
Un alt personaj asemănător lui Otto și care m-a impresionat este Astrid, protagonista seriei de filme polițiste Astrid și Raphaëlle (2019, regia Frédéric Berthe, Elsa Bennett, Hippolyte Dard). Astrid are părul blond, ochii albaștri în care se reflecta mereu frică, o minte strălucită și un glas ce nu putea exprima neîncrederea sau gândurile neînțelese de nimeni. Aceasta era o persoană autistă și, după ce mama ei a părăsit-o când era bebeluș, Astrid nu a mai avut încredere în nimeni altcineva decât în tatăl ei. În film se prezintă cum, la vârsta adultă, fiind foarte deșteaptă și iubind misterul, se angajează ca detectiv la un sediu de poliție unde lucrează cu Raphaëlle, o femeie încrezătoare, extrovertită, cu o fire excentrică. Pe lângă faptul că rezolvă foarte multe crime împreună, ele leagă o relație foarte strânsă de prietenie, în care Astrid redescoperă încrederea în sine și în alții.
Treptat, pe parcursul filmului, se observă că, de unde Astrid nu putea să mănânce decât singură, la ea acasă, avea mereu căști pe urechi, deoarece ura sunetele puternice, ajunge să mănânce la restaurant cu Raphaëlle, să meargă la petreceri, să lege relații, să aibă încredere și, cel mai important, să iubească. M-au surprins, la fel ca și în filmul Un bărbat pe nume Otto, puterea conexiunii dintre cele două și efectele unei prietenii asupra dezvoltării personalității.
Cred că unul dintre cele mai semnificative momente ale acestei serii de filme este cel în care emoțiile o copleșesc pe Astrid și renunță la meseria de detectiv, dar nu pasiunea este cea care o va aduce înapoi la sediul de poliție, ci absența lui Raphaëlle în zilele ei. Raphaëlle nu a renunțat niciodată la Astrid, chiar dacă asta însemna uneori să nu se mai pună pe ea pe primul loc sau uneori era mai greu să o înțeleagă pe Astrid, să vadă lumea din perspectiva ei. Aceasta a ajutat-o mereu și în orice caz deslușit se afla, de fapt, o poveste, o aventură în urma căreia prietenia lor devenea din ce în ce mai puternică.
Deși sunt un pic diferite – Raphaëlle este impulsivă și intuitivă, pe când Astrid este fragilă – ele fac cea mai bună echipă de detectivi și, depășind barierele profesionale, leagă cea mai strânsă și puternică relație de prietenie. Trecând prin toate peripețiile și misterele scoase în cale de meseria lor periculoasă, amândouă vor învăța să-și învingă prejudecățile, pentru a descoperi că încrederea este posibilă, în ciuda autismului uneia sau a naturii impulsive și a firii energice a celeilalte.
Doamna Harris, din filmul Doamna Harris cucerește Parisul (2022, regia Anthony Fabian), este un alt personaj ce mi-a dovedit că mereu trebuie să ai încredere în tine și că nu trebuie să te lași judecat de alții. Doamna Harris este o femeie mărunțică, slabă, cu obraji roșii, ce duce o viață normală la Londra, lucrând ca menajeră pentru o familie bogată și pentru o tânără dezordonată. Soțul ei murise în armată și singurul venit era cel de văduvă și cel oferit de familia pentru care lucra, familia Dant.
Într-o zi, când făcea curat în dulapul doamnei Dant, observă o rochie superbă, lila, cu perle și flori de culori pastel, de la Christian Dior, de 500 de lire. Aceasta se îndrăgostește instantaneu de rochie, dar se gândește că o femeie invizibilă ca ea nu ar avea posibilitatea de a avea o rochie de acest fel. După ce vorbește și cu prietena ei, Vi, realizează că soțul ei, Eddie, nu se mai întoarce și trebuie să continue să viseze și să trăiască, având încredere în ea. Câteva zile mai târziu, printr-un miracol, aceasta câștigă la loto și decide că banii îi va cheltui pe o rochie Christian Dior. În ziua următoare observă o cursă de câini și, din dorința de a aduna bani pentru biletul de avion către Paris, pariază 100 de lire pe unul dintre căței. Pe parcurs, câinele pe care pariase preia conducerea, până când, la final, este distras și pierde cursa. Ada Harris trece prin sute de peripeții și încercări, însă, până la urmă, reușește să strângă toți banii necesari pentru călătoria la Paris.
Odată ajunsă la Paris, frumusețea orașului o cucerește. Când a intrat în casa de modă Dior, a fost dată afară din magazin, spunându-i-se că, probabil, a greșit clădirea. Un domn superior celor ce o goneau pe Ada îi oprește și o invită să vadă prezentarea de modă ce avea loc în acel moment. Doamna Harris este fermecată de două rochii, una verde și în special una roșie. O să îi fie mai greu să înțeleagă cum poți cumpăra o rochie de firmă sau cum trebuie să vină în fiecare zi pentru măsurători, dar nimic nu o va opri din a visa la noaptea în care va îmbrăca rochia. Ada era foarte curajoasă și perseverentă. La prima întâlnire pentru măsurători, i se spune că rochia roșie nu mai este disponibilă, deoarece o altă doamnă, ce a oferit o sumă mai mare, a dorit-o, așa că angajații îi oferă rochia verde. La orice măsurătoare croitorii se comportau disprețuitor față de ea și doamna Harris nu a mai suportat. S-a dus la șeful adjunct al casei de modă și a vrut să discute cu ea, deoarece i se părea normal ca aceste rochii să poată fi cumpărate de oricine, însă șefa îi spune că rochiile Dior sunt făcute să iasă în evidență și cum iese în evidență o rochie purtată de o persoană invizibilă și, cel mai important, unde avea să o poarte?
Ada își pierde răbdarea și, încrezătoare, merge la croitoriile în care se crea magie și, alături de toate doamnele ce lucrau la mașina de cusut, se îndreaptă spre biroul șefului, Christian Dior. Se dovedește că puțină inițiativă și o intenție bună pot schimba un stereotip, o prejudecată atât de rigidă, care punea stăpânire pe toate marile case de modă. Atunci când urmezi un vis și știi sigur ce vrei, cu siguranță vei reuși. Doamna Harris se întoarce la Londra și, după câteva zile, primește un pachet de la Christian Dior, în care, în semn de mulțumire, i se oferea o rochie roșie, exact cum își dorea de la început. Rămânem cu imaginea fericirii de pe chipul doamnei Harris, când își pune rochia și se consideră din nou frumoasă.
M-am bucurat foarte mult să văd, la finalul filmului, că visul pentru care a luptat doi ani i-a fost, în sfârșit, îndeplinit și că doamna Harris le-a dat o lecție foarte importantă acelor oameni care au crezut-o incapabilă să dea personalitate unei asemenea rochii exclusiviste.
Vizionând cele trei filme, m-am convins că legătura umană și ajutorul oferit măcar de o persoană pot avea rezultate infinit de valoroase, precum încrederea în sine și bucuria de a trăi.
Roberta Herb, clasa a V-a D
Surse imagini:
https://m.cinemagia.ro/filme/mrs-harris-goes-to-paris-999249/images/4660981/#PhotoSwipe1680780235862
Comments