În ceasul de seară, bătrânul încă stătea așezat pe scaunul șubred cu trandafirii în mână. Elena făcea buchetele de flori pe mâine și, în același timp, vorbea cu dânsul. Mâinile îi erau înghețate, zgâriate și pline de înțepături. Dar nu simțea nimic, de abia mai putea să își miște degetele. Afară era frig, iar zăpada doar ce se oprise din a cădea peste petalele desprinse din trandafirii bătrânului. Era luna lui decembrie, iar dup[ vreme părea că e ultima lună în care mai avea din ce să facă buchete. Până în primăvară avea să se descurce cu ce adunase până acum, căci trandafirii din sera improvizată nu mai înfloreau. Nu reușise să strângă foarte mulți bani, dar aveau cât să se descurce. Casa nu îi era departe de chioșcul în care își vindea florile, dar vremea era aspră odată ce se lăsa soarele. Trebuia să își termine buchetele cât mai repede ca să nu o prindă gerul. Își pierduse calendarul din chioșc, dar știa că în câteva zile avea să vină Crăciunul și asta avea sa fie ultima zi în care mai lucrează. Îi prindea bine compania bătrânului.
− Și? Nu mi-ai mai spus. De ce te duci de fiecare dată doar la apus? după ce l-a întrebat, Elena se întorsese să mai ia niște trandafiri din spate. Păreau să fie ultimii, nu mai avea mult.
− De fiecare dată când ascult câte un apus trăiesc bucuria că am mai avut o zi și teama că va avea să fie ultima. Apusul e bucuria că iubești cu o zi în plus, dar frica e că mâine cel pe care îl iubești va uita de tine. Și e diferit față de răsărit. Căci la răsărit pare că e doar bucurie. Bucuria unei zile noi. Toate sunt la locul lor și asta te calmează. La apus toate sunt pătrunse de frică. Culorile iubirii, fericirii, libertății, păcii, toate se amestecă într-o singură culoare: culoarea fricii. Bucuria sau tristețea amintirilor se îmbină, și ele, cu frica de ceea ce va urma. La apus pot să mă gândesc la ale mele. Să retrăiesc amintiri, să simt natura și să mă gândesc la ce vrea fiecare amurg să spună. Căci fiecare e diferit, să știi. Fiecare apus are culori diferite, sunete diferite, momente și povești diferite.
Bătrânul luă unul dintre trandafiri și își făcu o înțepătură în deget. Mici picături de sânge înceapeau să cadă peste zăpadă. Atunci, a rugat-o pe Elena să se uite la el.
− Apusul e fiecare picătură de sânge a fiecăruia dintre noi ce s-a înțepat în trandafiri atunci când îi pregătea pentru cea mai iubită persoană. Poate că de fiecare dată când cineva se înțeapă în trandafiri, povestea lui apare lângă toate poveștile noastre. Sau poate că cerul a fost ca unul dintre noi. Poate că nu are nevoie de poveștile noastre de iubire puse la un loc, de povești în care toți ne înțepăm în spini. Poate că cerul are propria-i poveste pe care ne-o arată seară de seară. Poate Cerul s-a înțepat, cândva, de mult, în trandafirii ce îi pregătea pentru Lună. Iar de atunci, Luna și Cerul sunt mereu împreună.
Elena își scăpă unul dintre buchete din mână și, în timp ce încerca să îl prindă, se înțepă în câteva locuri în palmă. Dar nu simțea, era prea frig ca să mai simtă ceva. Neliniștea că iarna asta va fi mai grea o apăsa din ce în ce mai tare, iar acum doar cuvintele bâtrânului o mai linșteau. Începea să se grăbească din ce în ce mai tare, căci o așteptau copiii acasă. Iar copiii erau singuri, fiindcă tatăl era la București. Se gândea, acum, ce face soțul ei, dacă e bine, pentru că nu mai primise niciun semn de la el de când ajunsese în capitală.
− Sau poate că s-a înțepat în trandafiri pentru o Stea anume. Poate că Cerul s-a îndrăgostit de o Stea, iar Steaua lui a căzut. Și cred că Soarele e cel ce a văzut tot și vede tot, iar în fiecare seară ne arată poveștile fiecăruia. Căci la apus și la răsărit sunt singurele momente în care Soarele te lasă să îl privești și să asculți ce are de spus. Poate el e singurul care a mai văzut cum Cerul și Steaua au fost îndrăgostiți mii de ani, până când ea a căzut. Poate că îi place să scrie și ne scrie despre ce a văzut. Sau poate că îi place să picteze și ne pictează poveștile. Ai să spui că sunt bătrân și că delirez, dar cine nu ne lasă ca măcar acum, la apus, să fim liberi măcar în gânduri?
Bătrânul s-a ridicat, pentru că a văzut că Elena mai avea un singur buchet de terminat.
− Să știi că eu iubeam apusurile și înainte, dar nu le-am ascultat niciodată. În prima seară de după război am ascultat, pentru prima dată, un apus. Era prima lună de toamnă, începea să se răcească vremea. Ploua mai des, doar că în acea seară cerul a fost senin. De bucurie că se terminase războiul, am alergat singur până la un lac din apropiere în care apunea soarele. Și am început să ascult apusul. Să îi ascult soarele cum dispare. Să-i ascult culorile cum se schimbă, să îi ascult păsările cum cântă ultimele note, să îi ascult norii cum vin din depărtare și să îi ascult picurii ce rămâneau după el. Să ascult ce are să-mi spună. Ne scria despre iubire? Poate. Ne-a scris despre libertate? Poate. Mi-a scris Soarele ce avea să urmeze? Poate. Dar de un lucru am fost sigur: în acea seară, cerul nu mai avea culoarea fricii. A fost singurul apus fără frică. Seară de seară ascultam apusurile, până într-o zi, când am întâlnit-o. Am întâlnit-o pe ea și de atunci parcă nici apusurile nu mai erau la fel, căci o iubeam prea mult pe ea. Frica revenise, dar nu mai era la fel de puternică. Căci era ea acolo. Aveam una dintre culorile unui apus chiar lângă mine, și învingea orice frică de viitor. Știu că toate din cele ce ți-am spus acum ți s-au părut complicate, zise bătrânul oftând. De aceea am să îți arăt cât mai simplu motivul pentru care mereu mă duc la ea la apus: am știut de atunci că la fel cum ziua nu trece fără a-i apune soarele, nici pentru mine o zi nu va trece fără să o iubesc. Și au trecut… câți ani? Din ‘45 până acum… cât vine…?
Își terminase buchetele. Nu voia să îl întrerupă, așa că i-a făcut semn, fericită că a terminat. Le-a pus pe toate într-o sacoșă și își căuta cheile ca să poată să își închidă chioșcul. Abia aștepta să ajungă la copii, să aibă grijă de ei și să le spună că tatăl lor va veni acasă cât mai curând, poate chiar în noaptea Crăciunului.
Soarele începea să apună, așa că pentru bătrân era numai bun momentul în care Elena și-a terminat treaba. Bătrânul se depărtă de chioșc, îi zâmbi Elenei, își luă cei doi trandafiri și-i spuse:
− Au trecut 44 de ani și am avut dreptate. De atunci chiar o iubesc în fiecare zi.