Alexandra Aramă
Timpul dăruit este câștigat
Când citim o carte, întotdeauna dorim să aflăm semnificațiile secvențelor care ne-au impresionat, cu ce intenții au fost scrise sau cum au luat naștere acele idei. Fiecare dintre noi găsește răspunsuri diferite la astfel de întrebări, interpretând diferit mesajul unei opere. Însă a avea oportunitatea de a înțelege perspectiva autorului asupra unei lecturi ce ne-a marcat este un adevărat privilegiu, prin care putem percepe în profunzime povestea ce ne-a captivat.
Eu am avut parte de această onoare la întâlnirea cu scriitorul Dan Lungu, unde am avut ocazia să port un dialog cu el și să-i pun o întrebare legată de cartea sa, „Fetița care se juca de-a Dumnezeu”, care m-a ajutat să înțeleg mai bine problemele societății actuale.
Astfel, am aflat faptul că domnul scriitor și-a căpătat inspirația pentru acest roman din discuții pe care le-a avut cu români plecați la muncă în Italia, auzind întâmplări de-a dreptul șocante despre greutățile acestora. O poveste care l-a impresionat, dar pe care nu a integrat-o în lucrarea sa, este cea a unor români ce locuiau sub un pod, deoarece preferau să trimită banii acasă decât să plătească chirie. Aflând că era ziua de naștere a unuia dintre ei, s-a oferit să facă cinste cu o masă, dar sărbătoritul, în ciuda situației sale precare, hotărăște să plătească el mâncarea pentru toți. Această întâmplare arată faptul că persoana considera că timpul petrecut cu ceilalți nu este o risipă, ci un câștig, fiind dispus să investească în legarea unor relații cu cei din jur, în ciuda problemelor financiare.
Totodată, autorul a mărturisit faptul că experiența lui în sociologie îl inspiră în ceea ce privește temele cărților lui, dar că încearcă să nu scrie din postura unui om de știință, ci a artistului, simțind că operele lui nu ar avea același impact dacă ar fi scrise într-o manieră tehnică.
Oana Boamfă
De vorbă cu oamenii
Recent am participat la o întâlnire cu domnul scriitor Dan Lungu. În cadrul acesteia, s-au discutat romanele "Fetița care se juca de-a Dumnezeu" și "Sînt o babă comunistă!". Cu această ocazie, am avut onoarea de a citi pe scenă niște amintiri ale tatălui meu din perioada comunistă și să-i adresez domnului autor o întrebare legată de amintirile plăcute ale acestuia din perioada respectivă, în pofida peisajului sumbru. Totuși, cel mai mult m-a impresionat faptul că multe personaje ale sale sunt bazate pe oameni adevărați, întâlniți chiar de el. Ne-a relatat cum, în cadrul unui proiect desfășurat în Italia, a avut ocazia de a discuta cu niște imigranți români, fiecare dintre ei fiind trecut prin niște experiențe grele.
De asemenea, ne-a povestit cum a întâlnit, la un moment dat, o femeie în vârstă care, în contrast cu mulți alți oameni trecuți prin comunism, declara că o ducea foarte bine pe atunci. Aceasta susținea că a avut tot ce și-a dorit, spunând, printre altele, că, deși nu a avut șansa de a mânca banane, s-a mulțumit cu gustul unei paste de dinți cu aromă de banană. Această femeie nostalgică stă la baza personajului Emiliei din "Sînt o babă comunistă!", în timp ce Dan Lungu exprimă perspectiva sa prin intermediul lui Alice. Astfel, Emilia și Alice sunt două personaje de vârste diferite, cu păreri contrastante, provenite din medii diferite. Aceasta experiență a fost una din care am avut ce învăța, fiind, de asemenea, prima în care nu am avut doar rolul de spectator.
Olivia Achirei
Destrămarea iluziei
În drumul meu spre casă, după întâlnirea cu Dan Lungu, am căzut pe gânduri. Mi-a rămas în minte doamna procomunistă pe care a cunoscut-o scriitorul și care l-a inspirat pentru personajul din cartea ,,Sînt o babă comunistă!”. Dumneaei era fericită pentru că știa gustul bananelor datorită unei paste de dinți cu aromă. Aceasta m-a făcut să realizez că, în acele vremuri, bucuria oamenilor era bazată pe senzații amăgitoare, pe iluzia unor posesii din categoria ,,luxului”, lux care ar fi trebuit să fie accesibil tuturor într-o lume corectă. Bătrâna se mulțumea cu puțin, pentru că nu era conștientă că se poate mai mult, că era dreptul ei să aibă mai mult, că era dreptul ei să vrea mai mult. Astfel, în lumea contemporană, în care știe cât de multe poate avea, este evidențiată lipsa a tot ce nu are, a tot ce nu își permite. Ca urmare, îi oferă senzația că perioada comunistă era una opulentă, deoarece atunci avea tot ce îndrăznea să dorească.
Andrei Balan
Melancolie și admirație
În cadrul întâlnirii cu Dan Lungu, scriitorul și-a împărtășit gândurile despre perioada comunismului. El a spus faptul că, din perspectiva sa de copil, nu a înțeles gravitatea situației, întrucât avea un suflet pur și inocent. Cuvintele lui m-au făcut să mă gândesc la ce simțeau copiii în acea perioadă și am ajuns la niște concluzii foarte interesante. De exemplu, pentru un copil, lumea este un amalgam de culori, sunete și mirosuri, un teren de joacă vast și nelimitat, unde realitățile dure ale vieții adulte sunt adesea filtrate prin lentila naivității și a inocenței. Acesta este, în esență, un mecanism de apărare, o modalitate prin care copilăria își păstrează puritatea chiar și în cele mai aspre condiții.
De asemenea, reflectând asupra cuvintelor lui Dan Lungu, simt un amestec de melancolie și admirație. Melancolie pentru zilele inocenței pierdute, pe care nu le mai putem recupera, și admirație pentru spiritul uman, care găsește mereu căi de a depăși adversitățile, păstrându-și, în același timp, capacitatea de a se minuna, de a visa și de a crea. În final, înțelegerea sa asupra copilăriei în perioada comunismului ne oferă o perspectivă valoroasă asupra forței interioare și a rezilienței, reamintindu-ne că, indiferent de întunericul care ne poate înconjura, lumina speranței și a imaginației umane nu se stinge niciodată cu adevărat.
Sofia Călugăru
Timpuri și generații
Un moment care m-a marcat în mod deosebit a fost cel în care autorul a afirmat faptul că adolescenții din comunism duceau aceeași viață palpitantă și agitată ca și acum, doar că prin alte mijloace, nu prin intermediul internetului. Tinerii au fost mereu la fel, găsind metode de a nu se plictisi și de a-și face viața mai interesantă, doar că în loc să comunice online, se întâlneau afară. M-a surprins oarecum să aflu faptul că adolescenții nu se schimbă niciodată, ci se adaptează la ceea ce îi înconjoară, găsindu-și mereu distracții sau ocupații, deși acum ne pare imposibil să trăim fără telefon, având o întreagă viață în mediul online, în trecut, tinerii se distrau altfel, dar tot o făceau.
Alt moment ce m-a impresionat a fost cel în care Dan Lungu a menționat faptul că a creat-o pe Alice, din “Sînt o babă comunistă!”, deoarece nu se regăsea deloc în carte și în viziunea bătrânei Emilia asupra comunismului, simțind nevoia de a se oglindi într-un personaj. M-a uimit această necesitate a autorului de a se putea transpune în carte, de a-și apropia mai mult creația, nevoia de a se regăsi în propria lucrare, care a dus la apariția unui nou personaj.
Ilinca Ciobanu
Despre supraviețuire
Întâlnirea cu Dan Lungu este un alt eveniment important al vieții mele, în care am aflat câte puțin din ceea ce scriitorul percepe despre realitatea în care trăim astăzi și din personalitatea sa. Citind cărțile ,,Fetița care se juca de-a Dumnezeu” și ,,Sunt o babă comunistă!”, am observat că anumite bucăți din momentele petrecute în viața reală și din viziunea sa asupra lumii se reflectă în fiecare dintre ele.
Un lucru care m-a impresionat la scriitorul Dan Lungu constă în sinceritatea și autenticitatea sa. ,,Alice, c’est moi” este o replică marcantă, care evidențiază ideea că scriitorul se regăsește în personajul Alice din cartea ,,Sînt o babă comunistă!”. Acesta menționează că avea nevoie de o voce critică tânără, care să echilibreze monologul nostalgic al Emiliei (personajul principal, ce consideră că trăia mai bine în perioada comunismului decât în cea de după 1989). Astfel, prin replica sa, am înțeles și mai profund sensul cărții ,,Sînt o babă comunistă!”. În acest volum sunt conturate două personalități diferite, cea a unei mame și cea a unei fiice: una dintre ele, Emilia (mama lui Alice), susține comunismul, deoarece consideră că în perioada respectivă aceasta trăia mult mai bine, avea bani, avea un apartament și un loc de muncă și putea să călătorească, iar cealaltă, fiica sa, Alice, care se opune percepției mamei sale asupra comunismului. Acest contrast este bazat pe întâmplări reale trăite de domnul Dan Lungu – el a întâlnit o persoană care avea aceeași viziune asupra comunismului ca Emilia ( ,,Ce bine o mai duceam în perioada comunismului!” ), cu care nu era deloc de acord. Prin urmare, a creat personajele Emilia și Alice, punându-le în dialog.
De asemenea, în cartea ,,Fetița care se juca de-a Dumnezeu” (în care sunt evidențiate problemele societății, dramele familiilor ce trăiau în perioada post-comunistă), dialogurile Letiției cu persoanele din Italia sunt și ele bazate pe întâmplări reale, precum conversațiile pe care le avea autorul cu diverse persoane care lucrau în Italia. În plus, pe parcursul cărții, Dan Lungu realizează faptul că femeile au un psihic mult mai puternic decât bărbații. Mamele sunt niște eroine, la fel ca Letiția, mama Rădiței (protagonista textului). Letiția se sacrifică pentru familia sa, lucrează în străinătate pentru a le asigura copiilor ei și soțului său condițiile optime pentru supraviețuire. Deși Letiția muncește din greu în altă țară, nu conștientizează impactul devastator pe care l-a avut plecarea sa asupra familiei ei. Aceasta stă atât de mult în Italia, încât fiica sa, Rădița, uită chipul său, de trăsăturile sale fizice, de mirosurile sale, de parfumul său – singurul lucru pe care încă și-l mai aduce aminte despre mama sa este vocea ei. Soțul său, Vali, deja a uitat-o pe Letiția, ea este doar o persoană care le dădea bani lui, copiilor săi și bunicilor, iar sora mai mare a Rădiței, Mălina, devine o înlocuitoare a figurii materne. Astfel, toate aceste lucruri o afectează cel mai mult pe Rădița, dar și pe mama sa, deoarece într-una dintre secvențe, Letiția își încalcă, din nou, promisiunea că se va întoarce acasă, iar Rădița îi strigă în telefon ,,Ești o mincinoasă! Cea mai mare mincinoasă!”. În ciuda vorbelor absolut dureroase pe care fiica sa i le-a adresat la telefon și a suferinței sale, Letiția continuă să muncească, dând dovadă de faptul că este foarte puternică din punct de vedere psihic.
Un alt aspect care mi-a plăcut la această întâlnire este maniera prin care Dan Lungu a vorbit despre Ion Creangă și inocență, ce are o forță teribilă, ea este extraordinar de puternică. ,,Inocența are în esența sa ceva ce o face irezistibilă, te dezarmează, nu poți să nu fii bun și drept în preajma ei. Creangă se află printre preferații mei, cu inocența lui autentică.” Astfel, Dan Lungu asimilează inocența cu dreptatea, cu bucuria, cu siguranța.
Ana Luiza Cojocariu
Plini de frumusețe
Un glas blând, dar ferm, cuprinsese întreaga sală, fermecându-ne pe noi, elevii rămași muți înaintea clipei de reflectare a scriitorului. Întâi a fost tăcerea publicului, apoi a fost cuvântul autorului și în sfârșit s-a alcătuit povestea, ea ducându-și mai departe, de-a lungul timpului, frumusețea prin noi. Ne-au fost revelate nu numai aspecte despre personajele romanelor sale, ci și despre el, despre autor, creatorul care reprezintă, în fapt, însăși viața. Prin opera sa, Dan Lungu devine o voce, un gând, un cuvânt menit să inspire cititorul călător prin bogăția cuvintelor. Cu toate acestea, el nu se pierde pe sine, ci, din modestie și dragoste pentru oameni, ne împărtășește viziunea sa, dăruindu-și cu încredere sufletul rămas inocent.
Dan Lungu este, mai presus de toate, om. Un om care, deși se remarcă prin realizări personale impresionante, primind constant apreciere și admirație, și-a păstrat caracterul deschis, cald, nu s-a lăsat purtat de orgoliu asemenea altora, ci a reușit, tocmai, să transforme faima într-o oportunitate de dezvoltare a sinelui. A cunoscut locuri, diverse opinii, povești, toate experiențe deosebite menite să-l îmbogățească spiritual.
Scriitorul nu este vocea problemelor actuale ale societății, el nu încearcă să prezinte vicisitudinile vieții în sine, dimpotrivă, punând accent pe sentimentele, atitudinile stârnite de acestea în rândul diferitelor categorii de oameni, poate chiar în propria ființă. Astfel, opera literară este precum o reflexie a trăirilor veridice, zbuciumate, ale autorului, ea ne arată o față ascunsă a ceea ce reprezintă el în profunzimile gândirii.
Dan Lungu a căpătat un loc aparte în inima mea. În el am descoperit o prezență caldă, primitoare, dornică de a împărtăși, dar și de a afla, fiind deschis către necunoscutul reprezentat de sufletul uman aflat veșnic în schimbare, mereu surprinzător prin însușirile sale miraculoase. De la el, ca scriitor, am ajuns să cunosc defectele condiției noastre lipsite de desăvârșire, însă, tot de la el, ca om, am realizat cât de plini de frumusețe putem ajunge prin dorința de a explora perspectivele diverse ale celor din jurul nostru.
Octavian Andrei Coțofrea
Scrisul ca desen al vieții
Era forfotă mare în Sala de Festivități a școlii noastre. Ne-am așezat pe locurile rezervate clasei și am așteptat cu mult entuziasm activitatea ce urma: Întâlnirea cu scriitorul Dan Lungu. L-am mai întâlnit și în urmă cu două luni, la Ziua Internațională a Cititului Împreună, însă atunci nu am avut posibilitatea să ne satisfacem curiozitatea legată de scrierile domniei sale. De data aceasta, a venit să ne vorbească despre operele sale și să aibă cu noi un dialog ce pornește de la două romane care îi aparțin: „Sînt o babă comunistă!” și „Fetița care se juca de-a Dumnezeu”, romane ce au în prim-plan probleme sociale din perioada post-comunistă.
M-a impresionat personalitatea omului Dan Lungu, distinctă de gândirea scriitorului, acesta fiind un om modest, sincer, cu toate că realizările profesionale demonstrează complexitatea personalității sale. Scrierile lui nu sunt doar pură imaginație, întâmplările provenind din discuțiile sale cu oamenii ce au trecut prin astfel de situații și perioade grele. Acestea au avut un impact asupra scriitorului care a simțit nevoia să le transpună pe hârtie.
A răspuns cu multă bunăvoință tuturor întrebărilor primite, referitoare atât la romanele sale, cât și la viața sa personală. M-a impresionat răspunsul pe care domnul Dan Lungu l-a dat la întrebarea adresată de un elev cu referire la momentul în care s-a definit ca scriitor: „Cred că am început să fiu scriitor când am învățat alfabetul... Dacă stau să mă gândesc mai bine, mai devreme – îmi plăcea să transcriu literele ca pe niște desene, imagini. Așa am reușit să transcriu poezia „Iarna pe uliță” din abecedarul surorii mele”.
Casandra Deliu
Emoții și gânduri
Dan Lungu abordează, în romanele sale, diferite subiecte ale societății moderne, dar și ale trecutului, precum problemele vieții în comunism sau relația dintre un copil și părintele său care este plecat la muncă în străinătate. Recent am avut ocazia de a-l avea ca oaspete la Colegiul Național. Din momentul intrării lui in sală, am observat că are un aer modest, de om înțelept, gata să își împărtășească cunoștințele cu ceilalți. Discuția a început cu povestirea formării sale ca scriitor și profesor, pășind în lumea literaturii.
Autorul a explicat semnificațiile personajelor din cărțile prezentate, ceea ce m-a fascinat și ajutat să înțeleg mai bine mesajele transmise. Povestind despre un proiect realizat în Italia, care i-a dat ocazia să contureze mai bine viețile românilor plecați în străinătate, n-am putut decât să fiu uluită de aspectele relatate, care au alcătuit un tablou de emoții și gânduri.
Ceea ce a rămas în mintea mea după întâlnire a fost modul unic al scriitorului de a aborda sensibilitatea și puterea umană prin intermediul personajelor, mai precis Emilia și Letiția, reușind să surprindă în special iubirea necondiționată a unei mame pentru copilul său.
Ioana Diaconița
Un spirit bogat
Reflectând, chiar și pentru o clipă, asupra cuvintelor atât de atent alese, de pline de esență și onestitate pe care am avut ocazia de a le auzi în cadrul întâlnirii cu scriitorul Dan Lungu, nu pot decât să mă gândesc cu o admirație desăvârșită că opera este într-adevăr oglinda sufletului artistului, iar o creație atotcuprinzătoare, fără precedent, dezarmant de pură și în aceeași măsură incitantă reprezintă rodul unui spirit măcar la fel de bogat în cunoștințe, emoții și povești.
Cărțile „Sînt o babă comunistă!” și „Fetița care se juca de-a Dumnezeu” au constituit calea mea către descoperirea unor noi orizonturi, făcându-mă să realizez cât de mult impact au avut de fapt anumite evenimente istorice, precum instaurarea comunismului în România, asupra oamenilor. În două universuri ficționale atât de diferite, ce totuși surprind în mod simetric ideea consecințelor nevăzute ale regimului totalitar, trăirile personajelor principale, bătrâna Emilia Apostoaie, copila inocentă Rădița și mama sa, Letiția, transmit un mesaj profund, atrăgând atenția asupra unor fenomene sociale îngrijorătoare și totodată evidențiind și trăiri de o complexitate aparte. Astfel, cele două scrieri nu pot fi numite decât adevărate opere atotcuprinzătoare, ce reușesc să înfăptuiască un lucru aparent imposibil, îmbinând emoția cu partea realistă a vieții, iar cunoașterea celui aflat în spatele acestor povești, un om impresionant prin prestanța, mentalitatea, experiența sa a adus continuitate cuvintelor scrise, oferindu-le propria lor istorie, motivație lăuntrică și mai ales o însemnătate nu doar în planul cărților, ci și în cel al lucrurilor aflate în spatele creațiilor definitivate.
Ascultându-l pe Dan Lungu, am avut ocazia de a descoperi o perspectivă cu totul nouă asupra vieții, ce se împarte, de fapt, în două viziuni aparent contrastante. Îndepărtându-se de acțiunea propriu-zisă din cadrul operelor, scriitorul și-a permis să se exprime liber, sincer, privitor la viața sa din toate ipostazele existenței, surprinzând de fapt esența sufletului care a dus la concretizarea, cu atât de multă măiestrie, ingeniozitate și sensibilitate a romanelor „Fetița care se juca de-a Dumnezeu” și „Sînt o babă comunistă!”: este vorba de echilibrul pe care autorul îl menține între concepțiile sale în calitate de sociolog și artist, respectiv dintre realitate și ficțiune. M-a impresionat să aflu că secvențe din cărțile care m-au emoționat, trezind în interiorul meu atât de multe sentimente de o intensitate imposibil de descris, de la furie, tristețe, suferință până la admirația în fața inocenței sau, din contră, înaintea experienței, au de fapt rădăcini în evenimente pe care oamenii chiar le-au trăit cu întreg spiritul, iar Dan Lungu a fost acolo să audă, poate pentru prima oară în totalitate, mărturiile acestor persoane, întâi aflat în rolul de ascultător dornic să adune informații despre societate și apoi în cel de scriitor, care a dorit să includă în operele sale și frânturi de impact din realitatea unor indivizi deosebiți.
Întâlnirea cu autorul m-a ajutat să descopăr adevărata valoare a unui spirit bogat, având propriile concepte și vrând să se lepede în totalitate de constrângerile care îl opresc să atingă apogeul, potențialul maxim, împlinirea sufletească: deși și-a consacrat studiile către domeniul sociologiei, Dan Lungu nu a dorit să se limiteze la regulile impuse de datele cantitative din statistici, care prelucrează de fapt cifre lipsite de profunzime, fără a oferi o idee reală asupra unui fenomen social, ci doar o perspectivă superficială, o fațadă ce nu are însemnătate. Astfel, el a decis să ia interviuri, să interacționeze cu oamenii, să se implice deci direct, să audă și să înțeleagă problemele lumii, călătorind în Italia cu scopul de a asculta românii stabiliți acolo: scriitorul și-a părăsit fosta poziție cu rol decorativ în studiul vieții pentru a explora necunoscutul, în speranța de a surprinde adevărul în toate ipostazele lui, lucru care m-a impresionat profund, căci marea majoritate a persoanelor încearcă să evite ceea ce le este greu să conștientizeze, limitându-se la propriile trăiri și cunoștințe.
Nenumărate aspecte interesante a adus în discuție Dan Lungu prin intermediul replicilor lui provocatoare, directe, însă pot spune că în amintirea mea va rămâne felul său de a fi, ce m-a inspirat la nivel profund și a întregit lectura operelor care m-au ajutat să privesc lumea în alt mod. Experiența întâlnirii autorului reprezintă cu siguranță unul dintre evenimentele care mă vor îndruma mereu spre meditare, realizând câte o nouă însemnătate a cuvintelor acestui om deosebit, pe măsură ce retrăiesc aceleași stări din clipa în care scriitorul și-a împărtășit, cu pasiune și emoție, povestea.
Emilia Florea
Aproape de oameni
Cu ocazia întâlnirii cu autorul romanelor „Sînt o babă comunistă!” și „Fetița care se juca de-a Dumnezeu”, am avut prilejul să descoperim mai multe detalii inedite despre acestea și despre poveștile reale din spatele lor, fapt care a avut asupra mea un impact emoțional semnificativ.
Am apreciat mult activitatea de sociolog a domnului Dan Lungu. M-au surprins în mod plăcut relatările sale despre modul în care o asculta pe bătrâna cu idei complet diferite de ale dumnealui pe tema comunismului și despre studiul său efectuat în Italia ce investiga viața românilor emigranți ce sperau la un trai mai bun. Faptul că acesta a reușit să se apropie de oamenii care lucrau în condiții grele în Italia pentru a trimite bani familiei rămase în țară demonstrează capacitatea sa de înțelegere și de a empatiza cu aceștia. Din cele povestite, consider că Dan Lungu are o aptitudine cu totul unică de a comunica cu ceilalți ceea ce reiese atât din romanele sale, cât și din interacțiunea față către față cu dumnealui.
Un aspect dintre cele prezentate m-a impresionat: mărturisirea că scena în care Laura – o româncă plecată la muncă în Italia, din ”Fetița care se juca de-a Dumnezeu” – a aruncat pe fereastră puiul furat pregătit pentru a sărbători ziua ei de naștere, a fost inspirată din fapte reale. Această reacție ce poate părea exagerată, teatrală, sugerează însă valorile morale puternice, tăria de caracter a personajului și lipsa ei de lașitate. Consider că o astfel de persoană este remarcabilă, fiindcă a preferat să rămână cu conștiința curată, nealegând calea cea mai ușoară, mai comodă și mai plăcută – să se bucure de o masă îmbelșugată.
De asemenea, autorul ne-a mai relatat un comportament asemănător: fiind ziua de naștere a unui emigrant român în Italia, Dan Lungu se oferă să facă cinste, însă sărbătoritul refuză și își asumă întreaga cheltuială. Toate acestea s-au petrecut într-un moment în care domnul respectiv prefera să stea într-un loc umil și nu într-un apartament confortabil, cu gândul de a face economii și a putea trimite mai mulți bani celor dragi din România. Gestul acestuia subliniază, de fapt, că a investi într-un lucru care ajută la apropierea oamenilor nu este o risipă, ci are o valoare aparte. Iar a-ți asigura un trai bun și un confort personal poate fi interpretat ca o faptă egoistă. Astfel, prin comuniunea cu ceilalți ne îmbogățim sufletește și primim adevărata bucurie, dar și puterea de a continua chiar în momentele cele mai dificile.
Așadar, întâlnirea cu autorul Dan Lungu a fost un prilej de a învăța să ascultăm pe ceilalți, de a ne îmbogăți experiențele noastre și de a reflecta asupra tăriei de caracter a persoanelor care trăiesc conform principiilor morale.
Maya Huțanu
Poveste și identitate
În mod obișnuit, Dan Lungu găsește inspirația pentru personajele sale din interviurile cu persoane reale. Cu toate acestea, scriitorul este conștient de greutățile ce pot apărea în transformarea directă a interviurilor în ficțiune. De exemplu, există riscul ca personajele să devină simple reflecții ale persoanei intervievate, lipsindu-le propria lor voce și identitate. De aceea, în loc să scrie direct după încheierea unei întâlniri, Dan Lungu preferă să ia o pauză pentru a reflecta asupra interviului și pentru a aprofunda portretele personajelor sale. Totodată, ia această pauză cu scopul de a înțelege mai bine personajele pe care dorește să le creeze. Scriitorul adaugă propriile sale experiențe și perspectivă asupra lumii fictive, contribuind la dezvoltarea unor personaje unice și complexe. Astfel, în momentul în care începe să scrie, personajele sale nu sunt simple repovestiri ale persoanelor reale, ci o îmbinare subtilă între elemente din lumea aceasta și inovația sa proprie. Ele capătă viață și profunzime, având atât o legătură cu realitatea, cât și cu ficțiunea, reflectând viziunea artistică a lui Dan Lungu.
În vremea copilăriei lui Dan Lungu, diferența între identitatea reală și cea virtuală era clară, datorită limitărilor comunicării online. Însă în prezent, aceste identități par să se contopească, iar identitatea digitală devine adesea mai semnificativă decât cea reală. Dan Lungu propune ca în cadrul interviurilor să explorăm nu doar identitatea concretă a unei persoane, ci și identitatea sa virtuală. Întrucât o mare parte din viața noastră se desfășoară în mediul online, acesta devine o oglindă a noastră. Astfel, înțelegerea identității virtuale este la fel de esențială ca și explorarea celei reale, pentru a reprezenta în totalitate complexitatea personalității. De asemenea, prin identitatea virtuală, putem obține o imagine mai completă a persoanei intervievate.
Alexia Iacob
Mi-a plăcut felul în care Dan Lungu a explicat calm și organizat fiecare aspect cu privire la întrebările pe care noi i le-am adresat. M-a atras în special momentul în care acesta a vorbit despre cum a apărut romanul “ Fetița care se juca de-a Dumnezeu”. Dorința sa de a se transpune din perspectiva unui adult în toată firea într-un copil inocent care vede cu totul diferit lumea m-a impresionat. De asemenea, în cadrul discuției despre romanul “Sînt o babă comunistă!”, am fost surprinsă puterea autorului de a vedea lumea cu alți ochi prin încercarea sa de a-și imagina ce simte o persoană căreia i-au fost impuse niște limite care îi întrerupeau contactul cu lumea reală.
Cătălina Ilinca Iov
Cum ne definește istoria
Întâlnirea cu Dan Lungu a fost pentru mine ca o întrevedere cu cineva din altă lume, lucrurile despre care a vorbit nu am avut ocazia să le cunosc, deoarece când m-am născut eu în România nu mai era comunism. Părinții mi-au spus că ar fi dispărut în 1989 odată cu Revoluția. Comunismul. Mi-au spus că înainte de revoluție, în timpul comunismului, în țară era foarte dificil să găsești de mâncare sau cele mai multe dintre lucrurile pe care azi le consider normale, cum ar fi ciocolata, telefonul mobil (puteau trăi tinerii fără așa ceva?) diferite tipuri de haine, pantofi, malluri (nu erau malluri înainte de 1989 ... wow !!! ... și cum se distrau oamenii?!?). Mai mult, cică în comunism totul era cu porția, carnea, laptele, zahărul, portocalele doar la Crăciun se găseau și multe altele.
În adolescența sa, a spus Dan Lungu, exista o diferență clară între identitatea reală și cea virtuală, pentru că de fapt nu exista internetul, nu exista lumea online, nu exista identitatea digitală deloc. În zilele acestea, cele două identități sunt unite, de fapt identitatea digitală acoperind mult din preocupările noastre, fiind adesea mai importantă decât realitatea. Dan Lungu a spus că, la un interviu, pe lângă întrebarea despre identitatea reală ar trebui să se ia în considerare și identitatea virtuală, deoarece petrecem foarte mult timp acolo și este ca o dublură a noastră.
Scriitorul ne-a mărturisit că se inspiră pentru personajele sale din interviurile pe care le face cu persoane din viața reală. Totuși, el nu începe crearea unui personaj imediat după interviu, deoarece ar risca să îi iasă personajul exact ca persona căreia i-a luat interviul, cu insuficiente note personale ale sale. De aceea, el întâi procesează informația și după ce schițează prin ochii proprii noul personaj, îl plasează într-o poveste interesantă și ne-o spune și nouă sub forma unei cărți noi.
Alexandru Mantu
Ancorat în poveste
Cărțile scrise de Dan Lungu m-au impresionat foarte mult, așa că mi-am pus o întrebare al cărei răspuns l-am aflat după întâlnirea cu acesta, mai exact: De ce mi-au plăcut aceste cărți?
Cele două opere mi s-au părut speciale, deoarece au luat viață din niște întâmplări trăite chiar de către autor, astfel construind o povestire cât mai frumoasă și mai interesantă.
În Fetița care se juca de-a Dumnezeu este întâlnită o problemă cu care se confruntă multe familii din România, o problemă cunoscută de multe persoane, astfel povestirea devine mai captivantă deoarece reflectă un caz ce poate fi întâlnit oricând: plecarea părinților la muncă în străinătate și problemele dezvoltării copiilor.
Un aspect din întâlnirea cu autorul care m-a impresionat este simplitatea cu care acesta își împărtășea poveștile de la care au luat viață creațiile sale, astfel ajutându-ne să facem legătura dintre acestea si întâmplările relatate în carte. De asemenea, un alt aspect surprinzător este răbdarea cu care primea întrebările și căldura cu care răspundea la acestea, valori pe care le regăsim și în personajele lui.
Consider că a scrie despre lucruri pe care le cunoști sau despre momente la care ai participat oferă creației o frumusețe ce nu poate fi scoasă la iveală de către toată lumea.
Alesia Mihoc
În căutarea personajelor
Mi s-a părut foarte interesant modul în care autorul a vorbit despre legătura care se creează între sociologie si scrisul unei cărți. Multe dintre lucrările acestuia sunt inspirate din viața reală, din povești pe care le-a auzit de la diverși oameni pe care i-a întâlnit în călătoriile sale. De exemplu, micul fragment din cartea ,,Fetița care se juca de-a Dumnezeu’’, în care Laura aruncă friptura pe geam, deoarece refuză să mănânce ceva furat. De asemenea, încă un lucru interesant a fost interviul luat unei bătrâne comuniste, ce a dat naștere la un alt roman cunoscut, ,,Sînt o babă comunistă!’’.
La un moment dat, scriitorul a menționat faptul că acest roman ar fi trebuit să fie un monolog din perspectiva Emiliei, cu un singur personaj care să-și spună toate gândurile și părerile. Cu toate acestea, după câteva capitole, a realizat faptul că nu se regăsește în ceea ce scrisese, că nu se identifică deloc cu perspectiva Emiliei. Astfel, din această cauză a adăugat-o pe Alice, fiica ei, ea fiind un alter ego al său. Ele reprezentau cele două moduri în care poți privi vremea comunismului, cele două părți ale unei povești.
Laura Nechifor
Inocența va salva lumea
După această întâlnire, Dan Lungu nu va rămâne în amintirea noastră doar ca scriitor și autor al cărţilor ,,Sînt o babă comunistă” şi ,,Fetiţa care se juca de-a Dumnezeu”, ci ca un om cald, deschis, care este pasionat de ceea ce face.
M-a impresionat faptul că, fiind întrebat în ce măsură îi influențează experiența de sociolog creaţiile literare, acesta a spus că, deşi ambele specializări se completează una pe cealaltă şi de-a lungul vieţii sale a putut privi lumea din ambele perspective, prin scrierile sale a dorit să respecte scopul literaturii, acela de a sensibiliza, de a transmite un mesaj clar şi de a evidenţia anumite aspecte prin poveşti. După discuţia aceasta am înţeles mai bine că, indiferent dacă în operele dumnealui sunt surprinse anumite fenomene sociale, cititorul nu ar trebui să se oprească la acestea, la un nivel superficial, ci să încerce să pătrundă în profunzimea întâmplărilor, să empatizeze cu personajele şi să vadă în ce mod îi afectează tot ceea ce au trăit, cum s-au simţit şi ce trăiri au avut. Dan Lungu a precizat şi faptul că la începutul carierei sale de sociolog realiza statistici pe baza unor chestionare, dar simţea că rezultatele acelea nu spuneau nimic şi îşi dorea să poată surprinde anumite subtilităţi pentru a înţelege mai bine oamenii. Astfel, sub influenţa experienţei de scriitor, s-a îndreptat către metode de analiză mai eficiente, mai detaliate pentru a putea obţine informaţii mai importante, mai apropiate de emoţiile şi gândurile oamenilor.
De asemenea, mi-au rămas în minte vorbele autorului : ,,Inocenţa are, în esenţa ei, ceva care o face irezistibilă, te dezarmează, nu poţi să nu fii bun şi drept în preajma ei.”, deoarece am putut observa în ambele opere ale dumnealui o notă de puerilitate, însă în contexte total diferite, fapt ce a făcut scrierile autentice. În romanul ,,Fetiţa care se juca de-a Dumnezeu” am putut vedea drama prin care trecea familia dezbinată, prin ochii Rădiţei, o fetiţă aflată încă la o vârstă fragedă. În opera ,,Sînt o babă comunistă”, personajul narator este Emilia Apostoae, o doamnă care ajunsă la o vârstă înaintată regretă că a fost îndepărtat regimul comunist şi care evocă cu nostalgie acele vremuri ce în viziunea ei erau fericite. Aceasta îşi aduce aminte inclusiv de copilăria sa, iar pe parcursul cărţii putem vedea în ce fel a modelat-o ceea ce a trăit în acea perioadă a vieţii sale. Mi-am dat seama încă o dată ce rol important are inocenţa în tot ceea ce trăim şi că a renunţa la aceasta, a încerca să nu o vezi, înseamnă a trăi fără să te bucuri, fără să speri şi fără să apreciezi.
Consider că atât prin operele sale, cât şi prin această discuţie, Dan Lungu ne-a deschis ochii către o lume ce îmbină realismul şi optimismul, iar toate cele spuse au căpătat valoare, fiind întipărite în minţile, dar mai presus de orice, în sufletele noastre.
Cosmin Rizea
Învățând să vedem lumea
Întâlnirea cu scriitorul Dan Lungu nu a fost doar o discuție detaliată despre operele sale, ci și o modalitate prin care l-am descoperit pe el însuși. Astfel, am aflat percepția sa asupra anumitor tipologii de persoane ce se regăsesc atât în România, cât și în alte țări. Făcând referire la opera ,,Fetița care se juca de-a Dumnezeu’’, el le introduce în operele sale cu scopul de a arăta diversitatea umană care influențează în mod direct societatea. Dan Lungu reușește să transmită aceste idei prin ipostaza unui copil, Rădița, care suferă și se axează pe viitorul în care o va reîntâlni pe mama sa.
În urma întrebărilor și răspunsurilor sale legate de secvențe semnificative, putem remarca faptul că este un om realist, ce transpune probleme ale societății în operele sale într-o manieră ușor înțeleasă de cititor. De asemenea, profesia de sociolog se recunoaște în scrierile sale, el făcând corelarea între faptă (pe parcursul copilăriei) și efect ( în viitor). Acesta descrie cum relația părinte-copil se răsfrânge asupra viitoarei generații de adulți. În plus, el folosește des viziunea retrospectivă în romane (spre ex. în ,,Sînt o babă comunistă!”) având ca scop urmărirea evoluției umane și de a arăta cum regimul comunist încă afectează minți.
Pe lângă acestea, am remarcat faptul că Dan Lungu este o fire pozitivă ce încearcă să ne ajute să conștientizăm lumea în care trăim. Acesta, pe parcursul întâlnirii, a fost deschis la întrebări și ne-a povestit despre vizita sa în Italia și cum l-a ajutat la scrierea cărții ,,Fetița care se juca de-a Dumnezeu”. Am fost mai mult decât fericit să particip și mă bucur că am reușit să aflu atâtea despre el.
Maia Rînzăscu
Să știi să asculți
Un gând care a rămas cu mine de la întâlnirea cu Dan Lungu este că, atunci când vrem să vorbim cu cineva și dorim să ni se deschidă, trebuie să știm să-i ascultăm și să le respectăm opinia. Dan Lungu ne-a povestit că, atunci când lua interviuri românilor din Italia, majoritatea persoanelor spuneau numai lucruri rele despre regimul comunist, dar a întâlnit o bătrână care a lăudat acea perioadă, deoarece ea spunea că avea tot ce își dorea. Au fost și câteva lucruri de care nu avea parte, ca bananele, dar, în schimb, ea știa gustul lor, fiindcă avea o pastă de dinți cu gustul fructelor. Din această poveste scurtă, am putut înțelege faptul că unele persoane, ca această bătrână, au amintiri frumoase din comunism, deși iluzorii, și au fost fericiți în acea perioadă, pentru că ei nu știau că se poate trăi altfel decât cu mâncarea dată pe cartelă, cu magazinele goale, apa caldă doar câteva momente din zi și desene animate 15 minute. Noi trăim în cu totul altă lume și putem compara libertatea noastră cu a lor și accesul la alimente, haine și utilități, care acum este nelimitat. În același timp, persoanele care s-au născut în timpul comunismului nu cunoșteau alt fel de realitate, așa că se bucurau de ce aveau, oricât de puțin ar fi fost.
Un alt moment important din timpul întâlnirii este acela în care Dan Lungu ne-a povestit despre românii plecați în Italia. El a spus că toți erau foarte atenți la cheltuielile lor, deoarece voiau să adune cât de mulți bani pentru familiile lor din România. Majoritatea stăteau în condiții mizere, un exemplu fiind oamenii care dormeau în vagoanele de tren abandonate, pentru a nu plăti mulți bani pe chirie. Aceste povești triste m-au făcut să înțeleg mai bine personajul Letiția, mama Rădiței, din cartea “Fetița care se juca de-a Dumnezeu”. Înainte de întâlnire, eu o judecam foarte aspru pe Letiția, deoarece a plecat în Italia, lăsându-și cele două fete, Rădița și Mălina, acasă, gândindu-se doar la aspectul financiar. Totuși, acum, încep să gândesc și din perspectiva mamei, deoarece și ei sigur i-a fost foarte rău în Italia, departe de familia ei, locuind cu niște oameni pe care de abia îi cunoaște.
Sofia Ilinca Sava
Timp pentru creșterea cuvintelor
Un moment care m-a impresionat în timpul întâlnirii cu renumitul scriitor Dan Lungu a fost acela în care a spus că, după ce ia interviuri oamenilor și discută cu ei, nu transpune imediat în cuvinte ceea ce a auzit sau ideile care i-au venit, ci așteaptă o perioadă mai scurtă sau mai lungă pentru a scrie cartea pornind de la respectiva poveste auzită. Aceasta mi se pare o mentalitate foarte interesantă, deoarece îi lasă timp artistului să prelucreze cele auzite, să intre mai adânc în înțelesurile ascunse ale cuvintelor.
Cuvintele lui Dan Lungu mi-au trezit o imagine, imaginea unei semințe plantate în pământ, sămânța reprezentând povestea auzită, iar pământul fiind mintea scriitorului, care, asemenea unei semințe adevărate, are nevoie de timp pentru a rodi într-un fruct mare și frumos, acesta fiind chiar cartea. De obicei, oamenii se grăbesc să pună în scris orice li s-a întâmplat și orice au auzit, crezând că dacă nu scriu cât mai rapid, povestea va pieri. Consider că Dan Lungu, prin așteptarea sa, ține chiar mai mult povestea în viață, dându-i timp să se formeze, să se dezvolte și cu ajutorul celorlalte experiențe trăite de el, astfel toate completându-se în final. Astfel, am descoperit că procesul scrierii unei cărți nu este unul imediat, ci necesită timp și răbdare, o perioadă de așteptare și rafinare pentru înțelesuri mai profunde, deoarece artistul nu este jurnalist, care doar scrie imediat ceea ce i se spune și publică.
Așteptând o perioadă, scriitorul are oportunitatea de a explora mai adânc personajele, temele și evenimentele, permițându-le să se maturizeze și să se conecteze într-un mod mai autentic.
Denisa Siminiceanu
Despre libertate, speranță, putere și nostalgie
O simplă călătorie spre deschiderea unor noi orizonturi, amarul și totodată dulceața din viața unor oameni puternici care se mulțumesc cu puțin și care luptă pentru a supraviețui în această lume crudă și un suflet de aur, au făcut posibilă întâlnirea noastră cu domnul scriitor Dan Lungu. Am fost plăcut surprinsă, încă de când am citit câteva dintre cărțile dumnealui, de modul prin care reda cu ajutorul perspectivelor unor copii, câte un mesaj profund ce poate deveni o lecție de viață care deschide alte și alte întrebări.
Am descoperit cu uimire și bucurie o latură sensibilă a dumnealui, care și-a făcut simțită prezența, conectându-ne sufletele și gândurile. Am reținut un răspuns pe care ni l-a oferit: „Pictez prin cărți ceea ce am de spus cititorilor mei! ” Consider că prin acesta a vrut să evidențieze faptul că literatura este o formă de a comunica subtil cu oamenii și prin care le poți arăta celor din jur atingerea imposibilului. Omul este un simplu trecător prin univers care de-a lungul vieții sale învață cum să depășească obstacolele, să iubească tot ce îl înconjoară și să trăiască intens orice moment.
Din ceea ce ne-a povestit domnul scriitor Dan Lungu, persoanele cu care discutase atunci când a plecat în călătoria sa, se bucurau din cele mai mici lucruri precum o cină cu toată familia. Alteori un simplu apel video cu copilul căruia în fiecare seara i se sfâșia sufletul înecându-l în lacrimi de dor, sperând că într-o zi să îi simtă din nou săruturile calde de dinainte de culcare și îmbrățișările lungi și protectoare ale mamei, era motivul pentru care nu renunțai să lupți. Altora li se umplea inima de bucurie dacă aveau un acoperiș deasupra capului, chiar dacă trebuiau să locuiască într-o locomotivă abandonată sau sub un pod. Până și un sfat sau un gând bun le putea însenina ziua acelor oameni ascunși în umbră și totuși recunoscători pentru ceea ce aveau. Astfel, printr-o experiență de viață, s-a născut câte un roman în care se pune accentul pe libertate, speranță, putere, nostalgie și bucuria de a avea pe cineva drag lângă tine. Trebuie să învățăm să fim mai buni unii cu alții și să ne ajutăm mereu între noi pentru că în fața lui Dumnezeu toți suntem egali, iar averile vor rămâne aici, în lumea muritorilor, pierdute. Atunci când nu vom mai fi, vom rămâne cu amintirile și cu faptele bune pe care le-am făcut. Chiar și un simplu zâmbet ne va aduce în suflet un fir de aur. Ne pictăm viața în nuanțe de empatie și fericire și visăm spre un loc mai bun în care să nu existe suferință.
Îi suntem profund recunoscători domnului scriitor Dan Lungu! A fost o onoare să îl avem pe dumnealui în sala noastră de festivități și îi mulțumim din suflet pentru această experiență captivantă, din care fiecare are câte ceva de învățat!
Ingrid Vrabie
Perspective diferite
Un moment al întâlnirii cu Dan Lungu ce m-a impresionat a fost acela în care a explicat cum a ajuns să creeze personajul Alice din opera sa, ,,Sînt o babă comunistă!”. După o discuție cu o anumită bătrână care considera că ducea o viață mai ușoară și lipsită de griji în perioada comunismului, autorul s-a simțit inspirat și s-a provocat pe sine să scrie o carte din perspectiva doamnei. Opera a fost menită să fie un monolog din perspectiva sa, însă scriitorul nu s-a putut identifica deloc în aceasta, introducând-o pe Alice, o perspectiva modernă care reprezintă noua generație, o generație ce aspiră la lucruri mărețe, la idealuri ce par imposibil de atins. Inspirația sa a fost o persoană care a învățat să fie mulțumită cu ce i s-a oferit, care nu și-a permis să gândească în afara tiparelor, trăsături cu care nu ne identificăm mulți în ziua de astăzi. Alice nu este doar un simplu personaj, ci o reprezentare a contrastului dintre viziunea tradițională și visurile unei noi generații. Astfel, prin exemplul său, Dan Lungu ne demonstrează că inspirația poate veni din cele mai neașteptate surse și că uneori este necesar să facem un efort pentru a înțelege și a da voce unor perspective diferite de ale noastre.
*Elevii care au consemnat sunt în clasa a VIII-a, cu excepția Oanei Boamfă, clasa a VII-a.