De ce m-aș răzbuna pe ploaie? De mi-aș închide acum umbrela și mi-aș arunca-o în vânt, ce ar putea să se rezolve? De mi-aș da gluga hanoracului jos și-aș lăsa picurii reci, de iarnă, să cadă peste fața-mi înroșită, ce aș putea să rezolv? Aș coborî din tramvai și aș face toate astea. Aș sări în fiecare baltă, mi-aș murdări hainele și aș lăsa frigul să-mi ajungă până la piele. Mi-aș arunca și căștile din urechi, aș lăsa ploaia să-mi cânte, să-mi explice. Aș lăsa vântul să mă-mpingă spre răspunsuri. Aș ignora florile zdrobite aruncate de colo-ncolo, aș ignora pâlpâirile de soare dinspre vest, aș ignora și felinarele stricate de pe alee și de s-ar întâmpla, aș ignora totul: luna, stelele și chiar toate la un loc de ar fi, nu le-aș da atenție. Te-aș asculta pe tine, ploaie. Ca de fiecare dată, aș ignora totul din jur și te-aș asculta doar pe tine. Doar că de data asta aș încerca să înțeleg de ce.
De-aș fi singur, aș trage-o la răspundere. Crede-mă că aș opri tramvaiele grăbite, mașinile și zgomotele lor de motor și toți oamenii doar pentru o clipă, dacă i-ar fi de ajuns atât ca să-mi dea un răspuns. Dar nu i-ar fi de ajuns nici ei. Și mă gândesc… dacă nici ea n-ar înțelege? Dacă te-aș asculta, ploaie, și nici tu nu ai ști ce să-mi spui? Și brusc, te-ai opri. Ți-ai lăsa în urmă doar parfumul tău dus și readus în suflet de câte o adiere de vânt. Și ar fi liniște, nu i-ar mai păsa nimănui. Aș pocni din nou din degete și ar reveni totul la normal. Mașini grăbite claxonând prin intersecții, tramvaie goale ce-ți zdruncină simțirile, oameni cu căști în urechi, ce merg fără rost, pierduți.
Dar sunt sigur că ai avea ce să-mi explici și nu renunț. Poate ar fi trebuit. Poate aș fi putut să-mi continui drumul doar privindu-te, lăsându-ți picurii să umple geamul tramvaiului. Ar fi trebuit să te ignor, ploaie. Să-mi las căștile în urechi și să mă pierd cu privirea și eu printre oamenii de pe trotuare. Ar fi trebuit să nu cobor, să îmi continui drumul spre casă, să îi dau buchetul de flori mamei și să îl feresc de tine, măcar pe el să nu îl distrugi. Să ajung acasă și să mă culc, să-mi cânți pe fundal. Dar nu am făcut-o. Nu te-am ignorat. Ai vrut să îmi dai răspunsuri, așa că le-am acceptat. Am vrut răspunsuri, așa că am coborât din tramvai și mi-am deschis umbrela. Am lăsat muzica să cânte pe fundal, dar mi-am scos căștile din urechi. Și am început să te ascult. Am inspirat adânc și am început să te ascult. Picur cu picur.
Mi-ar fi părut rău să mă răzbun pe tine, ploaie. Încă mi-e frig, încă n-am ajuns acasă. Mai am mult de mers pe jos, așa că tot la tine mă gândesc. Din buchetul mamei au mai rămas trei flori. Una mi-ai rupt-o tu, iar pe cealaltă am aruncat-o, ca să nu rămână număr par. Sunt sigur că voi răci, dar acum nu-mi mai pasă. Mi-ar fi păsat până acum, pentru că nu aș mai fi putut să ies și să-ți simt parfumul, picurii și vântul. Nu aș mai fi putut să privesc în sus și să văd cum ești peste tot. Nu aș mai fi putut să văd cum nimic nu mai contează atunci când îmi cânți. Nici mașinile zgomotoase, nici oamenii, nimeni, nici măcar eu. Nici măcar eu nu mai contam, căci erai tu acolo. Te lăsam să mă umpli de energia ta și să îți simt fiecare picatură.
Mi-ai explicat, ploaie. Mi-ai explicat de ce m-ai lăsat să o cunosc atunci prin tine. Mi-ai explicat de ce m-ai lăsat să o iau sub umbrela mea și să ne apropiem. De ce ne-ai cântat prima oară când am ieșit să ne plimbăm. Și de ce ne-ai cântat și ultima oară. De ce de o lună încoace ai început să o aduci în gândurile mele din ce în ce mai des. Mi-ai explicat totul, ploaie, și n-ar trebui să te iert. Doar că tu mi-ai promis că vei fi aici mereu. Tu mi-ai spus, ploaie, că nimeni nu te înțelege mai bine ca mine. Așa că te iert.
Poate te-ai gândit că, acum după ce mi-a explicat ploaia totul, îmi pare rău că m-am lăsat dus de cântecul ei și prima dată. Și eu m-am gândit.
Dar mai important e că ploaia mi-a explicat, și-a cerut iertare.
Tu când ai de gând să o faci?
Comentários