De câți oameni fericiți e nevoie în jurul tău ca să fii și tu fericit? - Dilemele identitare ale postcomunismului

Romanul lui Dan Lungu Sînt o babă comunistă! devine, cu siguranță, o provocare pentru un adolescent de vârsta mea, născut mult după perioada respectivă, când urmele comunismului au fost relativ șterse, atunci când i se pun la dispoziție mai multe perspective asupra fostului regim, viziuni cu care a avut sau nu contact, prin părinți sau bunici. Cu siguranță, ceea ce surprinde cititorul tânăr, care este, în general, familiarizat cu poveștile despre cozile la alimente, dificultățile financiare, este înclinația protagonistei, Emilia Apostoae, pentru vechiul regim.

Astfel, unul dintre planurile romanului o surprinde pe Mica, o fetiță care locuiește la țară, obligată să muncească alături de părinți în gospodărie, să facă tezic (amestec din paie și balegă, obținut prin frământarea cu picioarele, uscat la soare vara și folosit drept combustibil pentru încălzirea casei iarna în mediul rural), visând, în tot acest timp, la „apartamentul” improvizat din dudul din curte și la unghiile colorate ale mătușii Lucreția, orășeancă prin excelență. Astfel, singura scăpare pare a fi fuga de acasă, care se și materializează, atunci când, adolescentă fiind, Emilia fuge la tanti Lucreția, cu speranța că o va ajuta să termine școala, în ciuda planurilor părinților. Aflându-se într-un mediu, creat de comunism, care încuraja munca cinstită, Mica se descurcă destul de ușor, trecând de la școala profesională, la liceu și mai târziu, într-un atelier, care îi aduce doar beneficii: un mediu de muncă plăcut, lipsit de turnătorii omniprezenți din aceea vreme și un salariu care o poziționa în postura celor numiți, de restul, „boieri”.

Așadar, ce ar trebui să o facă pe Emilia să urască tot ceea ce ţine de comunişti și, implicit, să nu voteze cu aceștia, atunci când primește un telefon de la fiica sa, Alice, căreia îi spune cu încredere: „În primul și-n primul rând, pe mine comunismul m-a făcut orășeancă”? Din acest punct, protagonista începe să se gândească dacă este, într-adevăr, „o babă comunistă”, ajungând la concluzia:

„ Așadar eram mai comunistă decât crezuse fiică-mea. Și chiar decât crezusem eu însămi.”

Până la urmă, ce înseamnă să fii comunist? Ea nu se numără, în niciun caz, printre cei care țineau discursuri lungi și înflăcărate, care pârau sau care băgau oameni nevinovați în închisoare. Ea doar își dorea să revină la mesele îmbelșugate din familie și la magazinele, mai bine goale, decât pline cu lucruri inaccesibile, de după revoluție. Era chiar atât de rău să regrete o viață mai bună? Merita să mintă în ceea ce privește fostul regim și să se păcălească în primul rând pe sine însăși în ceea ce privește alegerile, doar ca să facă pe plac celor care nu au dus-o atât de bine în comunism? Interogația „De câți oameni fericiți e nevoie în jurul tău ca să fii și tu fericit?” concentrează, în acest sens, dilemele personajului.

Romanul surprinde, în mod special, mentalitatea unei generații care, după traiul decent din comunism, se lovește de neajunsurile din perioada postdecembristă, generate de pierderea locurilor de muncă și de privatizarea fabricilor care, pentru atât de mult timp, au asigurat un loc stabil de muncă. Emilia ajunge să mediteze, nostalgică:

„Doamne, ce bine am dus-o pe timpul comunismului! Dacă acum aș duce-o în jumătate ca pe atunci, aș fi mulțumită. Ce jumătate, pe-un sfert, și tot aș zice sărut-mâna. Am avut tot ce mi-am dorit. E drept, pe atunci nu-ți doreai prea multe. Cred că nu știai că se pot face așa multe cu banii, ca acum.”

Astfel, se evidențiază atât uimirea provocată de trecerea de la monotonia produselor din comunism la diversitatea occidentală, cât și îndoiala față de ideologiile susținute de tineri. Liberalii chiar vindeau fabricile străinilor, în defavoarea poporului? Sau era doar o încercare a foștilor comuniști de a câștiga simpatia și de a ascunde propriile greșeli? În mod evident, astfel de întrebări au măcinat și mințile celor din generația Emiliei, care, apropiindu-se și de bătrânețe, par a nu înțelege această luptă pentru un viitor, oricum nesigur:

„Viitorul meu e pe deal, la cimitir. Mă gândesc cu drag la el. [...] Offf, ce să fac, Alice, dacă pentru mine singurele lucruri bune sunt legate de trecut?”

Cu toate acestea, romanul nu evidențiază o atmosferă dezolantă din timpul comunismului, răspândită des printre tineri ci, dimpotrivă, aceasta este presărată cu anecdotele pline de ironie și de sarcasm ale lui nea Mitu, un fost coleg de-al Emiliei, despre viața lui Nea Nicu și a Ilenei, despre călătoria acestora în Egipt în căutarea cizmelor din pielea crocodililor de Nil sau despre aventura Celui Mai Iubit Fiu al Poporului, sub forma unei muște cu reflexe verzui, cu scopul de a afla adevărata opinie publică.

În cele din urmă, Sînt o babă comunistă! este o carte care aduce o perspectivă deosebită asupra unei perioade, care a devenit o temă frecvent analizată în zilele noastre și, cel mai important, este un roman care nu îți impune o viziune, ci, dimpotrivă, aducând diferite sugestii, te lasă să analizezi singur fostul regim, încercând să-ți răspunzi la întrebarea: Care au fost, de fapt, problemele comunismului?

Daria Dăniloaia, clasa a X-a D