De ce, Doamne? O radiografie a suferinței de C. S. Lewis, oferă o perspectivă asupra durerii și a morții, ce devin subiecte ale reflecției în contextul morții soției mult iubite. Odată cu tristețea, spaima și confuzia, apar și inevitabilele îndoieli ale unui om scufundat în disperare, ale unui om ale cărui strigăte și înfierbântate rugăciuni par a fi mute. Autorul, cunoscut de cei mici pentru seria de literatură fantastică, Cronicile din Narnia, devine, în ochii adolescentului și, mai târziu, ai adultului, un filosof și un apologet înzestrat cu luciditate, care, mai mult decât oricare gânditor al secolului XX, și-a ajutat cititorii să găsească răspuns la întrebările lor filozofice. („Los Angeles Times”)
A grief observed
Alături de multe alte interogații, se reliefează și încercarea omului de a pătrunde misterul din spatele creației ființei spirituale, al teribilului oximoron „animal spiritual”: înzestrarea cu spirit a unui organism [...], o amărâtă de primată, o sălbăticiune făcută din terminații nervoase, o creatură cu stomac care cere să fie umplut, un animal de prăsilă, care își vrea perechea, căruia divinitatea pare să-i fi spus: Acum, descurcă-te! Devino un dumnezeu!. Se urmărește așadar și lupta unui om cu îndoielile, un om care preferă însă drumul complicat și plin de întrebări și de uși închise celui comod și, de cele mai multe ori, lipsit de esență.
Nu se poate vorbi însă despre aceste căutări, în afara întâmplării tragice, care le-a cauzat, și anume moartea soției după lungi lupte cu cancerul. Titlul original, în limba engleză, A grief observed, surprinde, poate, și mai bine, prin articolul nehotărât, îndepărtarea completă de o abordare academică a suferinței și opțiunea scriitorului pentru a-și împărtăși propria durere, dincolo de prejudecăți și de presupuneri.
Dansul dragostei
Într-un mod unic, C. S. Le wis aseamănă jalea cu frica, sau cu suspansul, cu așteptarea a ceva ce pare să nu mai vină. Aflându-se, cu toate acestea, departe de asemenea stări, simte același gol, aceeași neliniște, aceeași zburătăceală de fluturi în stomac. Oricine care nu a cunoscut vreodată suferința unei pierderi este la fel de lipsit de prezumții, în ceea ce privește procesul vindecării, ca acela care trăiește o asemenea durere, pentru întâia oară. Îi uităm cu adevărat pe cei care ne părăsesc? Agoniile singurătății se sting, urmând cursul firesc al vieții? Este cu adevărat, suferința, înlocuită de o plictiseală, atinsă de o greață leșinătoare?
În cazul morții unuia dintre soți, C. S. Lewis reușește să privească dincolo de durerea orbitoare și consideră doliul și jalea celui ce supraviețuiește, părți integrante și universale ale iubirii: Doliul îi urmează căsătoriei cu același firesc cu care căsătoria îi urmează curtării și cum toamna urmează verii. Figura tragică a „dansului” dragostei este prelungirea afecțiunii față de ființa iubită, dincolo de moartea ei, de trecut, de jale și de vindecare și în cele din urmă, de tot ce a fost. Așadar, afirmația Era prea frumos ca să dureze nu semnifică destrămarea relației a două ființe fericite prin cruzimea Providenței, ci trecerea la următorul pas, odată cu atingerea perfecțiunii.
Un om în cârje
Legat de ce se întâmplă după atenuarea durerii sfâșietoare de la începutul doliului, scriitorul face fascinanta analogie dintre pierderea partenerului și amputarea unui membru, ce poate fi o trimitere către separarea androginului: De exemplu eu, acum, sunt, sufletește, un om în cârje. Poate voi căpăta un picior de lemn. Dar nu voi mai fi niciodată întreg. Deși există o acceptare a tăierii metaforice a trupurilor, care au fost unul, în timpul căsătoriei, se continuă, și după moarte, legătura și dragostea, deci implicit, suferința. Cu toate acestea, durerea suferinței din început, se atenuează, dar asta nu reprezintă o infidelitate in căsnicia dintre cel dispărut și cel rămas în viață, ci readucerea unor frânturi de bucurie în interiorul său. În final, însă, în suferință, nimic nu stă pe loc. Așadar, liniștea unor clipe lipsite de durere, este inevitabil, ștearsă de amărăciune, lacrimi și de „irealitatea” coșmarului pe care încă îl trăiește, suferindul.
Suntem nori de atomi
Personal, aș merge mai departe și aș spune ca jalea este, într-o anumită măsură, frică. Pentru mine, doliul a însemnat o teamă cumplită și obsesivă de forma pe care, după moarte, o capătă cei dragi. Dincolo de incapacitatea de a înțelege „inexistenta” lor, cred că ființei umane îi este nespus de greu să se împace cu felul în care ar trebui să-și amintească de cei plecați, luptă pe care o poartă și C. S Lewis, atunci când simte că începe să o uite pe H. Ce rămâne în urmă? Un cadavru, o amintire și (în unele versiuni) o fantomă. Toate nu sunt decât maimuțăreli sau grozăvii. Nimic altceva decât trei feluri de a scrie cuvântul mort. Așadar, ce facem atunci când, plini de durere și cuprinși de disperare, căutăm să simțim, măcar pentru câteva clipe, prezența autentică, nu din imaginație, a celui ce nu mai este?
Atunci când prezența celui trecut în neființă nu poate ieși din sfera amintirilor, care oricum, încep să se șteargă, ființa umană începe să se îndoiască până și de materialitatea sa. Dacă nu mai este înseamnă că nu a fost vreodată? Suntem de fapt, nori de atomi, ce ascund goluri, scoase la iveală de moarte?
Cu toate acestea, odată cu estomparea durerii și uitarea, chiar și pentru câteva momente, a dorului sfâșietor, autorul are parte de o imagine de netăgăduit, limpede, a soției sale, ce a venit și a plecat odată cu o adiere a vântului. Amintirea ei devine pretextul unui elogiu, evocându-se toate rolurile pe care le-a avut H. în viața lui: de fiică și mamă, elevă și profesoară, supusă și suverană, și totdeauna, pe lângă toate astea, mi-a fost tovarășă de încredere, prietenă, matelot pe marea vieții, camarad. Iubita mea și, în același timp, tot ce mi-au fost vreodată prietenii bărbați. Și mai mult poate.
Templul din cărți de joc
Finalul surprinde printr-o analogie între dragostea pentru H. și dragostea pentru Dumnezeu. Ambii sunt inimaginabili, dar dragostea se bazează pe iubirea lui H. și nu a ideii de H. și pe iubirea lui Dumnezeu și nu a ideii de Divinitate.
Unul dintre cele mai tulburătoare simptome ale durerii este, cu siguranță, absența aparentă a lui Dumnezeu. De ce în momentele de fericire suntem primiți cu brațele deschise, iar în momentele de disperare primim o ușă trântită în nas care se încuie pe dinăuntru? Oricât imploră omul în momentele de cumpănă, nu primește niciun răspuns, ci golul, vidul absolut, cortina de fier. Cu toate acestea, suntem îndemnați să înțelegem și să urmăm cuvintele sfinților, care par a fi fost scrise pentru cei care îl iubesc pe Dumnezeu mai mult decât își iubesc morții și își iubesc morții mai mult decât pe ei înșiși. Or, omul suferind, îndoliat, pare că nu poate să iubească pe nimeni mai mult decât pe cel pe care îl plânge, fiindu-i astfel dificil să iasă la liman din marea îndoielilor.
De asemenea, adesea, ne lovim de ideea că astfel de nenorociri sunt trimise să ne încerce, dar de cele mai multe ori, acest gând este perceput greșit. Dumnezeu nu are nevoie să ne testeze credința, căci o cunoaște prea bine, ci ne ajută pe noi, să realizăm adevărata valoare a dragostei și a credinței noastre, și, uneori, ne dărâmă templul din cărți de joc, cu scopul de a ne face să conștientizăm. Divinitatea spulberă periodic orice imagine creată de om, înnoind-o prin îndoieli și întrebări. Cu toate acestea, autorul subliniază importanța acestei spulberări, percepând-o ca pe o readucere pe calea cea bună, ori de câte ori este nevoie.
Nerăspunsul
Deși scriitorul reușește să înțeleagă pașii pe care trebuie să-i facă spre vindecare, pare că strigă neajutorat către Providență: Doamne, înțeleg bine? Pot s-o întâlnesc din nou pe H. doar dacă învăț să te iubesc atât de mult încât să nu-mi mai pese dacă o întâlnesc sau nu? Încearcă, Doamne, să te pui în pielea noastră de muritori. Cu toate că este, de cele mai multe ori, obositor sau dificil să fie consecvent în credință, atunci când întrebările lui nu capătă niciun răspuns, înțelege că primește un nerăspuns și nu o ușă închisă. O privire tăcută care pare a spune: Șezi blând, copile, nu înțelegi! De aceea, începe să înțeleagă că întrebările nu primesc răspuns, nu din cauza unei ignoranțe din partea Divinității, ci din cauza absurdității lor.
Totuși, în rarele momente de revelație, omul simte că adevăratul răspuns este de fapt de o simplitate zguduitoare și dezarmantă, care nu poate fi descrisă decât ca o chicoteală în întuneric. În asemenea momente, problemele dispar în totalitate, printr-o pulverizare a noțiunilor de până atunci, care va duce la o constatare a realității.
Prea puțin timp
Un alt aspect important este înțelegerea faptului că omul nu poate împărtăși cu adevărat vlăguirea, frica sau durerea cuiva și că dincolo de aparenta empatie față de suferințele lumii, ființa umană realizează abia când simte intensitatea propriei dureri, cât de indiferentă a fost de fapt și că totul până atunci a fost o credință imaginară care s-a jucat cu jetoane inofensive numite, Boală, Durere, Moarte și Singurătate. Înaintea unei tragedii timpul este mereu prea puțin, pe când după aceasta , totul este doar timp. Un timp pur, o succesiune vidă.
Cu toate acestea, autorul nu lasă cititorul în așteptarea unor tragedii, făcându-l să perceapă inutilitatea timpului rămas, ci dimpotrivă, prin suspansul a ceea ce ne este pregătit, este îndemnat să încerce, să se bucure , să se întrebe, să spere și să creadă. Pentru mine, De ce, Doamne? a însemnat un moment de lumină, într-o perioadă întunecată, care mi-a învins îndoielile măcinătoare, nu anulându-le, ci împărtășindu-le și analizându-le, cu luciditate, prin surprinderea zvârcolirii din prăpastia dintre extazul prezenței divine și agonia uitării și a lipsei iubirii.
Daria Dăniloaia, clasa a X-a D