Nu mă mai recunosc în nimic din ce gândesc.
Nu mai sunt eu însumi. Altcineva mi-a luat locul.
Doliul – un cuvânt simplu, dar care înseamnă mai mult decât orice. O etapă a vieții, inevitabilă, ce se construiește pe baza acceptării și a conștiinței de sine, a învingerii tuturor temerilor și suferințelor, o călătorie fără întoarcere în care nu te întreabă nimeni dacă vrei să participi sau ești invitat, ci doar exiști printre alte mii de oameni. Jurnalul unei iubiri pierdute de Éric-Emmanuel Schmitt construiește prin intermediul suferinței o poveste în care imposibilul se transformă în posibil, iar fericirea este mai mult decât un sentiment, este o datorie pentru ființa căreia i-a dat viață și prin intermediul căreia și-a trăit întreaga existență.
Moartea are capacitatea de a trăi o viață dublă, de a exista în două universuri simultan și de a cuprinde drumul atât spre fericirea eternă, cât și spre suferința fără sfârșit. Fiecare ființă duce o moarte individuală, unică și care nu poate fi împărtășită cu nimeni în totalitate. Moartea este molipsitoare, astfel că nu doar mama a murit, ci și toți apropiații ei.
Sentimentul de vină și impresia uciderii propriei mame din cauza faptului că nu a simțit nimic în momentul producerii ei este unul inevitabil în cazul lui Éric. Suferința îi invadează corpul împreună cu sentimentul de gol, ce există în urma pierderii ființei iubite, necontenit încă de la naștere și produc prăbușirea acestuia, o cădere în gol total nouă cu care se luptă pentru a-și face mama mândră. Moartea vechiului ego este un răspuns al corpului, însă acesta lăsă în urma sa o posibilitate de construcție a noului ego, de construcție a ființei pe care credea că nu o va putea obține niciodată – cea de a trăi fără mamă. Éric credea că durerea ucide, că este cel mai mare dușman al omului, însă corpul acestuia rămâne la fel, singurul care trece prin transformări este sufletul, cel care este implicat cu adevărat în viața unui om. Frustrarea se accentuează în momentul în care realizează că durerea sa nu influențează cosmosul, acesta rămânând la fel în ciuda sentimentelor care îi încearcă pe oameni.
Trăirea fără mama sa a reprezentat pierderea unei vieți prin care el însuși exista. Viața din perspectiva lui se împărțea în două, iar poveștile și frumosul ce îl înconjurau prindeau viață de două ori, o dată din perspectiva lui, trăită sincer și pentru prima oară și o dată din perspectiva mamei, căci ea era cea care avea parte de viața povestită a fiului ei. Moartea unei vieți ce este mai mult decât o ființă și reprezintă o adevărată poveste prin intermediul căreia el trăia se stinge repede și trebuie să se obișnuiască cu trăirea fără aceasta, deși pare imposibil. Jurnalul, un element simplu, dar care a luat rolul unui întreg, unui univers și al unui infinit. Acesta i-a devenit lui Éric o a doua mamă, o umplere a golului și un loc unde poveștile pot prinde din nou viață.
Ritualul de înmormântare a reprezentat un sfârșit de drum dureros, în care contrastul dintre viață și moarte se pierde, unde un drum se sfârșește, iar altul începe. Slujba a reprezentat o ascensiune către cer, etapa finală a purificării sufletului, însă înmormântarea a subliniat doar o coborâre cu care va trebui să se lupte toată viața. Mormântul, prin prisma lui Éric, este văzut doar ca o amăgire, o treaptă care nu duce nicăieri, un drum în care cei vii se rătăcesc și le este imposibil să ajungă, să reîntregească ființa care nu mai există și să îi salveze trupul, căci sufletul trăiește etern prin intermediul lor.
Cel care povestește nu își poate găsi locul, tot ceea ce îl înconjoară schimbându-se. Schimbarea nu este una palpabilă, ci una cu care trebuie să trăiască și să o accepte, căci nimic nu mai poate fi recuperat. Modul său de deconectare de la lume este munca, ideea de a face ceva pentru altcineva deși știi că tot pentru tine este. Scrisul este lumea de rezervă pe care o creează el însuși, o lume în care cuvântul rătăcire nu există și propria persoană se pierde în construirea altora. Lumea creată este fără o suferință palpabilă, fiind o cale de ieșire de urgență din locul unde lucrurile pot lua orice fel de întorsătură – viața. Aceasta reprezintă o uitare a suferinței și o uitare a vieții, o viziune unitară asupra universului.
Legătura dintre Éric și mama sa este unică, construită prin intuiție. În momentul în care propria persoană îi abandonează trupul când scrie și uită de el, această legătură încă există. Suferința provocată se revarsă în scrierile lui ca iubirea unui fiu pentru mama sa, prin construirea unui etern pe baza unui sentiment vital și primar. Moartea este cea care a reușit să ucidă cea mai mare frică, frica de ea însăși, astfel că Éric învinge o teamă pe care nu voia să o cunoască, dar trebuie să plătească și prețul acesteia. Izolarea ființei umane pentru a-și ascunde suferința, pentru a trăi perioada grea cu ea însăși îl aduce pe narator în ipostaza de a înfrunta nefericirea pe baza unei fericiri trecute, îi schimbă percepția asupra vieții și îi conturează un nou mod de viată. Singurătatea îi aduce liniște, însă această liniște nu este cea care oferă pace și împăcare, ci una violentă care se transformă într-o nălucă ce îl bântuie. Sufletul său se luptă cu urletele liniștii și formează contrastul dintre ipostazele vieții, înfruntă o luptă cu el însuși care este auzită doar de el, căci ființa care îl asculta mereu nu mai există.
Maturitatea reprezintă ocolirea suferinței prin sinucidere, transformarea într-un om puternic, așa este văzută abordarea unui act necruțător de către Éric. Cu toate acestea, sinuciderea nu este o soluție, însă gândul că reprezintă o cale de evadare este o consolare provizorie pentru el. Nu există o modalitate prin care suferința să dispară, dar mereu va exista în mintea lui speranța că poate să renunțe la luptă, că poate să renunțe la viață. Grijile lui se învârt în jurul nesiguranței, căci cunoaște de ceea ce se ferește, de suferință, de ideea unei vieți fără sufletul matern aproape, însă asta nu îi induce și sentimentul că știe ceea ce urmează, nu are siguranța unui vieți fericite și fără griji, unei vieți perfecte precum cea din trecut. Timpul este pentru el un dușman intim, un dușman ce îl bântuie necontenit, este cel care creează durerea, dar în același timp își asumă și rolul de a o vindeca. Prin intermediul acestora experimentează atât suferința, cât și conștientizarea de sine.
Mama avea obiceiul de a scrie, de a-și revărsa toate gândurile într-un jurnal doar al ei. Jurnalul era pentru ea un element secret, intim și sacru, la care avea acces doar Éric. Acest acces era limitat, tot ce putea să facă era să le vadă, însă știa că sunt pentru el și că într-o zi le va putea citi. Dacă mama scria pentru el, și el scria tot pentru ea. Cărțile îi erau dedicate ei, căci doar ea reprezenta în viața lui cea mai importantă evadare, persoana despre care știa că îl va asculta mereu. Rolurile se transmit, astfel că se produce trecerea iubirii pentru scris de la mamă la fiu, iubirea pentru frumos. El își considera viața un monument al ei, o operă ce este scrisă doar pentru și de ea, iar în momentul în care destinatarul nu mai există, aceasta se rătăcește în necunoscut. Pictorul vieții lui nu mai poate să-și continue opera, astfel că opera trebuie să își găsească puterea de a străluci singură, de a exista ca un întreg, deși nu este terminată.
În copilărie, cea mai mare pasiune a sa era teatrul, astfel că îndrăgostirea de acesta a fost una iremediabilă. Teatrul este cel care înlocuiește urâtul cu frumosul, cel prin care lucrurile rele pot deveni bune, iar suferința se poate transforma în bucurie. Acesta poartă atât actorii, dar mai ales spectatorii de la realitatea simplă, bulversată de întrebări fără răspuns la un vis și un caz ipotetic, în care nimic nu pare adevărat, dar totuși continuă să creadă în el. Pentru Éric teatrul și scrisul reprezintă intensitatea devotamentului pentru viață, conștientizarea că tot ceea ce face trebuie să fie pentru și despre aceasta, căci cel mai mare dar nu este unul întâmplător, iar el trebuie să accepte darul iubirii pentru creație. Contopirea acestuia cu arta, cu teatrul și cu frumosul reprezintă renunțarea la viața reală și îmbrățișarea unei alte dimensiuni, a unei alte forme de existență. Datoria de a fi fericit nu este despre el, ci este despre persoanele ce îl înconjoară. El nu este fericit pentru el, ci pentru mama sa, pentru publicul său și pentru cititorii săi, căci pentru ei el se transformă în cea mai bună versiune a sa, în ceea ce fiecare dintre ei ar fi mândri să vadă. El trăia pentru sentimentul de a-i fi frică, fiind dependent de acesta. Esențială în supraviețuirea umanității, frica îl conduce pe Éric pe o culme de la care reușește să simtă plăcere și să se simtă împlinit.
Contrastul dintre el și tatăl său a provocat întotdeauna un gol în suflet, un semn de întrebare. Contrastul era unul atât fizic, cât și psihic, iar în ciuda faptului că tatăl era foarte atent cu el, el nu-l putea concepe ca pe o figură paternă. Conflictul interior s-a accentuat, căci iubirea pentru mama sa l-a adus în stadiul unei uri pentru tată sau cel puțin, ipotetic vorbind, aceasta era ceea ce încerca să îi umple un răspuns, credea că va fi singur mereu, însă cu toate acestea, ura nu venea din dragoste, ci din cauza nesiguranței și a sentimentului că ar fi putut fi abandonat. Semnele de întrebare se transformă în niște răspunsuri, astfel schimbându-i-se întreaga perspectivă asupra vieții. Ceea ce voia să afle de la mama sa despre un posibil secret se transformă într-o retrăire a tuturor greșelilor pe care le-a făcut și a tuturor presupunerilor pe care le avea despre tatăl său. Nașterea sa din adorare îi schimbă viziunea asupra existenței și ura pentru tată se transformă într-o datorie de dragoste pentru acesta. Cele două sentimente, total opuse, se întâlnesc și se înlocuiesc, astfel că Éric descoperă răspunsul la una dintre cele mai grele întrebări, un răspuns dorit dintotdeauna.
O primă renaștere a sufletului se produce în momentul în care află că va fi bunic. O nouă ființă îl umple de bucuria vieții, astfel că locul gol lăsat de mamă poate fi umplut vizual cu o ființă nouă. Nașterea este una dublă, căci odată cu aceasta nu se naște doar copilul, ci și mama împreună cu cei din jur. Timpul, ca dușman, trece ireversibil și necontenit, însă asupra acestui element ce îi aduce cea mai mare tristețe se află controlul total pe care îl are. Naratorul și-a asumat rolul de a face timpul să treacă de partea vieții, de a-și transforma adversarul într-un prieten, căci doar în momentul în care nu mai are timp să rezolve lucrurile știe că poate să le facă pe toate.
Reflexul de a vorbi cu ființa maternă îl bântuie, dar totodată îl motivează. Devotamentul pe care ea l-a avut pentru el este la fel de mare precum devotamentul său pentru ea, căci legătura dintre cei doi va rămâne una eternă în ciuda tuturor greutăților. Retrăirea vieții se transformă într-o beție de a exista, într-o lume atât de frumoasă, dar totuși atât de puțin palpabilă. Fragilitatea momentelor reprezintă o trăire unică, pe care o experimentează print-o nostalgie în avans, o nostalgie ce îi creează o iluzie a fericirii, dar și o cale de distrugere a prezentului. Speranța este un dușman cu care trebuie să ducă o luptă necruțătoare, căci aceasta are puterea de a spulbera întreaga frumusețe a momentelor, dar și de a contura o altă existență plăcută, dar foarte îndepărtată de cel care povestește.
Greutățile și suprasolicitarea îl transformă într-un om ce se rătăcește în propriile gânduri, cu teama unui pericol iminent, dar fără puterea de a rezolva sarcinile pentru a exista liniștea parțială a trupului. Crizele de angoasă îl bântuie și îl aduc în prim-plan ca un om slab, un om ce nu se mai recunoaște pe sine. Pierderea identității este cea mai mare povară pe care o poartă, căci golul lăsat de moartea mamei nu se umple, ci din contră crește din cauza neliniștii și a grijilor. Neglijența și lipsa conștiinței de sine îl duc pe Éric într-o ipostază de autodistrugere, în care lucrurile se învârt în jurul dependenței, iar durerea se amplifică.
Depresia este un adversar al corpului, dar nu și unul al spiritului, asta află Éric în urma luptei sale cu aceasta. Spiritul, ca esență umană, este capabil de a realiza orice, însă trebuie să existe dorința unei reușite și a unei schimbări. Pus într-un scaun cu rotile, naratorul trebuie ori să-și înfrunte teama de a performa într-un stadiu ce nu i-ar permite, fie să îndure durerea fizică pe care i-o provoacă genunchiul. Alegerea durerii, a suferinței în fața unei amânări îi readuce în interiorul său iubirea de viață, îi arată că spiritul câștigă mereu în fața corpului și doar prin intermediul acestuia poate să-și atingă obiectivele.
Cimitirul – un loc al sufletului și nu al trupului. Un loc în care suferința se poate transforma în pace sau undeva suferința se amplifică și durerea este eternă. Pentru Erić cimitirul reprezintă o întâlnire cu el însăși, un loc unde cele mai sincere și reale lacrimi îi curg pe obraz, conectându-se cu pământul, cel care i-a furat cea mai iubită ființă. Mama nu atrage lumina, dar o produce prin intermediul felului ei de a exista, ce răsună atât în cer, cât și pe pământ după moartea ei. Două sentimente îl invadează fără a-i cere dreptul, melancolia și gratitudinea. Acestea îl fac un alt om, îi arată că evoluția lui există, îl fac să-și iubească mama mai mult decât întotdeauna, dar cu conștiința de sine că nimic nu mai poate fi recuperat.
Doliul – o călătorie ce ar dura doi ani sau cel puțin așa spun prietenii. O călătorie a sinelui în necunoscutul tulburător ce se naște din suferință. Un drum către o fericire ce pare pierdută, spre o altă fericire. Erić ajunge în stadiul celor doi ani, însă doliul are mai multe drumuri și nesiguranța încă există. Acesta este pus față în față cu timpul deciziei, cel care îl pune să-și aleagă o viață viitoare, un timp limită sub presiunea căruia trebuie să-și continue existența în ciuda durerii. Timpul deciziei, cel de-al doilea drum, un timp al sentimentelor, în care schimbarea este una necesară, iar trăirile nu mai trebuie să fie în jurul suferinței, ci în jurul unei renașteri treptate a sufletului și a trupului. Cele două sentimente opuse îl umplu pe acesta, cel al fericirii și al nefericirii, dorința de a trăi cu ambele concomitent, sfidând mersul lucrurilor în care una se revarsă în cealaltă.
Fericirea este ca o văduvă și nu ca un copil, căci nu există fericire fără tristețe, iar o văduvă cunoaște iubirea deplină ce se prăbușește într-un mormânt rece. Puritatea copilului nu permite fericirii să fie una deplină, o fericire care să se clădească pe durere și să fie una salvatoare, astfel că un copil nu cunoaște cu adevărat sentimentul fericirii, ci doar iluzia lui. Ziua de naștere a lui Erić este comună cu cea a mamei sale, astfel ca sărbătorirea ei este o modalitate de iubire și venerare a propriei mame, de răsplătire a acesteia pentru tot ceea ce a realizat. Pianul, obiect cu memorie ce îl ține legat de propria mamă, este achiziționat din banii ei ce au rămas după moarte, căci doar prin intermediul pianului a reușit să creeze tot ceea ce are acum, iar muzica o iubește datorită ființei materne. Pianul reprezintă pentru el un simbol nemuritor al mamei și o întruchipare a sufletului ei ce mereu îl va veghea.
Mama este ființa ce rămâne pentru totdeauna în sufletul său, visând-o. Nimic nu s-a schimbat din copilărie. Își visează mama ca o ființă ce există până la finalul universului, căci ea este acolo în fiecare dimineață pentru a-l trezi, pentru a-i asculta visul ce numai ea îl cunoaște. Nemurirea mamei prin intermediul ființei lui reprezintă ancorarea acesteia de un univers pliabil, de un suflet cald. Erić va fi întotdeauna legat de aceasta, iar moartea sa nu este una permanentă, ci doar una iluzorie în această lume.
Commentaires