Ilinca Bordea, XII C
Un microcosmos personal
Experiențele culturale prin intermediul cărora am putut interacționa cu scriitori contemporani mi-au validat necontenit capacitatea literaturii de a ne apropia prin emoție. În cadrul întâlnirii cu scriitorul Dan Lungu m-am întors în timp, simțindu-mă din nou un spectator al serilor FILIT de la Teatrul Național din Iași, la finalul cărora plecam din sală însuflețită de gândul de a permanentiza sentimentele care, pe nerăsuflate, îmi deschideau noi perspective ale cunoașterii. Acest dialog mi s-a părut de un firesc desprins din firul epic al creațiilor sale, plin de sinceritate, umor, lecții de viață și istorie deopotrivă, ce au coagulat și construcția narațiunilor sale.
Răspunsurile oferite de Dan Lungu au ancorat spectrul discuției de o parte și de alta a celor două universuri, pe de o parte, cel ficțional din cărțile sale, iar pe cealaltă, realitatea. Pendulând între prezent și trecut, perspective și reflecții, confesiuni, Dan Lungu a creat un întreg microcosmos personal. Prin latura sa de sociolog am recunoscut capacitatea de a surprinde caleidoscopic transformările societății care, inevitabil, se reflectă în cotidianul familial al personajelor. Tot prin intermediul acestui rol, gândul m-a purtat către faptul că autorul a chestionat însăși viața și emoția prin creațiile sale, singura certitudine rămânând verticalitatea literaturii și a inocenței. De asemenea, descoperind geneza ambelor romane, “Fetița care se juca de-a Dumnezeu” și “Sînt o babă comunistă!”, am receptat altfel întregul miez al acțiunii, trezindu-mi dorința de a reveni asupra poveștii Rădiței, dar de această dată prin ochii Laurei, întrucât la începutul anilor de liceu am acordat atenție fetiței și perspectivei sale ludice.
Diana Andrieș
Memorie, inocență și demnitate
Intrând în Sala de festivități, ținută de o mână de Fetița care se juca de-a Dumnezeu, iar de cealaltă de o babă comunistă, am asistat, în prezența celui ce le-a cunoscut înaintea mea pe amândouă, Dan Lungu, la semnarea unui tratat despre memorie, inocență și demnitate, ale cărei clauze au fost redactate, în cerneală cenușie, într-o perioadă ce mi s-a făcut cunoscută doar prin povești.
Însă în aceeași zi ni s-a demonstrat că și prezentul tot din povești ți-l cunoști uneori. Cu o fervoare – fiică a întâlnirii dintre mintea sociologului ce aleargă după statistici și experiențe colective sau individuale și a spiritului de scriitor, iubitorul omului și al micii sale istorii proprii, Dan Lungu ne-a lăsat să pătrundem în atelierul în care și-a asamblat cele două cărți. Ne-a destăinuit o parte a poveștii personale, prin care s-au perindat personajele ce i-au spus-o pe a lor, și, din poveste în poveste, ni s-a făcut și nouă cinste cu bere sub un pod, la o zi de naștere, am vizitat un apartament improvizat într-un vechi vagon de tren și am simțit suferința de a ni se închide geamul în față, după ce am stat la rând mai multe ore să prindem, poate, câteva portocale.
Ne-a fost descris din nou scriitorul, care trebuie, uneori, să descopere mai întâi lumea pe care se angajează să ne-o dezvăluie, fiind ghidat de personajul însuși, cu țeluri și valori stabilite, pe care el se luptă a le înțelege, renunțând la încercarea de a le mai anticipa. Ni s-a dezvăluit un mister despre memorie, ca unealtă ce lucrează, cu sau fără voia omului, veșnic în favoarea sa, adăugând zahăr în trecutul amar, când se uită în altă parte (sau, în cazul de față, câte o portocală), dând curs și întrebărilor despre noi înșine și despre cum ne vom raporta la anii pe care îi numim acum prezent. Am luat parte la un colocviu despre forța teribilă a inocenței, care nu rămâne aceeași de la o epocă la alta, ce ne-a dezvăluit, aducând-o pe Rădița în fața noastră, că nu amintirea îl transformă pe om în poveste, ci că el se naște artist, campion la jocul de-a Dumnezeu, pe care viața caută să îl ucidă, dar, reducându-i impulsurile originare, îi oferă și mijlocul de a le regăsi, după ce va fi făcut ceva politică.
Ni s-a amintit de importanța responsabilității față de realitate, care nu îl cruță pe estet și nu permite a fi exploatată. Deși le lasă unicitatea personajelor, analizate în profunzime ca set de valori, credințe personale și idei despre fericire, acestea rămân și imaginea autentică a unor oameni ce au trăit experiențe universal-valabile: lipsurile din timpul comunismului și de după acesta, înstrăinarea, degradarea relațiilor familiale. Nu doar noi, cititorii, am fost intruși în povestea lor, ci și însuși părintele lor, care le-a îmbrăcat, le-a trimis la școală, iar apoi le-a lăsat să aleagă de unele singure cu cine vor vota, încercând să înțeleagă, ulterior, ce le-a motivat alegerea.
Maria Baltag, XII C
Un culegător de experiențe
Niciodată nu am experimentat o dovadă mai vie că literatura își are rădăcinile adânc statornicite în realitatea palpabilă a oamenilor adevărați, decât ascultându-l pe Dan Lungu vorbindu-le elevilor Colegiului Național, dezvăluind cum ochiul său se situează la confluența dintre observația brută, concretă, momentană, a sociologului care înțelege și povestea atent rafinată, concentrată până la saturația emoției, a scriitorului care creează.
Într-un dialog firesc, purtat, pe de o parte, între tinerii care au cunoscut regimul comunist și fenomenul migrației doar prin vocea personajelor și cel care a avut contact direct cu realitatea cărților, pe de alta, între cele două instanțe care, la origine, descoperă și ne descoperă omul în raport cu lumea sa, sociologul și scriitorul, și, de ce nu, între Babă și Fetiță, între două răni încă deschise ale istoriei noastre, Dan Lungu a desfășurat pe măsuța de lemn a sălii de festivități, ca într-o cameră obscură, instantaneele care au inspirat personajele și poveștile adunate între coperțile celor două romane, instantanee ale societății în ansamblu sau ale omului individual, ale Emiliei, Rădiței și Laurei, ale alimentarei care se închidea în fața oamenilor disperați să obțină portocale, ale fripturii aruncate pe fereastră, ale vagonului distrus care fusese locuința cuiva.
Un culegător de experiențe, așa l-aș putea descrie pe autorul care a stat de vorbă cu românii fără adăpost din Italia, cu badante și muncitori, decupând de pe fundalul dramelor familiale, cu o candoare dezarmantă, verticalitatea celor pe care doar dorul îi mai leagă de casă, sau care a intervievat specia pe cale de dispariție a iluzionaților nostalgici ai comunismului, ai celor pentru care fericirea devine sinonim cu pasta de dinți cu aromă de banane.
Dar dincolo de franchețea și deschiderea scriitorului cu privire la realitatea extinsă a celor două cărți, răspunsurile lui Dan Lungu la întrebările din public, răspunsuri pline de căldură și umor, uneori amar, alteori pur jovial, au construit mai departe conexiunile dintre autor, cititori și universul romanelor, estompând falia dintre trecutul sepia al copilăriei dumnealui, copilărie aflată deopotrivă sub semnul privării de electricitate și al taberelor de vară, prezentul ochilor curioși din sală care dezasamblau paragrafele cărților în imagini, idei sau semnificații, și viitorul interogat prin prisma proiectării celor două lumi, nu atât de îndepărtate, în mâinile ridicate nerăbdător ale tinerilor receptivi.
Din complexitatea subiectelor atinse în timpul întâlnirii, de la sfera istoriei, la cea a culturii civice, a psihologiei și a sociologiei, cel mai profund am rezonat cu declararea, fără echivoc, a autonomiei literaturii, care nu trebuie să fie o reflectare a ceva anume, trebuie doar să fie. Așa cum, întrebat unde se termină omul și unde începe scriitorul, Dan Lungu a răspuns că scriitorul a existat de când a învățat să deseneze literele ca pe niște povești în sine, literatura există prin ea însăși, ca scop de sine stătător, fără granițe și fără trebuie, dar inseparabilă și indispensabilă realității.
Sofia Baciu, XII D
Oamenii se conectează prin artă și emoție
Dan Lungu este un om al adevărului, al detaliilor și al emoțiilor sincere. Rândurile de aplauze nu au fost suficiente pentru a ne arăta bucuria provocată de una dintre cele mai frumoase întâlniri cu un scriitor contemporan de excepție.
Discutând inițial despre cartea sa “Fetița care se juca de-a Dumnezeu”, Dan Lungu ne-a prezentat scena unei realități necunoscute, peste care era trasă o cortină de curiozități și căutări, adică munca sa în calitate de sociolog. Așa cum a spus și el, un scriitor nu poate fi jurnalist. Opera lui Dan Lungu a fost creată cu adevăr și empatie față de toți cititorii săi, cu o voce autentică și care face incontestabil faptul că oamenii se conectează prin artă și emoție. Părerea mea este că Dan Lungu are propriul său “joc de-a Dumnezeu”. Este vorba despre un joc de cuvinte mari și idei mari, un joc care îl face să nu își piardă niciodată universul ludic din sufletul său, un univers în care cuprinde valori morale esențiale, aspect care m-a făcut să îl admir. Unul dintre momentele mele preferate a fost acela când Dan Lungu a aprobat cu o convingere sinceră o idee esențială din interpretarea operei sale: faptul că mama, indiferent de timp si spațiu, este un echilibru și un simbol al stabilității.
A doua carte despre care s-a discutat a fost “Sînt o babă comunistă!”, o panoramă a postcomunismului românesc, carte care a mișcat suflete, a călătorit în timp și a dat impresia unor spirite tinere că înțeleg din ce în ce mai bine lumea. Dan Lungu ne-a lăsat să-i cunoaștem universul, plutind prin inocență, umor și sinceritate. Privindu-ne cu ochi mari, plini de sclipire, ne-a răspuns la toate întrebările, creând o atmosferă complet detașată de formalitate. Un autor care își lasă publicul să se apropie atât de mult de realitatea sa personală și în același timp reușește să conecteze mai multe universuri deodată, cel al imaginației și cel al adevărului, este un simbol al creației excepționale, un simbol al sincerității și al valorilor.
Când eram în gimnaziu, scriam compuneri narative, imaginate, în care povesteam întâlniri cu diferiți autori, Dan Lungu fiind cel pe cere îl menționam cel mai des. A fost o onoare să transform acele creații personale în realitate și să am ocazia de a face parte dintr-una din amintirile domnului scriitor.
Tiana Theodora Bitta, X D
Transfigurarea literaturii în realitate
Întâlnirea cu scriitorul Dan Lungu a evidențiat treptat trecutul sumbru al unei societăți postcomuniste, privit din mai multe perspective, conturând contextul unei meditații asupra existenței reale a unei societăți, puse sub semnul tragicului, asupra propriei vieți în lumea contemporană, asupra diferențelor dintre aceste două orizonturi aparent opuse.
Discuțiile s-au extins din domeniul literar românesc la oglindirea omului în societatea în continuă schimbare din care face parte, ajungându-se la domeniul politic, dar și sociologic, prin care se definește scriitorul. Astfel, am aflat că operele sale au luat naștere din experiențele unor studii despre comunitățile de români din Italia, care au prins conturul celor mai iubite cărți ale autorului. În cadrul întâlnirii, romanele „Sînt o babă comunistă!” și ,,Fetița care se juca de-a Dumnezeu” și-au lărgit sfera de semnificații, căpătând noi contururi, întrucât Dan Lungu a devoalat treptat adevăratele valențe ale literaturii sale: de a intriga lectorii, de a-i proiecta în orizontul personajelor și de a rememora întâmplări culese din realitatea existenței unor oameni marcați de perioada comunistă din țară, care a fost atât feerică, precum în cazul Emiliei Apostoae, cât și tulburătoare, pentru familia Letiției.
Dan Lungu a reușit, prin discursul incitant, să capteze atenția, așa cum reușește, ca scriitor, să fascineze lectorul în vederea continuării poveștii. Astfel, prin atmosfera destinsă, tonul plăcut al întâlnirii și cursul natural al discuției, modelate de întrebările și de curiozitățile elevilor, romanele scriitorului au prins viață. Personajele s-au proiectat în spațiul imediat și au devenit tangibile, oferind o perspectivă mai accesibilă prin intermediul poveștilor de viață asupra comunismului. Proiectarea temporară în dilemele personajelor, care, deși definesc o perioadă a cărei glorie a apus de multă vreme, reprezintă o meditație continuă pentru tinerii din ziua de astăzi, concentrată într-o interogație provocatoare: ,,De câți oameni fericiți e nevoie în jurul tău ca să fii și tu fericit?”
Teodora Borș, XII C
O literatură a memoriei și a experiențelor
Pentru mine, fiecare întâlnire cu autorul unei cărți deja citite este un lucru foarte ciudat; față în față cu „părintele” acelor personaje care erau doar senzații și idei în capul meu (cu trăsături lichide, ca de vis), ajung în postura de a trebui să le asociez un chip, o imagine, un scop, o voce, o ființă. Și totuși, ar fi nedrept să spun că întâlnirea cu Dan Lungu a creat vreo schimbare „forțată” în modul în care m-am întâlnit cu Rădița și mama ei, în Fetița care se juca de-a Dumnezeu, ori cu Emilia și fiica ei, în Sînt o babă comunistă. De fapt, cred din toată inima că faptul de a fi fost pusă față în față cu o altă latură a personajelor, pe care eu, poate, nu am întâlnit-o – din inocență sau din necunoaștere – a fost un lucru care m-a făcut să mă situez altfel în timpul acesta ciudat al lumii ce a existat și până să o cunosc eu; în fond, singurul mod în care noi, generația 2005+, am cunoscut această lume, a României înainte de a fi o țară europeană, este tocmai prin experiențe precum cea din Sala de festivități: prin mărturii (ficționale sau mai puțin) ale celor ce au deja altă vârstă, scrise, spuse ori păstrate în memoria culturală într-o formă oarecum amorfă.
Cel mai mare „șoc”, dar nu poate fi numit așa, este reîntâlnirea cu Fetița; am citit cartea în clasa a IX-a, și, în spiritul unei foste fetițe eu însămi, am considerat întreaga poveste ca fiind o baladă a Rădiței. Abia acum am realizat cât de mult înseamnă, în realitate, perspectiva Letiției, și cât de tragică este, de fapt, „normalitatea” aceasta a copiilor rămași singuri acasă pentru absolut toată lumea. Bineînțeles, știam cât de greu este pentru părinți să-și părăsească copiii pentru fie și câteva luni sau pentru copii să-și lase părinții în urmă, dar acestea doar din cazuri apropiate și foarte apropiate; nu știam, însă, ce înseamnă toate acestea pentru cineva care pleacă numai cu speranțe în suflet, care nu are siguranța zilei de mâine într-o țară străină, sau care – Doamne ferește – nu are garanția că se va putea întoarce la cei pentru care muncește. Dintr-odată, drama copilului „uitat” devine drama părintelui plecat și mi se pare atât de ireal că mi-a trebuit atât timp să leg toate acestea într-o poveste unică.
Pe de altă parte, reîmprospătarea poveștii Emiliei Apostoae (cu care am luat contact de curând, deci pe care am citit-o cu totul altfel) a avut un efect diferit: aici nu pot vorbi decât despre completarea unui mythos, creat din poveștile celor din familie și ale prietenilor lor – care nu aveau nimic bun de zis despre comunism decât prin prisma amintirii copilăriei și a tinereții. Doamna Emilia, și echivalentul ei real, despre care ne-a povestit domnul scriitor, mi-a completat într-un mod neașteptat tabloul acestui timp care, parcă, a durat mai mult decât a făcut-o – neașteptat în sensul în care nu a făcut decât să adâncească misterul: amintirile ei frumoase sunt ale tinereții ei sau ale comunismului? Cumva, nu cred că am nevoie de un alt răspuns decât cel pe care ni l-a dat domnul scriitor.
Mihai Chirilă, XII C
Fragmente de oameni și timpuri
Experiența unică de a pătrunde în poveștile din spatele cărților și de a înțelege direct de la sursă cum ajunge un gând, o idee să cunoască tiparul este absolut inegalabilă, iar onoarea de a-l avea invitat la Colegiul Național pe scriitorul Dan Lungu ne-a relevat exact aceste aspecte. Socotind că relația dintre un scriitor și operele sale e ca cea dintre un părinte și copiii săi, autorul romanelor Fetița care se juca de-a Dumnezeu și Sînt o babă comunistă! s-a prezentat în fața elevilor ca fiind exact în maniera în care scrie – bine ancorat în realitățile cotidiene, cât se poate de autentic, efervescent, cu un umor fin – și ne-a dat de înțeles că scrierile sale nu sunt doar radiografii ale societății românești, capturate într-un moment dat, ci sunt frânturi din trăirile și experiențele pe care le-a studiat, le-a prelucrat și le-a interpretat în activitatea sa de sociolog.
Personal, am fost impresionat de implicarea afectivă a autorului în procesul de creație, aflând că în timp ce unele personaje se nasc în mod spontan, din povești surprinzătoare, altele apar din simpla dorință de a contracara alte personaje cu diferite idei și convingeri în care Dan Lungu nu se regăsește și am încheiat întâlnirea cu speranța că spiritul civic va înflori într-un final și în țara noastră și că vom putea spera cu încredere într-un viitor în care subiecte precum copii abandonați de părinți plecați la muncă în străinătate sau nostalgia epocii comuniste să fie de domeniul fantasticului.
Ștefan Ciobotaru, X D
Povești vii
Întâlnirea cu Dan Lungu mi-a demonstrat încă o dată importanța activităților în care elevii sunt scoși din rutina orelor, având șansa de a se afla față în față cu un creator. Am fost impresionat de abilitatea scriitorului de a transforma subiecte aparent banale în povești vii și pline de profunzime. Răspunsurile la întrebările adresate mi-au confirmat că romanul ,,Sunt o babă comunistă!” este o explorare fascinantă a unei vieți trăite sub regimul comunist, cu toate nuanțele și absurditățile acelei perioade. Umorul său subtil m-a captivat complet şi m-a convins să citesc şi cealaltă carte a sa, ,,Fetița care se juca de-a Dumnezeu”, care analizează efectele tranziției asupra relațiilor dintre membrii familiei.
În timpul discuţiei, am avut ocazia să îl întreb dacă personajul principal, Emilia Apostoae, este o cauză pierdută și răspunsul lui a fost că aceasta nu este cu adevărat pierdută și că tocmai felul său de a fi îi va permite să adopte prezentul pe care încă nu îl înțelege. Totodată, faptul că personajul trăiește în memoria sa nu este un defect, căci viitorul nu este posibil fără urmele trecutului.
Daria Dăniloaia, X D
O conexiune specială
Întâlnirea de joi, 4 aprilie, a fost o experiență cu adevărat unică, unicitate adusă atât de debutul meu, pentru care sunt profund recunoscătoare celor care au făcut acest eveniment posibil, cât și, în mod evident, de prezența unuia dintre cei mai îndrăgiți scriitori contemporani români, Dan Lungu. Dintre experiențele personale legate de asemenea evenimente culturale, pot spune cu tărie că frumosul dialog pe care l-am purtat cu scriitorul s-a remarcat printr-un umor fin, prin sinceritate și prin legătura specială creată cu publicul, în atât de puțin timp. Ascultând răspunsurile acestuia, aflând contextul scrierii a două cărți atât de îndrăgite de tineri, “Fetița care se juca de-a Dumnezeu” și “Sînt o babă comunistă!”, și, nu în cele din urmă, simțind entuziasmul celor din sală, spun, cu sinceritate, că această întâlnire m-a însuflețit, mi-a stârnit dorința de a căuta, în continuare, asemenea experiențe și, cel mai important, asemenea cărților discutate, m-a determinat să analizez mai atent vremurile în care trăiesc, fără a pierde din bucuria de a trăi.
Alexandra Enăchescu, XII C
Sub semnul sincerității
Primul lucru pe care l-am remarcat încă de la începutul întâlnirii cu scriitorul Dan Lungu: spiritul său plin de vitalitate și pozitivism. Deși am fost conștientă de gravitatea, tragismul subiectelor abordate în cadrul evenimentului, atenția mi-a fost captată de către poveștile autorului, din care nu a lipsit abordarea sa unică, magnetismul pe care l-a inspirat întregii săli.
S-au adus în discuție cicatricile lăsate asupra nenumăratelor familii de către perioada comunistă, poveștile pe care ni le imaginăm pentru a putea depăși aceste drame, asemenea Rădiței și a jocului său de-a Dumnezeu în încercarea de a simți că are control asupra lumii care se schimbă constant din romanul „Fetița care se juca de-a Dumnezeu‟ . Mi-a captat atenția modul în care autorul a discutat cu noi, atât despre vocația sa, cât și despre felul în care își construiește personajele, inspirându-se din conversațiile avute cu oameni ce întruchipează în final trăsăturile morale puse pe hârtie.
Dialogul pe care Dan Lungu l-a purtat cu elevii de la Colegiul Național au fost captivante și desfășurate sub semnul unei sincerități și deschideri absolute. Ne-a trezit interesul atât pentru cărțile sale, cât și pentru a afla mai multe despre viața în ultima parte a comunismului în România.
Bianca Luca, XII C
Când viziunea prinde contur prin poveste
De-a lungul anilor de liceu am luat parte la nenumărate întâlniri cu scriitori, fie ele în cadrul Colegiului Național sau în cadrul întâlnirilor Filit. Fiecare dintre aceste experiențe a construit o fundație solidă a întregii mele personalități, prin diversitatea ideilor transmise, dar trebuie să recunosc faptul că niciunul dintre autori nu mi-a stârnit interesul de a-i descoperi creația în modul în care domnul Dan Lungu a reușit printr-un lucru cât se poate de firesc – simplitate.
Până în momentul întâlnirii nu cred că am avut parte de un moment real în care să-mi pun întrebarea ”Cine este el de fapt? Care este viziunea sa ?”, plecând de la premisa greșită că, studiindu-i romanul ”Fetița care se juca de-a Dumnezeu” știam, de fapt, totul, interpretându-i opera din perspectiva sociologului. Am încercat să îmi fac o imagine din ceea ce un search pe internet putea oferi, însă nu aș fi putut anticipa niciodată această latură a sa. Întâlnirea în sine m-a fascinat prin subiectele pe care autorul le-a abordat, într-o manieră relaxată și care, mai presus de toate, inspira sinceritate. Într-adevăr, se pleacă de la ideea că fiecare personalitate care vine în fața noastră pentru a ne vorbi dorește să ne împărtășească o parte din adevărul său, însă în cazul lui Dan Lungu discursul a fost unul fluid, care a pătruns în esența procesului său de creație, iar aici presupun că experiența sa cu studenții, în calitate de profesor în cadrul facultății de sociologie, și-a spus cuvântul.
Maniera în care a reușit să își expună întregul proces artistic, fără a distruge însă posibilitatea liberei interpretări a operei sale, a oferit întâlnirii un caracter inedit, orientându-ne către o altă perspectivă prin prisma căreia să ne punem noi întrebări. Relatând experiențele care au stat la baza romanelor sale, am constatat faptul că ceea ce a scris nu e nici pe departe din perspectiva unui sociolog – ci din perspectiva unui atent observator al realității, capabil să o transforme în sensibilitate artistică. Ochiul sociologului nu se evidențiază prin abordarea unor stereotipuri sau printr-o analiză tip fenomen, ci dimpotrivă, prin profunzimea unei perspective noi, prin pătrunderea în universul afectiv al personajului construit. Dedicarea sa în acest sens a fost clar conturată în momentul în care a povestit experiența ce a stat la baza romanului ”Sînt o babă comunistă!”, acesta construind un personaj cu o viziune diametral opusă față de a sa, Emilia Apostoae, pe care o echilibrează prin adăugarea ulterioară a personajului Alice, ”Alice c’est moi!”. Răbdarea pe care o are cu personajele, grija de a trasa o linie clar definită între artă și ”reportaj”, mi-au stârnit interesul de a descoperi, de data aceasta cu alți ochi, opera sa, din perspectiva artistului.
Într-o altă ordine de idei, pentru mine această întâlnire a însemnat o oportunitate de a privi autorul dincolo de pagini, de a privi conținutul dincolo de aparențe. Astfel de întâlniri ne indică, de fapt, cum să citim o carte, nu doar un text, întrucât de cele mai multe ori uităm că în spatele unei creații stă tot un om. Totuși, nu cred că vom ajunge vreodată să putem afirma că știm cum să citim, în adevăratul sens al cuvântului, vreo carte, căci fiecare operă, dintr-o infinitate, este dublată de propria sa viziune.
Teodor Munteanu, XII D
Povești de viață impresionante
Dan Lungu ne-a prezentat modul cum a reușit să îmbine armonios meseria sa de sociolog cu vocația sa de scriitor. Pornind de la interviurile cu oameni plecați în Italia în perioada postdecembristă în scopul sporirii câștigurilor și întreținerii familiilor de acasă, din România, a construit romanul Fetița care se juca de-a Dumnezeu, iar pe baza discuțiilor aproape unilaterale (întrucât slujba unui sociolog este de a asculta atent relatările celui din fața sa, fără a interveni, deși nu este de acord cu acestea) cu o bătrână fostă lucrătoare în fabrică, ce avea convingerea că pe vremea comunismului a avut un trai mai bun decât cel prezent, a proiectat romanul Sînt o babă comunistă!.
M-a impresionat povestea pe care a aflat-o Dan Lungu de la un muncitor din Italia, care, neavând destui bani pentru a-și închiria o locuință sau nefiind dispus să reducă suma pe care o trimitea familiei, trăia în niște vagoane de tren abandonate. Pentru un anumit timp, părea că strategia sa dă roade. Avea un loc în care să se odihnească și-n care să-și adune agoniselile. Însă într-o zi nefericită, omul a fost de față la distrugerea a tot ce adunase cu sârg. Vagoanele au fost descoperite și introduse într-un compactor în scopul obținerii de noi materiale.
Miruna Nechifor, XII C
Irezistibilitatea inocenței
Scriitorul Dan Lungu se metamorfozează, în fiecare operă a sa, într-un Gustave Flaubert modern, care face o negociere sinceră între generaţii. Simte nevoia răzvrătirii în faţa trecutului privit nostalgic de unii (în care nu se regăseşte), dar nu formulează prejudecăți despre viitor (pentru el plin de speranţă). Totuşi, se simte pregnant sufletul pueril al acestuia, nerăbdător să participe la integrama ludicului, fiind absorbit de irezistibilitatea inocenţei.
“Fetiţa” şi “Baba”, vedetele întâlnirii, îşi fac loc printre lecturile tuturor: cu o jumătate de zâmbet, dar şi o lacrimă plină de adevăr, deoarece ne pare rău. Ne pare rău pentru noi, pentru familiile disfuncţionale nevoite să se destrame din cauza problemelor financiare; ne pare rău pentru copiii care duc lipsa figurilor părinteşti, în momentele când au cea mai mare nevoie; dar cel mai greu este să retrăim, prin prisma amintirilor, momentele pline de cruzime şi suferinţă în urma regimului comunist, care a reuşit să lase urme profunde în comportamentul şi modul de gândire al unei mase mari de oameni.
Publicul lui Dan Lungu beneficiază de o libertate aparte, ce îi poartă printr-o pluralitate de perspective prin care se poate înţelege “ce a vrut de fapt să spună autorul”. Dar niciodată nu vom putea cunoaşte pe deplin motivul pentru care ceva a fost scris – literatura este ceea ce ar trebui să fie viaţa: lumină, plutire, contemplare. Astfel, cititorul este încurajat să pună întrebări, să se implice întru totul în lectură şi să se întrebe peste ce valuri îi va purta destinul pe protagoniştii textelor sau chiar pe sine însuşi.
Intuiția este instrumentul preferat al artistului Dan Lungu: suntem lăsaţi să deducem detaliile necesare pentru un contur mai amplu al personajelor sale. Dar indiferent de fundalul mai mult sau mai puţin optimist, găsim o emoţie autentică, fie prin poveştile din spatele poveştilor, fie prin sinceritatea discursului.
Dan Lungu este, fără îndoială, povestitorul cu voce caldă și învăluitoare, care se alătură gândurilor noastre.
Daria Palaghia, X D
Întâlnirea cu Dan Lungu m-a provocat să văd perioada comunistă dintr-o perspectivă complet nouă și fascinantă. Am apreciat umorul autorului în urma abordării acestui subiect în opera “Sînt o babă comunistă!”. Totodată, am rămas impresionată de sensibilitatea, dar și capacitatea autorului de a proiecta anumite întâmplări reale într-un univers ficțional, fără a compromite caracterul artistic al romanului prin intermediul personajelor captivante. Astfel, cu siguranță această întâlnire va deveni o amintire dragă din perioada liceului.
Mara Popa, XII C
Pentru mine, întâlnirea cu Dan Lungu a fost o experiență inedită și o surpriză plăcută. Nu am mai avut până acum ocazia sa vin în contact cu discursul și personalitatea dumnealui în afara paginilor cărții. M-au impresionat în particular căldura și deschiderea pe care le-am resimțit în cuvintele sale şi discursul plin de umor ce ne-a făcut pe toți să ne apropiem de probleme grave ale societății și ale istoriei. A fost cu adevărat special să aflu de la autor despre procesul de documentare din spatele poveștilor celor două romane, despre viziunea asupra propriilor personaje și despre cât de frumos se pot îmbina sociologia și cercetarea cu arta de a scrie.
Adela Rusan, XII C
Emoție și știință
Emoție și știință, acestea sunt cele două cuvinte-cheie care au stat la baza discuției cu Dan Lungu, la care mă bucur că am avut ocazia să iau parte. Personajele lui feminine, ,,Baba” și ,,Fetița” (cum le spune chiar el), au fost ,, disecate” psihologic și, de ce nu, sentimental. Fascinantă este dubla ipostază a acestui autor: se consideră un artist încă din copilărie, de când scrie poezie și proză, dar alege să urmeze o carieră în științe precum sociologia, îmbinare care nu poate cuprinde pe oricine cu atâta pasiune și talent.
Pentru mine, punctul culminant al întâlnirii a fost descoperirea poveștii care a stat la baza romanului ,,Fetița care se juca de-a Dumnezeu”, o carte foarte dragă mie, care m-a atins încă de la primele pagini. Dan Lungu spunea că a scris cartea după ce a făcut un tur al Italiei și a stat de vorbă cu oameni ce locuiau acolo. Pornind de la Roma, urcă spre peisajele nemaipomenite ale Toscanei și încheie traseul în Nord, la Torino.
Discuția de sub podul din gara Tiburtina din Roma a fost sămânța din care a rodit cartea Letiției și a Rădiței, scriitorul afirmând că a avut șansa să stea de vorbă cu localnicii italieni și să descopere cum era situația materială și socială a zonei.
O întrebare la care mi-am găsit răspunsul în discursul lui Dan Lungu a fost următoarea: de ce alege ca Letiția să fie cea care pleacă în Italia și nu soțul ei? Sociologul afirmă că, după discuțiile purtate de-a lungul călătoriei, realizează că femeile au o putere psihică și o ,,toleranța sufletească” mai mare decât a bărbaților, de aceea alege să povestească în creația sa destinele femeilor, pe care le putem numi chiar ,,eroine literare”.
Discuția cu autorul unor cărți ce îmi vor rămâne mereu în memorie m-a lăsat cu un gust dulce-acrișor, asemenea aromelor din mâncărurile italienești. Deși subiectele abordate (durerea unei familii în destrămare și influența inevitabilă comunismului asupra comportamentul uman) nu sunt printre cele mai fericite, Dan Lungu a reușit să le îmbrace în cuvinte care scot în evidență frumusețea realității în care îi trăiesc personajele.
Diana Vaman, XII C
Speranța vine din frumusețea inocenței
Scriitorul Dan Lungu a purtat fiecare spectator într-o călătorie inițiatică, o călătorie a descoperirii unei lumi ce este mai mult decât o poveste, este o experiență de viață. Cele două romane ale sale pe baza cărora s-a discutat, „Fetița care se juca de-a Dumnezeu” și „Sînt o babă comunistă!” prezintă o realitate a societății noastre, o realitate care poate părea tristă și fără speranță. Ironia și autoironia specifice lui, cu care acesta are capacitatea să scrie, să prezinte situațiile, să transmită emoție, pot fi considerate niște raze de soare într-o zi cu furtună, arătând că speranța există și că orice luptă care pare pierdută încă nu s-a terminat.
Am apreciat modul său de exprimare, efervescența limbajului, atenția pe care o acordă detaliilor. Întrebat despre romanele sale, acesta a răspuns cu o sinceritate deosebită, a încercat să transmită publicului o realitate concretă, fără ascunzișuri. Pentru a se apropia de viața Letiției, personajul romanului „Fetița care se juca de-a Dumnezeu”, nevoită să plece în Italia cu dorința unei vieți mai bune, autorul însuși a luat interviuri românilor plecați cu aceleași visuri inocente. Scriitorul a reușit să perceapă o fărâmă din acea viață, fiind invitat de acei oameni, la început necunoscuți, în propria casă.
Cu dorința de a nu impune o unică viziune, el își dorește să lase loc de întrebări, de reflecție, căci acesta este unicul mod în care omul poate să perceapă integral ceea ce i s-a prezentat. Ridicând numeroase probleme sociale și istorice, situații recurente ce devin simboluri naționale, el oferă prin cărțile sale ocazia cititorului să își contureze un punct de vedere, să se gândească cu sufletul la cele citite. În calitate de sociolog, Dan Lungu are puterea de a percepe problemele actuale cu o altă identitate, să strecoare această problematică fără a distruge identitatea inițială pe care și-a propus-o pentru scrieri.
Cu o emoție deosebită, autorul a reușit să creeze o punte între trecut și prezent, între istoria devastatoare și frumusețea inocenței care încă mai există. Întâlnirea a fost un adevărat prilej de descoperire a unui suflet cald și primitor, deschis să dezvăluie secretele din spatele operelor ce conduc sufletul într-o călătorie surprinzătoare.