Ingrid Tudose
Valsând cu Dunărea
,,Lumea este o carte și cei care nu călătoresc citesc doar o pagină’’, spunea cu înțelepciune Sfântul Sebastian. Pornind de la aceste vorbe, am încercat să transform fiecare vacanță într-un prilej de descoperire, aventură, revelație, învățare și inspirație. Mi-am luat de fiecare dată în bagaj dorința de a afla ce nu știam încă, de a vedea cu sufletul, nu doar cu privirea, de a simți fiecare pas parcurs, de a asculta povestea din fiecare clădire întâlnită și de a cunoaște oameni pentru care reprezintă acasă ceea ce pentru mine este o nouă vacanță. Vara care și-a luat rămas-bun de la noi mi-a dat prilejul să parcurg poveștile minunate a două călătorii, fiecare dintre acestea conturându-se în unele dintre cele mai impresionante capitale europene – Budapesta și Viena.
Începutul drumului pe care l-am străbătut cu atât de mult entuziasm, dar și cu emoție, a fost creionat pe pământurile României, admirate cu mândria sinceră venită din sufletul unui copil atașat emoțional de țara sa. Parcurgând Moldova, Bucovina și Maramureșul, am fost impresionată de contrastul dintre multitudinea de tradiții pe care le-am găsit în fiecare oraș, în fiecare sătuc, atât de diferite, dar care ne definesc cultura, ne definesc ca popor, ne definesc ca oameni... Fiecare zonă și-a lăsat o amprentă proprie în memoria mea, prin portul popular, prin casele specifice, viu colorate, ale căror porți mereu deschise te invită să pătrunzi în lumea care se află dincolo de zidurile locuințelor. Fiind o zi de duminică, am apreciat oamenii care se îndreptau către biserică, îmbrăcați în haine de sărbătoare și purtând în suflet credință. După un drum lung, dar atât de frumos, admirând munții din Vatra Dornei, Prislop și Borșa, am ajuns în Baia Mare, ultima noastră oprire înainte de a părăsi meleagurile țarii, descoperind un oraș modern, dar care păstrează specificul maramureșean.
Primele raze ale soarelui în dimineața de luni au întâmpinat și plecarea către noi teritorii, care îmi erau pe atunci străine, dar care mi-au oferit ocazia de a îmbrățișa pentru câteva zile alte culturi, obiceiuri și de a descoperi noi orizonturi, diferite de cele pe care rutina mi le impune să le văd zilnic. Drumul a fost unul mai scurt de această dată, dar nerăbdarea mea l-a făcut să pară aproape infinit. Călătoria către noua destinație a fost presărată cu bucuria revelației unor noi peisaje, parfumuri și oameni pregătiți să transforme vacanța într-una de neuitat. Apropiindu-ne de locul unde urma să petrec alături de familia mea următoarele patru zile, am fost captivată de cerul pictat în culori calde, în prelungirea căruia se vedeau vârfurile încă nedeslușite ale clădirilor unui oraș cultural, cu o însemnătate foarte mare pentru iubitorii de frumos.
Astfel, Budapesta și-a deschis porțile nouă, turiștilor curioși să descoperim locurile care așteaptă să fie vizitate. Separate de Dunăre, orașul vechi Buda și cel mai nou, comercial, administrativ, Pesta par a-și da mâna între trecut și prezent, clasic și modern, zi și noapte, tradiție și noutate. Cele nouă poduri care traversează fluviul delimitează și în același timp parcă unesc cele două zone. Orașul poate fi parcurs ușor la pas, fiecare stradă, clădire, parc, grădină, oferind o lecție de istorie, culoare, constituind un regal al arhitecturii și al culturii vibrante.
Castelul Buda te invită să vizitezi Palatul Regal, o clădire impunătoare care te cheamă să călătorești în trecut, să îți pierzi pașii pe străduțele mici și întortocheate ce îl înconjoară, să simți tumultul istoric și să te delimitezi de prezent, devenind părtaș al unor vremuri în care cavalerii și prințesele erau personajele principale ale unor povești despre curaj, patriotism și credință.
Clopotele Bazilicii Sfântul Ștefan, primul rege al Ungariei, te poftesc să îi treci pragul, să îi admiri arhitectura, să fii în comuniune cu tot ce este sacru măcar pentru câteva momente. Bastionul Pescarilor, un monument reprezentativ pentru patrimoniul cultural al țării, invită turiștii să îi admire detaliile fine și panorama pe care fiecare dintre cele șapte turnuri o oferă asupra întregului oraș. Tot din respect pentru istorie, Budapesta își cinstește înaintașii în locul cunoscut drept Piața Eroilor. Parcă din dorința de a arăta prețuire pentru cei care s-au sacrificat pentru țară, foarte aproape s-au construit simboluri ale culturii care nu poate exista decât în timp de pace, Muzeul de Arte Frumoase și Palatul Artelor. Clădirea Parlamentului, una dintre cele mai mari și mai vechi din Europa, este un adevărat spectacol de arhitectură gotică și neogotică, indiferent dacă este văzut ziua sau luminat feeric în timpul nopții, statuile din interior și exterior fiind martori muți la mulțimea de vizitatori.
Cafeneaua New York te așteaptă să savurezi un ceai și o prăjitură într-o atmosferă boemă, încărcată de rafinament și parcă te transpune în altă epocă, alături de scriitori, poeți, oameni de cultură care și-au pus amprenta asupra a tot ce este frumos, sensibil și etern. Situată în inima capitalei, Insula Margareta este o oază de liniște pentru iubitorii de natură, cu fântânile sale impunătoare și ruinele care învie amintirea unor timpuri de mult apuse. Vizitarea Budapestei nu poate fi completă fără o plimbare pe Dunăre. Vaporașele de croazieră își așteaptă turiștii, ghizii pregătesc prezentările pe care mereu le completează cu noi povești, bătrânul fluviu își pregătește valurile pentru a legăna pe cei care doresc să vadă, să simtă, să se îndrăgostească de acest oraș atât de fermecător, indiferent de anotimp sau vârstă.
Când cele patru zile încărcate de bucurie și extaz s-au încheiat, a venit timpul să pornim către următoarea destinație care avea să ne încânte privirea și sufletul. După o călătorie destul de scurtă, am ajuns în cea de-a doua capitală pe care urma să o vizitez – Viena, un oraș care reușește să impună ideea unui prezent prosper, datorită clădirilor contemporane cu o arhitectură avangardistă, în spiritul modern, dar își manifestă și aura istorică prin monumentele purtând pecetea timpului trecut.
Opera din Viena, locul care a găzduit mari spectacole care au conturat cariera muzicală a unor artiști iubiți, impresionează prin eleganța sa și detaliile atent lucrate de niște meșteri dedicați de acum mai bine de 150 de ani. Zidurile acestei clădiri parcă ar cânta permanent, simți că spiritul celor care au contribuit la faima sa te însoțesc și te îndeamnă să revii iar și iar, pentru a rezona cu muzica bună, cu arta arhitecturală și cu atmosfera unei culturi atemporale. O alee lungă, dar a cărei distanță este parcursă ușor, captivat fiind de multitudinea de flori și copaci care o împrejmuiesc, te conduce către Palatul Schönbrunn, odată casa marelui împăratul Franz Joseph. Construită în stil baroc, fosta reședință imperială reprezintă un simbol al Vienei, având în spate povestea unui destin trist, dar care în scurta sa existență a marcat atât de profund istoria, Împărăteasa Sissi. Cartierul Muzeelor poate fi considerat un centru cultural al capitalei Austriei, fiind lăcașul multor opere de artă create de artiști de renume, ale căror colecții sunt deseori actualizate, astfel fiecare vizită transformându-se într-o nouă experiență.
Din nou, Dunărea își face simțită prezența, de această dată într-un nou context, cel conturat de clădirile Vienei. Nu am ratat ocazia de a merge într-o scurtă croazieră, pe care am simțit-o profund diferită de cea din Budapesta. Strălucirea caldă a felinarelor pe timp de seară se oglindea în apa limpede, asemenea chipului meu care se zărea în undele lăsate de vaporaș, în încercarea timidă de a admira spectacolul dintre apă și lumină.
Pentru a încununa întreaga atmosferă de basm a capitalei, pe fiecare străduță se afla câte un muzicant ambulant care își manifesta talentul. Unii dintre ei, prin vocea lor puternică, reușeau să umple zona prin melodiile pe care le interpretau. Alții, din timiditate, fredonau în surdină, dar totuși reușeau să capteze atenția fiecărui trecător, astfel încât, pentru mine, cuvântul definitoriu pentru Viena ar fi muzica.
După trei zile de neuitat, a venit momentul să revin în țara noastră. Pe drum, admirând din nou peisajul care acum nu îmi mai era necunoscut, în mintea mea s-a născut o întrebare, care m-a frământat continuu. De ce noi, oamenii, călătorim? Răspunsul ar părea unul simplu, dar fiecare idee deschide noi orizonturi, aduce noi gânduri… Călătoria reprezintă o lecție de istorie, de geografie, de religie, de artă, dar ne învață și ceva despre noi, despre dorințele și plăcerile noastre, despre personalitatea pe care o avem și despre micile lucruri care ne fac fericiți. Vacanțele sunt un prilej de a zâmbi mai mult, de a descoperi că amabilitatea este la fel în orice țară, ne dezvăluie frumusețea altor culturi, ne învață despre puterea de a accepta diferențele dintre oameni și ne ajută să ne lărgim orizontul cultural, prin satisfacerea dorinței de cunoaștere. Astfel, călătoria devine una sufletească, o meditație asupra sinelui, dar care pe mine m-a ajutat să descopăr frumusețea cuvântului ,,acasă’’, ce înseamnă dorul de locul natal.
Acum, mergând spre casă și privind din mașină imaginile care trec cu viteză prin fața ochilor mei, copacii care îmbrățișează cerul, casele care adăpostesc familii numeroase și unite, noile locuri pe care le observ se împletesc în mintea mea cu cele pe care deja le cunosc, amintindu-mi de cuvintele scriitoarei americane Ursula Kroeber Le Guin, care spunea că Este bine să existe un sfârșit la fiecare călătorie, dar în final cea mai importantă este chiar călătoria.
Iuliana Nistor
Orașul luminilor
Cu ceva timp în urmă, când aveam 9 ani, am vizitat Parisul împreună cu părinții mei. Am avut parte de multe experiențe plăcute, astfel că a fost cea mai frumoasă excursie de până acum.
Chiar în prima seară am avut ocazia să văd Turnul Eiffel în toată splendoarea sa, fiind ornat cu luminițe. Cozile la magazinele de suveniruri erau imense, iar în jur am auzit vorbindu-se tot felul de limbi străine, erau acolo turiști din toate colțurile lumii. Oamenii așteptau să urce cu liftul la cel mai înalt etaj al turnului, pentru a putea admira orașul luminilor de sus. Următoarea zi am mers cu barca pe Sena, admirând toate podurile, de la cel mai vechi și mai banal, până la cel mai nou și mai decorat. Palatul Versailles, Muzeul Luvru și Opera Garnier au fost, de asemenea, printre primele puncte turistice vizitate.
Deși era toamnă și cerul era mereu înnorat, vremea era potrivită pentru plimbări liniștite pe străzile din Paris. Se găseau cafenele la toate colțurile clădirilor și niciuna nu avea mese libere. Peste tot erau grupuri vesele de tineri ieșiți în oraș pentru a se bucura de lumini și de frumusețea din jur în general. De la toate aceste cafenele se răspândea un miros îmbietor de croasante proaspete și de ciocolată caldă.
Pentru vârsta pe care o aveam când am fost la Paris, cea mai frumoasă zi a fost de departe cea de la Disneyland. Acolo m-am bucurat de carusele cu personaje din desene animate, de trenulețe ce aveau trasee tematice și parade de Halloween. Chiar și mâncarea avea forme specifice de personaje Disney. Iar seara am admirat fascinată artificiile și jocul frumos de lumini.
Deși încă îmi aduc foarte bine aminte întreaga excursie și locurile vizitate, aș vrea să merg din nou la Paris. Mi-aș dori să admir orașul și la această vârstă, experiența fiind diferită doar pentru faptul că aș vedea totul cu alți ochi. Totuși, nu voi putea retrăi niciodată uimirea pe care o simțeam la 9 ani, atunci când mergeam pe străzile frumos luminate ale Parisului.
Ana-Maria Ifrim
Muntele, leacul sufletului
La începutul lunii septembrie, înainte să înceapă noul an școlar, am avut parte de o experiență foarte frumoasă. Am mers într-o drumeție împreună cu familia mea pe Ceahlău, unde am urcat până la o înălțime de 1900 de metri, și încă 4, ca să fim mai exacți. Drumul a fost destul de extenuant, dar priveliștea uimitoare m-a îndemnat să urc și mai mult, pentru a o putea cuprinde cu privirea mai bine.
La un moment dat, m-am separat de părinți. Recunosc, nu a fost chiar cea mai bună idee, ar fi putut fi periculos. Însă eram puțin supărată și aveam nevoie să-mi eliberez mintea. Traseul până la Vârful Toaca m-a dus prin pădure. Briza vântului ce s-a jucat în pletele mele parcă mă mângâia și îmi spunea că totul va fi bine. Copacii înalți cu mușchi la rădăcină parcă mă îmbrățișau și mă încurajau să merg mai departe, să explorez și mai mult din ce este în jur. Flori violet și galbene, precum niște balerine sensibile, păreau fermecate de melodia naturii. Nu voi putea exprima niciodată concret emoțiile pe care le-am simțit. Am fost cuprinsă de nostalgie, de amintirea unor aventuri cu prietenii din copilărie lângă o fântână. Era plin de tufișuri mari și bogate în jurul ei, perfecte pentru un ascunziș, copaci mari cu trunchiuri de diferite forme, în care noi și micile vaci ale Domnului ne urcam. Rășina de pe aceștia mi se lipea mereu de haine și le murdărea, dar mie îmi plăcea sa mă „murdăresc”. Mă simțeam protejată de aceste vietăți tăcute. Pădurea m-a făcut să mă înțeleg mai bine, să-mi iau gândul de la orice lucruri am de terminat. M-a ascultat, iar ca răspuns primeam foșnetele subtile ale frunzelor.
Am urcat tot mai mult, încrezătoare că voi reuși să ajung în vârf. M-am oprit la jumătatea traseului pentru a face o pauză, în care ne-am îndulcit eu și familia mea, după ce ne-am reunit, cu afinele de pe munte. Am putut vedea lacul Bicaz, care strălucea puternic în lumina zilei. Parcă era o oglindă sclipitoare ce reflecta frumusețea naturii. În depărtare se vedeau munți înalți și groși care așteptau și ei să fie explorați. Am simțit o puternică euforie când m-am gândit la cât de mică sunt comparativ cu lumea. Parcă toate grijile mele au dispărut și trăiam din nou în prezent. Cu bucurie am urcat ultimele trepte, știind că sunt atât de aproape de vârf. M-am împins și mai tare, mi-am adunat toată puterea, nu m-am oprit. Bucuria de a fi învingătoare nu îmi putea scăpa din mâini. Eram foarte mândră de mine. Și după câteva ceasuri, am ajuns. Eram înconjurată de multe alte persoane, dar simțeam că în jur suntem numai eu și natura. Am făcut o fotografie la semnul cu Vârful Toaca de 1904 de metri, ținând strâns în mână steagul României.
La coborâre am putut să observ cu admirație locurile prin care am trecut, gândindu-mă cu fericire la cât curaj am avut. Aș vizita acest loc de încă o mie de ori. Nu m-aș sătura vreodată să mă întâlnesc cu natura, să simt razele călduroase ale astrului pe obrajii mei, să simt cum sunt copleșită de toată iubirea verde a naturii și să mă regăsesc oricând simt că m-am pierdut într-o pădure întunecată.
Maria Văidean
O experiență altfel...
Cu toții avem un “departe“ pe care ne dorim să-l vedem, să-l vizităm. Pentru mine acesta a fost Veneția. În urmă cu 3 ani, am fost împreună cu părinții mei într-un orășel diferit. Am rămas impresionată de faptul că în jurul nostru era doar apă, clădirile parcă ar fi ieșit din adâncuri, iar singurele mijloace de transport erau cele pe apă.
Priveliștea pe care o aveam în fiecare dimineață, cu gondolele ce treceau prin fața ferestrelor, arhitectura veche a clădirilor, îmbibate de mirosul greu al apei, a podurilor ce traversau canalele era una deosebită. Într-una din zile am avut ocazia să vedem cum se realizează figurinele din sticlă, dar și diverse exponate, de la instrumente muzicale până la căței și cai de toate dimensiunile, la Fabrica de sticlă din Murano. O altă insulă, Burano, spectaculoasă, avea ca specific casele viu colorate, lipite între ele, toate nuanțate diferit. Parcă erau dintr-o lume paralelă, păreau a fi niște căsuțe de păpuși, ornamentate cu simboluri diversificate. Traseul de la o insulă la alta, foarte apropiate între ele, era parcurs cu autobuze pe apă, care opreau în stații, ca și cele obișnuite.
Vizita în Veneția a inclus și plimbarea cu gondola pe niște canale foarte strâmte și întortocheate, care, surprinzător, îți dădeau instantaneu un sentiment de panică atunci când pereții verticali ai clădirilor se înălțau în fața noastră. Vitrinele magazinelor scânteiau încărcate cu vestita sticlă de Murano, mătăsuri lucioase, bijuterii lucrate artistic și, bineînțeles, celebrele măști venețiene. În ultima seară am luat cina la o terasă din fața Bisericii Santa Maria della Pietà, cu o arhitectură impresionantă. Modul în care era împodobită cu sculpturi semnificative și vitralii atent lucrate era fascinant. Ceea ce ne-a atras atenția a fost faptul că, în timpul cinei, un pianist ne încânta cu unele dintre cele mai cunoscute piese.
Mi-aș fi dorit să am ocazia să ascult acele partituri ore în șir, dar am luat decizia de a explora labirintul străzilor foarte înguste, întretăiate de canale și poduri. Acest orășel m-a făcut să gândesc altfel, să cred că totul este posibil indiferent de condițiile specifice locului, important fiind să ne adaptăm și să ne deschidem mintea către nou.
Elevele care semnează articolele sunt în clasa a VII-a C
Surse imagini: