Alexandra Aramă, clasa a IX-a B
bibliotecara din ninive
a stivuit cele douăsprezece tăblițe ale mele, una câte una, pe măsură ce au fost gata
într-o cămăruță de la răsărit, le-a citit pe toate, am fost vizitat de chipul ei ars și
frumos
am văzut din modul în care apuca, cu degetele bronzate și agile, fiecare tăbliță și
trăgea cu ochiul
am înțeles din cum îmi dădea binețe, chiar dacă regele o rugase să mă primească.
mai erau șase veacuri și Iisus avea să se nască
ea știa, plângea, râdea, citea...
tăblițele de piatră erau grele, bibliotecara le ridica, le așeza, le citea în fiecare zi
în copilărie se antrenase cu soldații, mai târziu lucrase la o moară
care măcinase porumb, grâu, secară
și dorințele regelui.
era cea mai credincioasă și cea mai puternică, mușchii brațelor ei puteau îndeplini
dorințele zeilor
mușchii picioarelor ei ar fi dus-o până în egipt.
sufletul ei însă, înghețat sau fript
era al regelui, al lui assurbanipal
cel de dulceață, aur și pumnal.
cana, bibliotecara din ninive, avea ochelari de apă și ochii albaștri
ea dresa oameni și odihnea aștrii
și fusese numită general
peste partea armatei de femei a regelui assurbanipal.
în bibliotecă depozita tăblițe, dar și morții de faimă
și mai ales dorințele lor care și azi mai îngaimă.
mi-a fost frică să mă îndrăgostesc de cana
tăblițele mele erau grele, cu lupte în ele și dragoni ar fi plutit veșnic
și regele m-ar fi pus paznic și sfetnic
peste ținuturile de piatră ale bibliotecii.
apusuri la rând ar fi încălzit și săruturi și despărțiri
în care cana m-ar fi răpus.
mușchii ei argintii, privirea de cer, știința lovitului pietrei
mă ating și azi, deși sunt mort, deși povestesc de dincolo.
războaiele au venit, ea și legiunea de femei au apărat biblioteca regelui
au săltat multe tăblițe din gropi, amestecate cu schelete lucitoare
cana striga: sub șaua asta, de astăzi, ce cal este?
săgețile s-au înmulțit, regele nu a mai putut să o apere, mușchii ei frumoși, argintii
s-au topit într-o seară.
și s-a făcut cana galileei.
Eterna poveste de dragoste și luptă
Cartea războiului (2022) de Bogdan O. Popescu este un volum de poezii impresionante, o lume ca un oraș antic dezvăluind povești la fiecare pas, îmbinând meditația gravă și umorul, bucuriile firești în timp de pace și suferințele grotești în preajma morții, care au ca teme principale marile experiențe ale omenirii din toate timpurile: iubirea, conflictul militar, dar și cel interior, sfâșierea dragostei și lupta cu sinele, războiul cuvintelor creatoare și condiția poetului cu vocație de constructor de temple, admirația inocentă față de natură ca imagine a unui paradis de prea puține ori tangibil. Cartea este structurată într-un mod unic, fiind împărțită în douăsprezece tăblițe, precum legendara „Epopee a lui Ghilgameș”, cea mai veche scriere literară păstrată a umanității și una dintre cele mai valoroase moșteniri culturale ale omenirii.
Versurile poetului prezintă iubirea și lupta, războiul și prietenia ca fiind interconectate, dependente una de cealaltă, ci nu complet opuse. Iubirea poate fi dureroasă, dezarmantă, un conflict continuu între rațiune și sentiment („Eu mă lupt cu universul care până la urmă ești tu, cu dezastre și osanale”), iar războiul poate fi o legătură indestructibilă între oameni care se sacrifică pentru un scop impus, ci nu ales, și care rămân uniți indiferent de greutăți („cadeții sunt o carne roșie, despachetată recent [...] stâng, drept, stâng drept, moartea vine și mușcă din piept”). Această dualitate este amintită și în „Epopeea lui Ghilgameș”: lupta dintre protagonist și Enkidu devine o prietenie profundă și sinceră, care continuă și după moarte, iar trecerea în neființă a mult-iubitului camarad al lui Ghilgameș îi provoacă acestuia o suferință sfâșietoare odată cu realizarea neputinței în fața destinului său de muritor.
De la începutul omenirii, preocuparea unei civilizații pentru artă și cultură determina nivelul de dezvoltare a populației, dar și puterea ei conducătoare. Astfel, încă din vremuri străvechi, capacitatea unui popor de a-și asigura nevoile fundamentale, iar apoi de a aspira la crearea frumuseții, a fost apreciată și admirată.
Fiecare are comorile sale
Scriitorul satirizează mentalitatea fundamental greșită a societății actuale, care percepe un lucru drept valoros, doar când poartă numele unui anumit brand sau are un anumit preț. El atribuie poeziilor sale diverse avuții materiale, sugerând faptul că poemele sale reprezintă o comoară care se cuvine doar celor bogați sufletește și care ar trebui să genereze invidie celor ce nu prețuiesc dezvoltarea spirituală și culturală („poemele mele sunt îmbrăcate armani și au poșete louis vuitton, ca să te îndrăgostești de ele trebuie să fii miliardar [...] am și eu poemele mele. Mă urâți, mă invidiați?”) . Versurile sale devin moștenirea următoarelor generații, care îl păstrează viu în memoria și sufletele lor prin ideile și sentimentele transmise prin aceste poezii.
Călătoria lui Ghilgameș în căutarea florii nemuririi ne-a arătat că omul nu poate controla moartea, dar are deplină putere de decizie asupra felului cum își trăiește și prețuiește viața. Operele scriitorului devin ancora sa în lume, deoarece în ele și-a investit timpul, energia și emoțiile. Astfel, poeziile lui Bogdan Popescu devin floarea sa a nemuririi, antidotul împotriva uitării, care este, de fapt, mult mai înfricoșătoare decât moartea („eu nu îmi aduc aminte [...] cum au murit primii dintre noi, cum le-au fost secerate membrele, cum le-au fost tăiate gâturile”).
Galerie de imagini vii
Scriitorul creează un ciclu etern al vieții și condiției de artist, cu frumusețile, miracolele și tragediile ei, construind pe baza cuvântului său „tare ca piatra”, sugerând puterea și reziliența ideilor sale, care vor fi păstrate în scris de-a lungul generațiilor. Apoi, piatra se îmbracă în mort pe front, simbolizând capacitatea poetului de a se metamorfoza prin semnificațiile cuvintelor, fiind dispus chiar să se și jertfească pentru dăinuirea creațiilor lui. Poetul, întruchipat de un soldat, este prezentat în două ipostaze principale, în care fie înlătură cu succes obstacole și cucerește până și templul iubirii, atingându-și scopul de a aduce frumusețe lumii, fie moare descompus într-un șanț plin de noroi privind norii, sugerând condiția sacrificială, dar și înălțătoare a creatorului nemuritor de poezie. Aceste două destine sunt reprezentate prin gândacii care invadează pe front trupul și mintea soldatului până la autodistrugere, și prin buburuzele care sunt lăsate să trăiască, ci nu strivite, pentru frumusețea și speranța pe care o transmit. Precum tânăra care o slujește pe zeița Ishtar până la moarte, poetul își dedică viața creației sale și o transformă într-o drum inițiatic spre înălțarea sufletului, cu toate greutățile sale.
Creierul are suflet de poet
În poemele lui, scriitorul folosește termeni de specialitate din neurologie. Deși, la prima vedere, par a nu avea legătură cu sensibilitatea poetică, la o citire mai atentă înțelegem conexiunea incontestabilă dintre cele două domenii (poemele mele sunt bio, le puteți citi, s-au hrănit în ariile mele de asociație, cu descărcări strălucitoare ale sinapselor exersate pe stadioane, cu molecule benefice, cu factori trofici, cu excitații și inhibiții irepetabile”). Neurologia este știința studierii creierului uman, dar cu cât încercăm să-i înțelegem procesele mai profund, cu atât realizăm imposibilitatea noastră de a cuprinde în totalitate complexitatea acestuia. Ne punem întrebări al căror răspuns științific nu ne satisface și căutăm să aprofundăm explicațiile prin propria imaginație și sensibilitate. Ei bine, nu este aceasta esența poeziei: înțelegerea lumii și a sinelui prin ochiul sufletului? Privirea poetului surprinde peste tot, în cuvintele care numesc străzile orașului, drumuri ce se deschid către povești:
pe strada tunari, pe strada tunari se aud bubuituri
pe strada eminescu, pe strada eminescu se aud versuri
pe strada răspântiilor, pe strada răspântiilor trosnesc drumurile când se despart
pe strada domnița ruxandra, pe strada domnița ruxandra
se face cu ochiul și se sărută mâna
pe strada ghiocei, pe strada ghiocei se împrimăvărează
pe strada icoanei, pe strada icoanei
se spun rugăciuni
cu bucurie pe aici m-am născut eu
un bucurat de bucurești
(acasă, pe străzi, în bucurești)
Niciodată nu vom putea cunoaște tot, dar ne putem imagina. Niciodată nu vom putea învinge moartea, dar ne putem crea o ancoră în această lume, o mărturie a sensibilității și creativității noastre, propria noastră floare a nemuririi. Până la urmă, dacă povestea lui Ghilgameș s-a păstrat până azi, nu a câștigat, de fapt, nemurirea?
Comments