Când moartea se îndrăgostește de viață
- Ilinca Bunescu
- May 17, 2021
- 5 min read
Updated: Nov 4, 2021
Intermitențele morții – Un eseu despre condamnarea la nemurire
Cartea lui José Saramago surprinde cu o istorie despre extazul nemuririi, un dar divin ce pare să aducă fericire unui întreg popor, dar nu și privilegiul tinereții veșnice. Un cal troian, un coșmar deghizat, acest fenomen nemaivăzut, oprirea activității morții ce dorea o simplă vacanță, dezvoltă o panică națională, din cauză că prelungește agonia bătrânilor și a bolnavilor care așteptau să le curgă și ultimul fir de nisip din clepsidra timpului. Naratorul dă senzația că a aprofundat toate secretele universului și este deasupra existenței minore a omenirii, istorisind faptele excepționale într-o tonalitate amuzantă, însă tocmai astfel se aprofundează tragismul situației halucinante.
A muri este, la urma urmelor, cel mai obişnuit şi normal lucru din viaţă, un fapt de pură rutină, episod al interminabilei moşteniri din tată-n fiu, cel puţin de la Adam şi Eva.
Paradisul pare a fi recuperat: din prima secundă a noului an, într-o țară al cărei nume nu este precizat, apăsarea efemerității umane deodată dispare datorită încetării fenomenului morții. În scurt timp, devine țara binecuvântată, oamenii sunt nebuni de fericire, iar știrile și media susțin frenezia lor. Abia după câteva săptămâni realizează capcana care li s-a întins sub forma unui vis ireal, când familiile au început să se plângă de rudele în stadii terminale, care se agățau la infinit de firul vieții, ce părea că nu se va mai rupe niciodată.
Guvernul și autoritățile treceau printr-o adevărată criză națională, la vederea rapoartelor în situația în care populația doar va crește exponențial, iar tinerii vor deveni minoritate, în comparație cu milioanele de oameni ce ar fi trecut deja în neființă. În decursul următoarelor luni, bucuria se transformă în panică, milă și compasiune față de cei ce nu au beneficiat de tinerețe veșnică, doar o prelungire infinită a așa-zisei vieți, dar care își pierduse cu totul scopul, fiind doar niște cadavre vii. Desigur că societatea se adaptează în orice condiții, deci imediat a apărut o societate numită Maphia, care a făcut un pact cu conducerea țării pentru a le permite să ușureze familiile de bolnavi, trecându-i peste graniță, unde se deceda în continuare, aducându-le mult dorita pace și liniște.
Viața curge în continuare în noul mod, până când moartea trimite o scrisoare, prin care își anunță reluarea activității de la miezul nopții, șapte luni mai târziu, motiv de tragedie și jale națională, cu promisiunea că va anunța fiecare persoană cu o săptămână înainte de nefericitul eveniment. Scrisorile mov, amprenta morții, au devenit cel mai detestat obiect, iar poștașul – un mesager sinistru care împrăștia teama. Apăsarea datei era menită să ajute ființele umane să se organizeze și să profite de timpul rămas pentru a-și lua rămas-bun de la rude sau pentru a-și materializa ultimele dorințe neîndeplinite.
În puţinele ocazii în care m-am aflat în faţa unor oameni care muriseră, niciodată nu mi-am imaginat că moartea lor ar fi aceeaşi de care într-o zi aveam să mor şi eu. Pentru că fiecare dintre noi are propria sa moarte, o poartă cu sine într-un loc secret de când s-a născut, ea îţi aparţine, tu îi aparţii.
Desigur, cu toată opoziția publică, tot nu s-a schimbat nimic, până când moartea a remarcat o situație nemaiîntâlnită: un bărbat, a cărui scrisoare nu doar că nu putea fi livrată, ci chiar împlinise 50 de ani, deși în fișierele morții nu reușea să apuce această vârstă. A fost intrigată de acest caz, care sfida până și legile supranaturalului și a decis să îi urmărească îndeaproape traiul pentru a găsi un mod de a rezolva problema cât mai rapid. A devenit aerul, umbra, spațiul din jurul acelei persoane, pe care nu-l putea scăpa din ochi nici măcar o clipă, dar chiar și așa, tot nu putea elucida misterul. A decis să facă și ea ceva fără precedent: pentru prima dată, cu toate riscurile de a-și dezvălui identitatea, a luat forma unei femei frumoase, seducătoare, care își ademenea victimele fascinate de apariția sa, așa cum era descrisă în scrierile și gravurile vechi, pentru a nu înfricoșa curioșii ce s-ar aventura să o caute.
Protagonistul, un om singuratic, membru al orchestrei locale, era un om cultivat, care se bucura doar de compania câinelui său. El s-a trezit deodată cu o admiratoare secretă, o doamnă carismatică și insistentă, cu un aer ca din altă lume, ce pretindea că i-a văzut repetițiile, deși nimeni nu a fost prezent în sală. A fost surprins de modul extrem de detaliat în care îi cunoștea viața, speriat la început, apoi flatat, deoarece nu primise astfel de atenție în viața sa, de aceea devine interesat de ea și se bucură să audă că o va vedea și la spectacolul de la finalul săptămânii. Ea l-a anunțat că tot atunci îi va înmâna o scrisoare foarte importantă, despre care muzicianul credea că va fi o exprimare a admirației față de creația sa, nicidecum temuta veste pe hârtie mov. În noaptea concertului, spre mirarea artistului, oaspetele de onoare lipsea din loja ei, iar muzicianul s-a simțit ușurat că nu a fost prezentă, din cauza energiei sale glaciale și înspăimântătoare, dar a fost, totuși, dezamăgit și, mai presus de toate, curios.
El adormi, ea nu. Atunci ea, moartea, se ridică, deschise geanta pe care o lăsase în sala de muzică și scoase scrisoarea de culoare violetă. Se uită în jur ca și cum ar fi căutat un loc unde ar fi putut s-o lase, pe pian, pusă între corzile violoncelului sau chiar în dormitor, sub perna pe care se odihnea capul bărbatului. N-o făcu. Se duse în bucătărie, aprinse un chibrit, un biet chibrit, ea, care putea să distrugă hârtia cu o privire, s-o reducă la un praf impalpabil, ea care putea să-i dea foc doar prin contactul cu degetele, și totuși era un simplu chibrit, un chibrit obișnuit, un chibrit de toate zilele, care făcea să ardă scrisoarea morții, cea pe care numai moartea putea s-o distrugă. Nu rămase cenușă. Moartea se întoarse în pat, îl îmbrățișă pe bărbat și, fără să înțeleagă ce i se întâmpla, ea care nu dormea niciodată, simți că somnul făcea să-i cadă suav pleoapele. A doua zi nu a murit nimeni.
Astfel, jocul morții cu moartea, dansul macabru pe care îl propune Saramago în această carte, surprinde cititorul prin firescul insinuării în existența umană, fiindcă fiecare își are momentul înscris în propria devenire, îl poartă cu sine și întreaga viață devine un dialog în subtext cu partenerul nevăzut, dar intuit, așteptat sau detestat, chemat sau blestemat. Și totuși, uneori chiar moartea are momentele ei de sensibilitate, când se lasă furată de frumusețea vieții, a muzicii, a dragostei.
Comments