"Cravata galbenă" - În catedrala muzicală a lui Sergiu Celibidache

Alexandra Aramă, 10 B

            Filmul „Cravata galbenă” prezintă viața fascinantă a marelui dirijor român Sergiu Celibidache, în regia fiului său, Serge Ioan Celebidachi.  Povestea maestrului începe sub observația atentă a tatălui, care a ocupat poziția de prefect al Iașului și care avea planuri mărețe pentru Sergiu, dorind ca el să ajungă într-o zi prim-ministru. Pe această cale, părintele îi oferă tânărului o cravată galbenă, pe care acesta urma să o poarte atunci când va fi reușit să ajungă în poziția visată. Însă, băiatul s-a simțit dintotdeauna atras de muzică, vrând să aibă o carieră de compozitor. Atunci când își face curaj să-l înfrunte pe tată cu privire la planurile lui de viitor, el îi spune că nu poate face muzică sub acoperișul său și dacă vrea să plece, nu are voie să-și ia cravata primită cadou.  

Astfel, cravata galbenă devine simbolul vieții lui Sergiu Celibidache care a stat sub însemnul dorinței de a-i arăta tatălui că merită iubirea și mândria lui. Tânărul pleacă mai întâi la București, apoi este luat sub aripa compozitorului german Heinz Tiessen, care îl invită la Berlin. El este cel care descoperă talentul magnific al lui Sergiu ca dirijor și care îl îndeamnă să dea la această probă examenul pentru a intra la Școala de Muzică din Berlin. Astfel, protagonistul trece cu brio preselecțiile, primind și onoruri speciale.         

O secvență din film care portretizează perfect siguranța și harul lui Celibidache este cea în care dă audiția pentru postul de dirijor la Filarmonica din Berlin și nu vine cu nimic pregătit, cerându-le juraților să aleagă orice compoziție doresc. Când îi este oferită o partitură, refuză, declarând că are toate notele memorate și dirijează orchestra atât de bine, încât primește poziția, deși aroganța lui nu a fost neapărat apreciată de conducere.      Filmul surprinde foarte bine și opoziția categorică a lui Sergiu față de muzica înregistrată, el susținând că arta din sala de concert nu poate fi redată pe un disc. Maestrul considera că noile tehnologii ucideau spiritul muzicii autentice și de aceea a pierdut multe oportunități în carieră, însă nu și-a încălcat niciodată principiile. Fiul său a încercat să-l convingă să accepte vânzarea înregistrărilor concertelor lui, pentru a opri punerea în circulație a celor ilegale, dar dirijorul și-a păstrat decizia.

            Relația cu Ioana Celibidache este o altă parte emoționantă a poveștii, conexiunea dintre cei doi fiind absolut magnifică, deoarece ei au fost aduși împreună de muzică. Iubirea lor a rodit prin Serge, iar acesta a captat povestea părinților și a artei ce i-a unit prin „Cravata galbenă”.

            Astfel, filmul „Cravata galbenă” este un tablou al frumuseții ce poate fi atinsă doar prin muncă și pasiune, dar și un omagiu adus nu numai dirijorului, ci omului și tatălui Sergiu Celibidache, care le-a câștigat respectul și admirația tuturor celor ce l-au cunoscut și l-au iubit.

Alexie Bărbieru, 9 A

Sergiu Celibidache a fost un mare luptător pentru libertate. Pe lângă natura sa de dirijor, el era în esență un om liber. Libertatea este caracteristica definitorie a omului, căci Dumnezeu l-a creat pe acesta dându-i puterea de alegere. Marele dirijor român și-a căutat în continuu de-a lungul vieții calea către libertate. Mai întâi prin faptlu că a refuza a se subjuga patimilor acestei lumi. El refuza cu tărie să-și înregistreze muzica, nu voia ca aceasta să fie comercială, opunându-se cu tărie tuturor celor care îi cereau să facă altfel și având mult de suferit de pe urma acestui lucru. Mulți contemporani de-ai săi priveau muzica ca pe o afacere, ca pe o modalitate de câștig, în concepția lui muzica era un instrument prin care sufletul se înalță, se eliberează. Celibidache se ferea astfel de patima lăcomiei. Știm că avea o extraordinară disciplină a muncii, dobândită de la tatăl său în copilărie, poate de la nemți, spre deosebire de mulți artiști el ducea o viață foarte cumpătată, consacrându-și aproape în întregime timpul muzicii. Sergiu Celibidache se arată a fi om liber prin însăși arta lui. “Arta este libertate, cultura nu este altceva decât drumul spre libertate” spune dirijorul într-un interviu. Prin muzică, prin budism, el căuta esența vieții, pace și împlinire sufletească și mai mult de atât.

Filmul a fost foarte interesant, bine realizat, în opinia mea. Cred că regizorul a reușit să ajungă la un echilibru dintre păstrarea detaliilor biografice despre tatăl său și scene care să capteze atenția publicului, pentru a face cunoscută câtor mai mulți oameni viața marelui dirijor. În film, Sergiu Celibidache îi spune fiului: “nu te mulțumi cu mai puțin decât perfecțiunea”, crez pe care fiul pare să-l fi urmat. Mi-a plăcut interpretarea actorului Ben Schnetzer în rolul principal. Energia și pasiunea cu care se dedica muzicii sale, precum și firea vulcanică ale marelui dirijor au fost transpuse pe ecran cu multă iscusință. Am observat că actorul își schimba înfățișarea pe măsură ce timpul trecea pentru a arăta îmbătrânirea dirijorului. Totuși, el nu arăta chiar atât de bătrân, trăsăturile feței fiind încă frumoase, neavând riduri adânci. Acest lucru se întâmplă pentru că actorul este același, dar pentru mine are și o altă semnificație: Sergiu îmbătrânea mai greu și în realitate. El și-a păstrat mereu o tinerețe și o vigoare a sufletului care se reflectau și în înfățișarea sa exterioară, datorate purității vieții sale, a idealului măreț pe care-l urmărea în fiecare clipă a vieții sale. Dacă ne uităm la filmări cu artistul când era încă în  viață, pe la șaptezeci, optzeci de ani, nu era un bătrân obosit, încărcat de povara anilor săi, ci dimpotrivă: un om puternic, plin de energie, care se impunea în fața celor tineri prin geniul său și prin experiența sa de viață.

Sergiu Celibidache este un exemplu foarte bun de om care și-a pus propriile principii mai presus de orice, fapt relevat atât în film cât și în romanul biografic al soției sale. A rupt relația cu tatăl său pentru că voia cu orice preț să-și urmeze visul de-a face muzică. A refuzat cu tărie să-și înregistreze concertele, pierzând astfel numeroase relații și mulți bani, certându-se inclusiv cu soția lui din cauza aceasta. El a parcurs o cale aspră, diferită de cea a multor oameni, a ales să-și păstreze valorile decât confortul. Idealul său era perfecțiunea, ideal impus și învățăceilor săi, inclusiv fiul. Era greu să-l urmezi, să tinzi măcar a fi ca el. Deși nu împărtășea aceleași convingeri cu cei pe care-i învăța muzica, el continua să lucreze cu ei, amintindu-și probabil de mentorii săi, profesorul Heinz Tiessen și preotul budist Martin Steinke. Deși născut într-o familie cu o situație bună, refuzând o carieră politică, nu i-a fost frică de eșec o clipă. Pentru el nu erau importante idealurile celorlalți oameni, adică să “reușească” în viață, pentru că viața sa era muzica și nu putea trăi fără ea. El se ridica deasupra omului obișnuit, prin viziunea sa asupra vieții și pentru că nu se lăsa cuprins și  înfricoșat de griji materiale.

Cred că putem învăța o lecție importantă în acest sens de la marele nostru conațional, mai ales noi, cei tineri, care acum ne formăm valori, principii, viziuni și idealuri.

Ana Luiza Cojocariu, 10 B

Un Sergiu, altfel. Un destin, altfel. Și poate că ar fi fost mai simplu, mai firesc, să-și atârne la gât, încă de la început, cravata galbenă, ca un oarecare însemn al capitulării înaintea banalului aproape tragic al unei existențe ordinare, trăite după voia tatălui. Astfel, tânărul Celibidache ar fi ajuns un ministru  respectat și onorat pentru contribuțiile sale aduse țării, însă frustrat de adierea nostalgică a unei vieți trăite deplin, întru un taina unui ideal aparte, puternic înrădăcinat în arhaicul cânt al naturii, un foșnet rudimentar, de furnică ce își croiește prin solul rece, arid, propriul său destin. Astfel, armonia elementelor păstrătoare de o frumusețe ancestrală trezesc în artist flacăra forței creatoare, ce-i servește drept epicentru al universului lăuntric, și datorită căreia reușește a revela întregii lumi, prin muzică, esența trăirii, emoția autentică ce farmecă sufletele aflate în căutarea unei forme de desăvârșire.

Amintirea apăsătoare a cravatei galbene nu a reprezentat niciodată îngrădirea spiritului, ci doar dovada concretă, tangibilă, unei alegeri fatidice, în urma căreia a avut loc revelația, renașterea omului cel rătăcind în deriva vieții ca artist, ca un purtător ales al frumuseții divine în deșertul firii, după cum i-a fost predestinat. Mereu prezentă de-a lungul vieții, greutatea acestei alegeri îl inspiră către o perpetuă evoluție, împiedicându-l din a privi înapoi, către ruinele vieții abandonate întru îndeplinirea menirii sale fundamentale. Frustrat de regret, Sergiu Celibidache se dedică întru totul muzicii, aceasta constituind singura cale de emancipare atât a sinelui, cât și, în esență, a întregii lumi, ideal în jurul căruia își construiește întreaga existență și în slujba căruia, din dragoste și credință înflăcărată, își relevă sufletul prin fiecare gest delicat, însă ferm, al mâinii, un ritual, un zbor interior la care spectatorul este îndemnat să se alăture, lăsându-se cuprins de farmecul clipei de epifanie.

Cel dăruit dăruiește la rândul său cu toată ființa, se dăruiește pe sine umanului care inițial l-a respins, însă care, treptat, a învățat să-l iubească, l-a învățat să iubească.  Dintr-o dorință ireconciliabilă de absolut, de atingere a perfecțiunii creației înainte ca aceasta să fie eliberată în lume sub forma unui gând purificator, a unui fior extatic, generator de schimbare, Celibidache trăiește autentic, fără a-și ascunde sentimentele și convingerile, fiind loial propriilor valori și nelăsându-se influențat, căci el continuă a crede cu devoțiunea unui enoriaș în voluptatea aureolată a fiecărei note, în forța sa inefabilă ce transcende timpul prezent, răsunând în sufletele oamenilor chiar și după secole, fără a fi necesară înregistrarea pentru a o replica, pentru a o înlocui. Ea nu a dispărut niciodată, continuă și acum să plutească în memorie, la fel de plină de farmec ca în clipa genezei, o reminiscență a frumuseții izvorâte din dragostea față de viață și față de muzică a unui om ce a reușit să contopească într-un întreg plenar, desăvârșit, fiecare element dispersat al existenței, dar purtător de o taină peste carențele aparente ale firii, căci adevărata splendoare se ascunde în simplitate, într-un bar, printre ruine și morți,  într-o sală de balet, printre oamenii dragi, acasă, și nu doar pe cele mai mari scene ale lumii. Muzica își află apogeul revelației, miezul luminos, în proximitatea suferinței, menirea sa originară, dincolo de veleitățile-i cosmice, fiind cea de a alina sufletele, oferind o frântură de divin, o flacără de speranță care să facă mai suportabilă realitatea frustă.

Fără a realiza, Sergiu Celibidache își poartă la gât cravata galbenă în permanență, o are imprimată în piept, reprezentând esența sa lăuntrică, destinul său, o poartă cu sine peste tot prin lume, deși, fizic, ea rămâne împăturită în sertarul tatălui. Acesta realizează, în cele din urmă, că scopul plecării este întoarcerea, acolo unde a rămas cravata, acolo unde a rămas familia. Abia revenit în locul nașterii pasiunii sale, își găsește împăcarea, cravata e neschimbată, l-a așteptat în tot acest timp, o bucată învechită de material căreia i se dă brusc un sens fundamental, aflat la baza bogăției spirituale adunate de către Celibidache de-a lungul vieții.

Filip Farcaș, 9 A

Filmul Cravata galbenă, regizat de Serge Ioan Celebidachi, este un tip de artă deosebit, nu doar pentru că prezintă viața celebrului dirijor Sergiu Celibidache, ci și pentru felul în care reușește să transmită intensitatea pasiunii sale pentru muzică. Filmul îmbină elemente de dramă, acțiune, romantism și puțină comedie, construind portretul unui om pentru care muzica nu a fost doar o meserie, ci însăși esența vieții lui. Povestea începe în România, unde Sergiu crește într-o familie strictă, dominată de figura autoritară a tatălui. De mic, el simte că muzica îi oferă libertate, iar acest sentiment devine tot mai puternic pe măsură ce se maturizează.

Filmul surprinde foarte bine tensiunea dintre dorința tânărului de a-și urma talentul și așteptările rigide ale tatălui, care nu vede cu ochi buni alegerea lui. Faptul că Sergiu pleacă de acasă la o vârstă fragedă, fără acordul tatălui, nu este doar un gest de responsabilitate, ci un moment care îi va schimba viața radical. Este clipa în care își asumă libertatea și pune muzica mai presus de orice altceva. Înainte să ajungă în Berlin, Sergiu trece prin București, unde are parte de o experiență care îi schimbă viața. O femeie îl descoperă dormind pe o bancă și îi oferă sprijin. Îl duce într-un bar unde îi găsește un job, îi dă mâncare și un acoperiș deasupra capului. Relația dintre ei evoluează într-o poveste de dragoste. Chiar și atunci când găsește afecțiune și stabilitate lângă aceasta, chemarea muzicii rămâne în continuare cea mai puternică forță din viața lui. Invitația de a merge la Berlin este momentul decisiv.

Deși este îndrăgostit, Sergiu alege muzica. Această alegere arată felul în care pasiunea lui întrece toate celelalte sentimente. Pentru el, iubirea față de artă este cea mai sinceră formă de iubire pe care o poate trăi. În Berlin, viața lui Sergiu capătă o nouă formă. Profesorul la care locuiește devine figura care îi descoperă adevărata menire: dirijatul. Deși Sergiu studiase pian și compoziție, profesorul își dă seama că darul lui real este capacitatea de a conduce o orchestră prin emoție, energie și seriozitate. Filmul surprinde cu multă sensibilitate primele momente în care Sergiu se află în fața unor instrumentiști. Fără să spună prea multe, scena arată clar că acesta este locul în care se simte cu adevărat acasă.

Tot în această perioadă apare un alt element definitoriu al personalității sale: refuzul total de a-și înregistra concertele. Sergiu crede că muzica este un act viu, care există doar în momentul interpretării. Pentru el, o înregistrare este o falsitate a realității. Această convingere îl face să intre în conflict cu operatorul muzical din Berlin, iar în cele din urmă este concediat de acolo. Filmul prezintă acest episod nu doar ca pe o consecință profesională, ci ca pe o dovadă că Sergiu nu era dispus să renunțe nici măcar puțin la principiile sale.

După aceea, el se duce în America de Sud, unde acceptă o ofertă de lucru din Peru. În timpul turneului din Argentina, Sergiu se îndrăgostește din nou, de data aceasta de o femeie care îi vede adevăratul talent și îi apreciază intensitatea cu care trăiește muzica. Ea nu este doar o iubită, ci o parteneră de viață, o persoană care îl înțelege și îi oferă stabilitatea pe care el nu a avut-o niciodată în tinerețe. Cu ea întemeiază o familie și devine tatăl lui Serge Ioan Celebidachi. După experiența din America de Sud, Sergiu se întoarce în Europa și, la un moment dat, primește șansa de a reveni în România. Această decizie nu este deloc simplă. Regimul comunist putea să îl blocheze în țară, fără posibilitatea de a mai ieși. Totuși, dorul de familie și dorința de a cânta din nou în România îl determină să-și asume riscul. După o discuție sinceră cu soția sa, cei doi hotărăsc să meargă la București. Întoarcerea este plină de emoție și nostalgie. Sergiu își revede sora și fratele, cu care păstrase legătura prin scrisori, chiar dacă era departe. Relația lor este caldă și arată că, indiferent cât de departe a ajuns, legătura cu familia sa nu s-a rupt niciodată. 

Sergiu Celibidache a fost mai mult decât un mare dirijor. A fost un om cu un suflet profund, plin de iubire, sensibilitate și inteligență. În spatele personalității sale puternice se ascundea un spirit cald, profund atașat de familia sa. Deși viața lui nu a fost deloc ușoară și relația cu tatăl său a fost una complicată, Sergiu nu și-a pierdut niciodată respectul pentru cei care l-au crescut și l-au format. Chiar dacă nu a fost mereu înțeles sau sprijinit, el și-a privit familia ca pe o sursă de putere, inspirație și echilibru. Familia a rămas pentru el  un loc către care se întorcea mereu în gând, indiferent cât de departe îl ducea destinul.

Încă din copilărie, Sergiu s-a remarcat printr-o inteligență ieșită din comun. Era un elev deosebit, cu rezultate excelente. Tatăl său, un om ambițios și autoritar, își imagina pentru el un viitor strălucit în domeniul politic. Îl vedea un om de stat, un lider, poate chiar un viitor prim-ministru sau președinte. Dar Sergiu nu simțea chemarea puterii, ci a artei. Totul a început cu pianul din casa familiei. Acel instrument a fost locul prin care Sergiu a descoperit o lume nouă, una care avea să-i schimbe complet destinul. Petrecea ore întregi cântând și experimentând, descoperind în el o sensibilitate aparte și o bucurie de neînlocuit. Prin muzică, el simțea libertatea pe care nu o găsea nicăieri altundeva.

Pe măsură ce creștea, Sergiu și-a dat seama că pasiunea pentru muzică nu era doar un hobby, ci însăși esența existenței sale. El nu  dorea să devină o celebritate, ci un mesager al muzicii adevărate. Credea că arta nu este un produs de consum, ci o trăire, o experiență unică. De aceea, era convins că muzica trebuie ascultată și simțită direct în sala de concert. Pentru el, o înregistrare distrugea sufletul muzicii, pentru că o făcea rece și lipsită de viață. De aceea, Sergiu a refuzat în repetate rânduri ca spectacolele sale să fie înregistrate. Pentru el, fiecare concert era o întâlnire între sufletul artistului și sufletul publicului, o formă de comunicare între aceștia și o legătură între realitate și lumea fantastică a muzicii. Această convingere puternică l-a făcut să intre de multe ori în conflict cu lumea muzicală modernă. Într-o epocă în care toți voiau faimă, bani și difuzare, el era vocea care spunea că nu dorește așa ceva. Această atitudine fermă și sinceră i-a adus nu doar respectul unora, ci și neînțelegerea multora. Mulți oameni nu l-au înțeles, considerându-l încăpățânat sau chiar arogant. Unii îl criticau pentru că refuza să se adapteze regulilor moderne, adică înregistrarea concertelor. Sergiu trăia pentru artă, nu pentru imagine.

Această luptă constantă între idealurile sale și realitatea lumii în care trăia a lăsat urme asupra lui. De multe ori, neînțelegerile, presiunile și epuizarea l-au dus la stări de tensiune și chiar la căderi nervoase. Nu din slăbiciune, ci dintr-o imensă sensibilitate. Sergiu simțea totul foarte intens. Pentru el, fiecare notă greșită era un eșec. În ciuda acestor dificultăți, nu s-a abătut niciodată de la principiile sale. A rămas fixat pe idea sa de a nu exista înregistrări la concerte până la sfârșit. Despre el s-a spus adesea că era arogant. Dar, în realitate, ceea ce unii numeau aroganță era o formă de a nu eșua. Sergiu știa exact ce este și cât poate performa în meseria de dirijor. Nu suporta. Spunea mereu adevărul, chiar dacă uneori acest adevăr era dureros. Era un perfecționist, un om care nu se mulțumea cu puțin, și tocmai de aceea cerea totul de la cei din jur. Mulți nu îl puteau înțelege. Unii îl iubeau și îl admirau fără limite, iar alții îl respingeau și îl criticau.

Sergiu Celibidache nu era doar un dirijor care conducea o orchestră. Era un om care trăia prin muzică. Fiecare mișcare a lui era o prelungire a sufletului său. Fiecare privire, fiecare gest avea sens. Nu dirija doar notele de pe partitură, ci energia lor și emoția lor. Cei care au asistat la concertele sale spun că nu era doar un spectacol, ci o experiență spirituală. Aveai impresia că ești într-o altă lume. În viața personală, Sergiu era un om care dăruia mult. În ciuda reputației sale de om dificil, era capabil de o căldură sinceră și de o generozitate rară. Era atent, sensibil și foarte legat de cei pe care îi iubea. Chiar dacă nu și-a exprimat mereu sentimentele în mod direct, gesturile și faptele sale vorbeau pentru el. Familia sa și prietenii apropiați  au simțit întotdeauna dragostea și pasiunea cu care trăia. Deși a avut parte de momente de glorie și de recunoaștere internațională, Sergiu nu s-a lăsat niciodată orbit de succes. Pentru el, succesul nu însemna aplauze, ci momente de adevăr. Astfel, Sergiu Celibidache a rămas în istorie nu doar ca un dirijor genial, ci ca un simbol al pasiunii pure pentru artă. A fost un om care a avut curajul să fie el însuși într-o lume care dorea să profite de acesta. A fost un geniu, dar și un om, cu slăbiciuni, emoții și suferințe. Și tocmai această combinație de forță și sensibilitate l-a făcut unic.

Cravata galbenă este, în esență, o poveste despre curaj, talent, sacrificiu și perseverență. Este un film despre un om care nu a renunțat niciodată la ceea ce iubea, indiferent de obstacole. Viața lui Sergiu Celibidache este o demonstrație clară că destinul poate fi scris prin pasiune și muncă, iar filmul reușește să transmită toate aceste lucruri cu sinceritate și intensitate.

Emilia Florea, 10 B

Cu ocazia vizionării filmului “Cravata galbenă” regizat chiar de fiul lui Sergiu Celibidache și cartea “Sergiu, altfel…” l-am descoperit pe unul dintre cei mai importanți compozitori și dirijori români. Astfel, am putut observa multe aspecte ale societății, ale vieții în lumea muzicii din secolul trecut, precum viața maestrului și legăturile lui cu cei din jurul său.

            Un lucru care mi-a rămas în minte este de cravata galbenă pe care Sergiu Celibidache o primise în dar de la tatăl său, însă îi fusese luată de acesta pentru că a refuzat să urmeze o carieră în politică. Această piesă de vestimentație ajunge din nou în posesia maestrului după moartea tatălui alături de o carte unde erau lipite articolele despre realizările artistului. Cravata galbenă a devenit în timp o legătură cu casa pe care a părăsit-o, o legătură cu familia lui, în special cu tatăl lui, deși maestrul nu a avut-o cu el pe parcursul anilor tinereții. Primind cravata din nou de la părintele său este ca o validare a talentului lui, a alegerii corecte de a studia muzica și o acceptare a aparținerii lui în propria familie. Pe lângă căutarea adevărului prin muzică, am observat că Sergiu Celibidache căuta o legătură cu rădăcinile lui, cu locul de unde provine, încercând să repare ruptura ce s-a format la plecarea sa în Berlin. În biografia scrisă de Ioana Celibidache se poate sesiza faptul că maestrul avea o bucurie din a-și construi case în diverse locuri unde călătorea, iar una dintre acele a fost făcută cu arhitectura tipic românească. Aici se poate vedea această dorință de a-și regăsi casa, de a-și crea un loc unde se simte cum se simțea acasă.

            Astfel, prin acest film și prin cartea “Sergiu, altfel…” am putut vedea o parte nu foarte cunoscută a personalității lui Sergiu Celibidache și să cunoaștem acest artist mai bine alături de muzica sa. În același timp, am observat o perspectivă asupra muzicii nouă pentru mine ce mi-a schimbat abordarea față de această artă.

Alexandru Costandache, 9 A

„Cravata Galbenă” surprinde, într-un mod autentic, parcursul de formare al lui Sergiu, un copil sensibil, crescut într-o familie rigidă, dominată de figura tatălui său un om sever, care privește muzica drept o meserie fără viitor. Povestea urmărește drumul dificil parcurs de Sergiu în încercarea de a-și găsi identitatea într-un mediu în care așteptările părintești și presiunea socială sunt mai puternice decât înțelegerea și sprijinul. Privind filmul, am realizat cât de dureros poate fi pentru un copil să fie obligat să poarte pe umeri ambițiile adulților și cât de mult poate marca o viață un conflict nerezolvat din copilărie.

Filmul pune în lumină tensiunea dintre Sergiu, copil, și tatăl său, printr-o serie de scene care scot în evidență rigiditatea autorității paterne.Pe parcursul filmului, îl vedem pe Sergiu, un băiat atras de artă, fiind obligat de tatăl său să urmeze o carieră în politică,chiar daca asta nu era ceea ce își dorea sufletul dirijorului.Ascultându-și dorința Sergiu pleacă de acasă fără să fie sprijinit de părinți în căutarea drumului ce îl va duce pe cele mai mari culmi ale succesului.În acest mod, Sergiu dă dovadă de loialitate față de dorința sa, înverșunându-se foarte tare pentru a-și îndeplini dorința.

Filmul dezvoltă lupta adolescentului Sergiu de a-și urma chemarea muzicală în ciuda tuturor obstacolelor. Sergiu este foarte încercat de viață, acesta ajungând să doarmă chiar și pe bănci doar pentru a-și duce planul la bun sfârșit.Astfel trece prin nenumărate încercări precum războiul sau dorul de familie care îl fac tot mai puternic, deoarece înțelege cât de prețios este succesul și în special dorința sufletască.Cu toate că Sergiu reușește într-un final să își îndeplinească visul el nu uită de propria țară,întorcându-se pentru a arăta României opera sa. Chiar dacă era foarte bucuros de reîntoarcere, această stare nu a durat prea mult din cauza morții tatălui său, persoana pe care nu a mai văzut-o încă de la plecarea acestuia din perioada adolescenței.

Filmul „Cravata galbenă” ilustrează cu sensibilitate modul în care un copil încearcă să-și păstreze identitatea într-un mediu rigid, dominat de presiune și așteptări greu de dus. Povestea scoate în evidență dilema dintre conformare și libertate, dintre visul interior și cerințele celor din jur. Prin simbolurile și conflictele sale, filmul reușește să transmită un mesaj puternic despre importanța protejării individualității și despre impactul pe care lipsa de înțelegere îl poate avea asupra formării unui tânăr. Astfel, se conturează o fereastră asupra fragilității copilăriei și asupra nevoii de sprijin, răbdare și empatie, valori esențiale în orice relație care contribuie la devenirea unui om.

Matei Aparaschivei, 9 A

Sunt încântat că am avut ocazia de a viziona filmul „Cravata galbenă”, în regia lui Serge Ioan Celebidachi. Acesta prezintă viața marelui dirijor român Sergiu Celibidache.

Filmul reprezintă, în esență, un îndemn la libertate. Chiar dacă viața lui Sergiu nu a fost ușoară, acesta a luptat mereu pentru independență și a făcut întotdeauna ceea ce i-a plăcut, ceea ce simțea că îl definește. Această trăsătură o putem observa încă de la început, atunci când Sergiu se împotrivește dorințelor tatălui său de a urma cursurile Politehnicii din București și de a avea o carieră politică. Demostene se supără pe fiul său și îl alungă de acasă. Sergiu este dispus să renunțe la tot confortul vieții sale și începe o nouă viață de unul singur, totul pentru a-și urma pasiunea. Acest lucru denotă nu doar iubirea sa față de muzică, ci și iubirea față de libertate, față de principiul primordial al vieții.

Un alt aspect care m-a impresionat la caracterul său a fost dorința profundă de a face totul perfect. Sergiu, încă de la începutul carierei sale, se dedică integral dirijatului. Aflat în Germania, unde urmează cursurile Conservatorului din Berlin și se antrenează constant sub îndrumarea unui profesor, el își perfecționează tehnicile. Ajunge să cunoască diferite repertorii, creații extrem de dificile. Această dorință însetată de perfecțiune vine din faptul că se simte dator să aducă omagiu și bucurie universului prin armonia simfoniilor. El vede muzica asemenea unei divinități, notele fiind îngeri ce se înalță spre cerul sufletului.

Sergiu Celibidache reprezintă un model pentru fiecare dintre noi. Este o persoană determinată, constantă și, cel mai important, animată de dorința de a oferi lumii frumusețe. Consider că acest film impresionant ne arată calea adevărată a vieții. Poate că este timpul ca fiecare dintre noi să renunțe la viața sa monotonă și să înceapă să facă ceea ce îi place cu adevărat. Atunci când fiecare face ceea ce îl reprezintă, lumea întreagă va prospera.

Adrian Florescu, 10 E

Filmul Cravata galbenă, în regia lui Serge Ioan Celebidachi, a reprezentat o prelungire artistică desăvârșită a volumului „Sergiu altfel...” de Ioana Celibidache. Deși, într-adevăr, a întregit cartea menționată, opera cinematografică a avut o forță artistică proprie și personală care a reușit să aibă un impact incredibil asupra publicului.

  Momentele muzicale care apăreau în film captau cu foarte mare fidelitate emoția resimțită într-o sală de spectacol, având în vedere și faptul că familiarizarea noastră cu povestea lui Celibidache ne ajută să-i înțelegem tumultul și purificarea prin care trece pe parcursul unui concert. În fond, filmul nu ne vorbește doar despre frumusețea muzicii, ci și despre nevoia unei scântei în sufletul fiecăruia dintre noi. Opera face mai mult decât să ne invite să îl omagiem pe Sergiu Celibidache; aceasta prezintă necesitatea unui anumit stil de excentricitate în societatea noastră.

În corelare cu volumul, ne putem face o imagine foarte clară despre cine era Celibidache ca persoană. Acesta era întruchiparea autenticului și se manifesta foarte natural, exprimând exact ceea ce simțea fără să aibă, neapărat, o noimă. Trebuia doar înțeles, o normă logică nefiind necesară pentru acesta. Imagini din film, de o adevărată sensibilitate și care, din nou, îl definesc pe dirijor, sunt cele care prezentau experiența acestuia cu cel de-al Doilea Război Mondial. Într-o etapă formatoare a vieții lui, acesta trecea prin prejudecățile condiției străinului, cenzură artistică și izgonirea de acasă, lucruri ce au sădit suferință în sufletul tânărului care, ulterior, va fi valorificată în frumusețe.

Cezar Ghimici, 9 A

Vizionarea filmului „Cravata galbenă” la Ateneul Național a fost pentru mine o experiență puternică și emoționantă. Filmul prezintă povestea impresionantă de viață a celebrului dirijor și compozitor Sergiu Celibidache, în regia fiului său, Serge Ioan Celebidachi. Producția adună multe perspective — ca un mozaic — și tocmai această combinație o transformă într-o operă cinematografică deosebită.

În centrul filmului se află viața marelui muzician, însă nu din perioada succesului, ci din anii copilăriei și ai tinereții, când era doar un copil fascinat de sunet. Dragostea lui pentru muzică era atât de mare încât, chiar și la ceremonia tatălui său, își imagina sunete și ritmuri, lucru pentru care a fost pedepsit ulterior. În familia lui, pasiunea pentru muzică nu era deloc acceptată, iar atunci când Sergiu a spus că vrea să urmeze o carieră muzicală, i s-a răspuns că va trebui să o facă singur, fără sprijinul celor apropiați. Asta l-a determinat să plece de acasă și să rupă legătura cu tatăl.

Dar, de fapt, nu s-a rupt doar legătura fizică, ci și speranța tânărului artist că tatăl lui ar putea să-l iubească și să fie mândru de el. Cravata galbenă, cumpărată de tată încă de la nașterea fiului ca simbol al dragostei părintești, devine o metaforă dureroasă: iubire există, dar este ascunsă, condiționată și greu de exprimat. Momentul în care tatăl îi cere lui Sergiu să nu ia cravata cu el marchează ruptura finală.

În ciuda tuturor obstacolelor, Sergiu a muncit enorm, încercând să ajungă artistul pe care publicul lumii avea să-l iubească. A pornit cântând jazz la pian într-un mic club și a ajuns la pupitrul unor orchestre importante, precum cea din Berlin și, ulterior, cele din America. Totuși, succesul nu i-a adus stabilitate. Chiar și după ce și-a întemeiat o familie cu Ioana, viața lor însemna călătorii continue, fără o casă adevărată — un detaliu simbolic, mai ales pentru cineva exilat de propriul trecut.

Reîntoarcerea în România a fost pentru artist un moment extrem de dificil, plin de contradicții. Țara natală reprezenta în același timp rana și vindecarea, durerea și alinarea — un amestec imposibil de ignorat. Singura legătură constantă pe care Sergiu a păstrat-o cu familia a fost cea cu sora sa. Prin ea devenea clar că atât tatăl, cât și fiul își doreau împăcarea, doar că orgoliul tatălui nu a permis niciodată exprimarea directă a iubirii.

Filmul „Cravata galbenă” arată nu doar povestea unui mare muzician, ci și felul în care familia, iubirea și orgoliul pot marca destinul unui om. Arată cât de mult putem trăi încercând să fim ca părinții noștri sau, dimpotrivă, cât mai diferiți de ei. Și mai ales arată că uneori avem nevoie de o viață întreagă ca să descoperim iubirea care a fost acolo mereu, dar n-a fost spusă niciodată.

Bianca Hrib, 10 E

„Frumosul este doar momeala. Adevărul e ceea ce contează.”

Este o replică a lui Sergiu Celibidache din filmul “Cravata galbenă”. Nu credeam că se va aplica și filmului în sine.

Cartea “Sergiu, altfel…” și filmul menționat mai sus au dat la o parte un văl al misterului și astfel am putut vedea mai clar cine a fost dirijorul Sergiu Celibidache. Am citit despre o parte a maestrului pe care nu mulți oameni au avut ocazia de a o observa. Cunoscut de public drept un dirijor serios, necruțător și fenomenal, paginile îl descriu ca fiind blând, amuzant, iubitor și prietenos cu cei dragi. Ni-l putem imagina ca un vitraliu: de la depărtare, ne putem bucura de întregul pe care nu îl deslușim prea clar; de aproape, observăm detaliile, și ne putem bucura de ele pe rând, admirând totodată armonia ce le leagă.

Trecem prin toată viața dirijorului, privită din ochii celei iubite de acesta, soția sa. Ne sunt împărtășite, ca unor vechi prieteni cu care nu s-a mai văzut de mult timp, diferite scene care umanizează personajul aproape mitic care a devenit dirijorul Orchestrei Filarmonice din Berlin și îl aduce mai aproape de oameni.

Citim și ne imaginăm scene cum ar fi cumpărarea unei mari cantități de pește de la un negustor venețian cu scopul de a-i da înapoi mării sau cum ar fi construirea a șapte case pe o insulă în Sicilia, un mic sat al artiștilor. Poate ne mirăm când citim că omul – nu dirijorul – Sergiu Celibidache a păcălit un hoț de buzunare, cu care apoi a legat o prietenie de durată.

Oricum ar fi, orice sentimente ar trezi în fiecare această carte, un lucru este evident: cartea este un testament al iubirii la care orice om râvnește, mai devreme sau mai târziu. Nu iubirea care este geloasă sau care arde repede, plină de dorință într-o clipă, și stoarsă definitiv următoarea. E acea iubire caldă, care prelungește timpul și îți umple sufletul de cea mai mare bucurie. Formată din mai multe scrisori, accentuează trecerea timpului, care și așa pare că trece prea repede în carte. Un efect al rememorării unei vieți care a trecut și nu se mai întoarce, dar și o parte din viața obositoare a unui dirijor căutat pe plan mondial. Devenim martori ai unei vieți pe care nu am trăit-o, a unui om pe care nu îl vedem, care a dirijat muzică pe care nu o vom auzi sub bagheta lui.

Dar, putem să ne bucurăm de parcurs. De drumul pe care a mers acest fenomen al muzicii, de la începuturi până la final. Un final care nu e tocmai final, întrucât ultimul paragraf din carte ne spune următorul lucru: „Voi părea mort, dar nu va fi adevărat”. El, Sergiu Celibidache, trăia prin și pentru muzică. Poate asta înseamnă că va continua să trăiască, într-o formă sau alta, tot prin muzica pe care a dirijat-o, pe care a compus-o, dar și prin intermediul tuturor celor care l-au ținut minte.

Chiar și prin intermediul filmului creat de fiul său, intitulat „Cravata galbenă”. O explozie de muzică de la prima scenă până la ultima, cu intensitatea momentelor pe măsură. Spre deosebire de carte, care îl descrie dintr-un punct de vedere personal și care are un fir narativ liniar, filmul se axează pe tot tumultul din viața dirijorului, din momentul în care își dă seama că are o plăcere pentru muzică și până la împăcarea finală cu tatăl său, care poate îi aduce o liniște de a cărei lipsă nu și-a dat seama. Filmul, având două planuri temporale, poate fi văzut ca un dialog al lui Sergiu Celibidache bătrân cu trecutul său.

Începe cu o scenă la o masă. Un contract pentru a dirija în Japonia, Celibidache refuză, întrucât nu acceptă înregistrarea concertului, considerând orice modalitate de a cuprinde muzica o profanare a experienței sacre de a participa la un concert live. În planul trecutului, suntem purtați prin Iașiul de acum mai bine de o sută de ani, unde asistăm la descoperirea unei pasiuni pentru muzică a tânărului Sergiu. Învăluit într-o lumină aproape sfântă în momentul în care mima dirijatul în podul casei, stând pe un coș de rufe întors și folosind o andrea pe post de baghetă.

Apoi, se produce ruptura de familie, o pedeapsă dată de tată fiului său pentru că nu voia să se implice în politică și că, în schimb, voia să facă muzică. Este dat afară din casă și astfel pornește în lume, singur și fără nicio avere, în afară de pasiunea și talentul muzicii. Ajunge la București, unde este luat sub aripa Ortansiei, o doamnă care lucrează la un bar. Însă el vrea mai mult. Așa că, după ce își trimite cea mai strălucită lucrare de până atunci lui Heinz Tiessen, un compozitor german. Cel din urmă îi scrie să vină imediat la Berlin, unde compozitorul îl aștepta pe tânăr. Acolo, învață muzică în particular cu Tiessen, dar într-o zi acesta observă că Celibidache are mâinile „libere ca niște păsări” și astfel începe cariera sa de dirijor. Este admis la Academia de Muzică din Berlin, unde studiază până în 1944.

Suntem martori la două întâlniri cu moartea. Prima este aceea a unui bombardament aerian, în urma căruia Sergiu își scoate de la spatele capului o schijă de metal, care i-ar fi putut aduce sfârșitul. Cea de-a doua este un mic conflict cu doi ofițeri naziști, care îl iau la întrebări și care aproape îl împușcă pe viitorul dirijor, singurul motiv pentru care nu au făcut-o fiind faptul că nu era circumcis. Și după ce se termină războiul, participăm la examenul pentru postul de dirijor principal al Orchestrei Filarmonice din Berlin. Folosindu-se de memoria sa extraordinară, Celibidache câștigă concursul. Devine oficial dirijor.

Însă, liniștea nu durează mult, întrucât, în urma unei întâlniri dezastruoase cu reprezentantul unei case de discuri, este dat afară de la Filarmonică. Pleacă acolo unde este chemat, adică în America de Sud. În Peru nu este tocmai extaziat, întrucât publicul l-a huiduit după ce s-a certat cu un fotograf care l-a deranjat în timpul concertului. Însă, în Buenos Aires, se întâlnește cu Ioana, o pictoriță. Se îndrăgostesc unul de celălalt aproape imediat, și astfel începe o viață nu neapărat nouă, dar mai frumoasă. Li se naște fiul, Serge Ioan Celibidachi, care va ajunge să documenteze aproape toate momentele cu tatăl său. O împăcare cu trecutul, dar și cu prezentul.

Astfel, Sergiu decide să se împace cu fiul său, Serge, căruia îi spune să facă ce simte inima lui, și să nu trăiască în funcție de opiniile altora. Nu numai că se rupe lanțul unui obicei transmis tată-fiu de la propriul tată, acela de a se gândi numai la perfecțiune, ci și face un lanț al obiceiului de a căuta adevărul, și nu frumosul, alături de fiul său.

 O viață de om sărutat pe frunte de trei ori de către Dumnezeu, pe care o putem privi din două părți: fie cea a dirijorului mitic, care a vrăjit o planetă întreagă cu frumusețea muzicii, fie cea a omului care a iubit, a creat, a dăruit lumii tot ce a putut.

Maya Huțanu, 10 B

Filmul „Cravata galbenă” și cartea „Sergiu altfel...” m-au ajutat să-l descopăr pe Sergiu Celibidache nu doar ca dirijor, ci și ca om, din perspectiva familiei sale, a soției lui sau chiar a propriei lui experiență. Dincolo de talentul său, el era un om care trăia prin muzică și pentru muzică, care simțea fiecare notă ca pe o emoție vie și care dorea ca muzica să fie înțeleasă, nu doar auzită și nu accepta nicio greșeală. Ceea ce m-a impresionat cel mai mult în film a fost povestea cravatei galbene. Când era copil, tatăl lui i-a dăruit această cravată din mândrie față de reușitele acestuia și vedea în el o dovadă de ambiție. Însă, când Sergiu i-a spus că, de fapt, vrea să devină compozitor, tatăl s-a supărat și i-a luat cravata înapoi, lăsându-l să se descurce singur pentru a-și îndeplini visul cu care nu era de acord. Într-un interviu video din 1994, Celibidache rememorează situația: „I-am spus tatălui meu că nu mă pasionează ce fac. I-am spus că nu mă interesează. M-a dat afară”.

Ani mai târziu, când Sergiu a devenit compozitor și dirijor renumit, tatăl său, înainte de a muri, i-a făcut un cadou: o carte în care adunase toate articolele din ziare despre el și i-a înapoiat cravata galbenă. Acest gest arăta că, în final, tatăl său a recunoscut că fiul său și-a urmat drumul corect și că succesul adevărat nu înseamnă doar faimă sau bani, ci să-ți urmezi pasiunea cu toată inima. Celibidache m-a făcut să înțeleg că succesul se atinge prin iubirea față de ceea ce faci, nu prin încercarea de a mulțumi alte persoane sau de a urma sfaturile altora care pentru tine pot părea compromisuri, nu oportunități, ca atunci când i s-a spus că ar câștiga foarte mult din înregistrările concertelor sale. De asemenea mi-a plăcut că nu era exigent doar cu oamenii din jurul său, ci și cu el însuși, nu se credea mai presus sau mai bun decât alți dirijori. Mi s-a părut deosebit și faptul că Sergiu Celibidache nu voia ca repetițiile sale să fie înregistrate sau filmate. Spunea că niciun aparat nu poate surprinde întreaga frumusețe a muzicii așa cum se simte în sală, în momentul în care este cântată. Pentru el, muzica era vie doar atunci când oamenii o ascultau alături de el sau live pe televizor.

            Sergiu Celibidache este un exemplu de om care și-a urmat visul, a iubit ceea ce a făcut și a știut să continue chiar și atunci când îi era greu. Povestea cravatei galbene și ideile sale despre muzică mi-au arătat că adevărata valoare se simte și nu poate fi măsurată în bani sau în faimă. Pentru mine, Sergiu Celibidache rămâne o inspirație și un simbol al curajului și al perseverenței.

Melania Huzum, 10 E

Un suflet fluid precum muzica

            Încă din copilărie, singurul ghid al lui Sergiu Celibidache a fost inima lui, care l-a purtat prin toate colțurile lumii și prin nenumărate stări de spirit, ajungând să le exprime cu iubire. Prima lui dragoste nu a fost o persoană, ci a fost o pasiune, o formă de artă: muzica.

            Filmul „Cravata galbenă”, regizat de Serge Ioan Celebidachi, reprezintă un izvor de frumusețe, lumina împletindu-se cu visurile lui Sergiu Celibidache și dezvăluind lumii un secret dureros, anume că trebuie să treci prin infern ca să poți ajunge unde îți dorești. Dirijorul și-a sacrificat siguranța și relația tatăl său, luptând în pași mici pentru a-și crea singur destinul: dăruirea de adevăr prin muzica clasică.

            Pe drumul urcușului său, printre partiturile create în miez de noapte și piesele cântate în baruri sau la lecții de balet, Sergiu Celibidache ajunge tocmai la Berlin, sub aripa compozitorului Heinz Tiessen, omul care a văzut mult potențial și speranță în sufletul lui. Relația ce se construiește între cei doi îi șlefuiește inima tânărului român, învățând, pe lângă tainele muzicii, ce înseamnă dragostea de tată. Ba mai mult, atunci când profesorul îi îndreaptă privirea spre un nou drum, anume cel de dirijor, Sergiu refuză ideea, dorindu-și să se țină strâns de visul său. Însă Tiessen îl motivează cu răbdare și blândețe, demonstrând astfel că omul nu își poate realiza destinul așa cum își dorește, oricât ar încerca. Astfel, discipolul său are încredere în el și începe să aibă o viziune diferită asupra viitorului său, care ajunge să se adeverească.

            Pentru el, pentru Maestru, muzica clasică e prea mare și prea frumoasă pentru a fi reținută pe niște înregistrări. Astfel, „lăsând-o să o evolueze”, se revarsă din sufletul său cu o fluiditate și cu o pasiune nemaiîntâlnită în lume, ajungând să fie recunoscut pentru viziunea sa unică asupra acestei forme de artă, acestui stil de viață.

            Dedicându-se în întregime muzicii, Sergiu Celibidache își creează propria modalitate de a trăi. Lucrurile se așază încetul cu încetul după ce trece prin „probe sângeroase”, precum momentul disperat de extragere a schijei din creștetul său. Astfel, începe să cunoască tainele iubirii atunci când începe o relație de basm cu Ioana Procopie Dumitrescu. Sufletul său, care nu avea un loc al său anume, cunoaște definiția termenului „acasă”, anume o persoană care îi va fi alături până la sfârșitul vieții sale și chiar și după aceea, prin publicarea cărții „Sergiu, altfel...”, ce reprezintă o dovadă a dragostei și a viziunii Ioanei asupra Maestrului.

            Scrisorile din care este alcătuită, adunate împreună, dezvăluie o nouă latură a lui Sergiu Celibidache, anume cea a omului care se dăruiește pe sine celorlalți, inima lui cunoscând senzația de a te afla într-o libertate continuă, fără constrângeri. Momentele în care eliberează peștișorii în apă sau când încearcă să o găsească pe femeia care i-a lăsat acea bijuterie neprețuită, îl caracterizează în întregime, deoarece el privește doar înainte, la zile mai luminoase și mai muzicale. Nu își dorește să lase nimic în urma lui, ci doar să arate adevărul în minutul prezent. Totodată, atunci când construiește căsuțele de pe insula Lipari, fără a avea intenția, demonstrează lumii încă o dată că el poate crea frumusețe oriunde merge, pornind de la nimic. El își găsește fericirea prin simplitate, muncă grea, și iubirea față de tot: de muzică, de lume, de ființă, fie că este cuvântătoare sau nu. În scrisoarea 17, se relatează afecțiunea lui Sergiu față de animale, inclusiv față de țapul Țipiri, pe care îl consideră copilul lui și al soției sale până este răpus de o boală, următorul copil fiind fiul lor, Serge Ioan Celibidachi. Cartea se încheie astfel cu portretizarea acestuia în timp ce se maturizează, semănându-i tatălui său, Ioana mulțumindu-i astfel lui Dumnezeu și citându-l pe Micul Prinț, punându-se în pielea soțului ei: „Voi părea mort și nu va fi adevărat.”.

            E adevărat. Sergiu Celibidache nu a murit, ci trăiește prin muzica dirijată și creată de el, care continuă să curgă în inimile noastre.

Ana Ifrim, 9 A

Cravata este un obiect vestimentar folosit de oameni de diferite profesii, în general la locurile lor de muncă: spații unde seriozitatea și regulile întotdeauna au existat. Ea este un simbol al lumii afacerilor care, adesea, impune înlocuirea pasiunii cu productivitatea, iar aspirațiile și visurile dispar în schimbul banilor sau a statutului.

Totuși, în acest film, cravata nu este una obișnuită. Galbenul ei, care este o culoare a luminii, a speranței și a renașterii, distruge cenușiul din lume, devenind un simbol al optimismului, al creației și al dorinței de a trăi autentic. Galbenul cravatei poartă lumina interioară a lui Sergiu, tânjirea după frumusețea și perfecțiunea pe care o căuta și încerca să o creeze mereu în muzică. Acest simplu articol sugerează contrastul dintre lumea mecanică și sufletul viu, dintre material și spiritual.

Pe parcursul filmului se observă faptul că Sergiu avea o relație tensionată cu tatăl său, marcată de tăcere, certuri, dezamăgiri, lipsă de înțelegere și de ascultare. Tatăl, rigid și rece, nu i-a oferit niciodată dragostea necondiționată și pură pe care fiul o căuta cu disperare. Lipsa acestei afecțiuni l-a urmărit toată viața. Oricând trimitea scrisori surorii lui, Sonia, întreba de starea tatălui său și de alte noutăți, însă era întotdeauna dezamăgit de tăcerea infinită din partea tatălui, care provoca un gol imens în sufletul său.

Cravata devine astfel prilejul de conexiune între cele două suflete care nu s-au întâlnit niciodată cu adevărat, un semn al vindecării și îmbrățișării copilului interior care a suferit toată viața, indiferent de vârstă. Sergiu nu și-a pierdut niciodată copilul interior. Muzica, arta, sensibilitatea erau cele care i-l păstrau în viață și îi alinau cât de mult posibil sufletul. Însă nimic nu putea astupa cu adevărat golul creat, căci orice copil are nevoie de sprijinul părinților săi. Atunci când nu știi unde este acasă, sanctuarul de liniște și pace în care poți fi cu adevărat propria persoană, te simți complet pierdut într-o lume în care nu vei simți niciodată cu adevărat că aparții. Această idee este redată de faptul că Sergiu, deși a fost recunoscut de cele mai cunoscute organizații și a fost premiat în multe țări, nu a uitat niciodată de pământurile românești unde a crescut și de care îi era un dor nespus de mare.

Un alt aspect absolut fascinant pe care l-am sesizat este că, încă din primele secvențe, Sergiu apare dirijând o orchestră imaginară, cu niște bețe de croșetat, în timp ce lumina s-a odihnit pe chipul lui ca o binecuvântare divină într-o îmbrățișare dulce și mângâietoare. Astfel înțelegem că muzica este darul său de la Dumnezeu. El trăia muzica iar muzica trăia prin el, fiind două existențe ce trăiau in armonie, care se completau și creau frumosul.

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, când totul în jur părea pierdut și distrus, Sergiu găsește în muzică singura cale către frumusețe. El considera muzica a fi o minune, motiv pentru care nu accepta nicio notă să fie cântată greșit, un păcat imens în ochii lui. Căuta perfecțiunea absolută, similară celei divine. Scena în care orchestra cântă într-o sală fără pereți, înconjurată de ruinele bombardamentelor, ilustrează perfect contrastul dintre urâțenia lumii și imensitatea splendorii artei. Muzica era dovada că frumusețea poate renaște chiar și din distrugere.

În mai multe momente ale filmului, iese la iveală pasiunea lui Sergiu pentru contemplarea furnicilor. El ridica adesea cu încântare pietre pentru a privi universul lor mic și ordonat, observând cu atenție cum acestea trăiesc, muncesc și își construiesc lumea. Înca de mic avea acest obicei, o scenă din film ilustrând clar iubirea sinceră din ochii lui sclipitori care, prin lentile creative, observau cu sensibilitate viața. Acest gest considerat banal este o poartă către înțelegerea sufletului și a curiozității lui pentru armonia vieții. Totuși, ele devin și un simbol al lumii lui interioare, căci în drumul lui spre America de Sud cu o dubiță, la o oprire, ridică o piatră și găsește doar o baltă plină de noroi. la fel cum viața lui se destrăma și era cuprinsa de o multitudine de sentimente dureroase de regret și furie, la fel se pierdea si echilibrul interior, al lumii a furnicilor.

,,Cravata galbenă” este mai mult decât povestea unui dirijor român cu premii în întreaga lume, ci o mărturie despre o viață trăită din plin, despre influența imensă a unui om cu suflet senin care a oferit întregii lumi speranță în puterea muzicii de a face viața mai frumoasă. Este dovada că lumina poate fi găsită chiar și în locurile cele mai întunecate ale lumii, dacă ai răbdarea și dorința de a o căuta și intensifica. Sergiu Celibidache a reușit să transforme suferința în artă prin intermediul muzicii. Adevărata valoare a vieții nu constă în statut, aparențe reci, distante, lipsite de iubire, apropiere și vulnerabilitate, ci în ceea ce simțim și creăm, ceea ce lăsăm mai departe generațiilor viitoare în căutare de inspirație. Galbenul acesta va rămâne pentru totdeauna simbolul speranței, al iubirii și al credinței în puterea artei de a vindeca sufletul uman.

Elena Iordache, 9 A

Participarea la proiecția de gală a filmului ,,Cravata galbenă” a fost, pentru mine, o oportunitate de a cunoaște în profunzimea sa un român adevărat și un muzician desăvârșit, Sergiu Celibidache. Filmul prezintă o călătorie prin viața acestuia cu scene atât din copilărie, cât și de la maturitate și bătrânețe. Personalitatea lui are atât de multe laturi și este atât de diversă încât este o plăcere, dar și o provocare să observi cum aceasta variază în funcție mediul în care se află. Deși el apare ca un om dur și aspru în contextul repetițiilor sau al orelor de curs, el ascunde o sensibilitate și o bunătate rar întâlnită. Mi se pare cu atât mai special faptul că filmul este realizat sub regia lui Serge Ioan Celebidachi, nimeni altul decât fiul Maestrului, care a fost alături de noi pe tot parcursul vizionării.

O primă observație semnificativă este diferența dintre biroul lui Sergiu Celibidache și cel al tatălui său. Biroul lui Sergiu era dominat de instrumente muzicale, așezate pe un perete întreg, și se remarcă o oarecare dezordine, ceea ce reflectă pasiunea sa pentru muzică și concentrarea mai mult pe experiența artistică decât pe aparențe sau rigiditate. În contrast, biroul tatălui este organizat și impunător, cu un perete plin de cărți, medalii și diplome, sugerând respect pentru autoritate, realizări și ordine. Această diferență vizuală între cele două birouri evidențiază, schimbarea valorilor de la o generație la alta: de la accentul pus pe statut și realizări sociale la o viață dedicată artei și exprimării personale.

De asemenea, relația pe care a avut-o Sergiu cu tatăl său a lăsat amprente adânci în atitudinea și personalitatea dirijorului. Deși el mărturisește, plimbându-se prin grădină cu Ioana, că nu seamănă deloc cu tatăl său, în realitate preia de la acesta perfecționismul excesiv, asprimea și rigiditatea. Astfel, oricât de diferit s-ar vrea a fi de tatăl său, el rămâne marcat de prezența și influența acestuia, demonstrând că legăturile familiale sunt mai greu de desprins decât ne-am dori. De aceea, în relația cu propriul fiu, Sergiu îi oferă libertate de decizie, fiind un mod de a se vindeca pe sine însuși de traumele din copilărie.

Razele de lumină apar în film în momente esențiale, fiecare evidențiind o parte a evoluției lui Sergiu Celibidache. În copilărie, lumina pătrunde în podul unde micul Sergiu se joacă de-a dirijorul, simbolizând inocența, visul și chemarea interioară care îl vor însoți toată viața. Acea lumină poate fi asemănată cu o cravată galbenă dată de un alt tată, Dumnezeu. La sosirea în Berlin, razele de lumină au luminat compartimentul trenului în care se afla Sergiu, aici sugerând începutul drumului său artistic și descoperirea unei lumi noi, pline de oportunități, dar și de provocări. În scena din catedrală, lumina devine aproape divină, coborând asupra lui Sergiu în timp ce dirijează, ca o confirmare a împlinirii sale spirituale și artistice. Aici, lumina simbolizează armonia dintre om, artă și spirit, momentul în care pasiunea copilului de odinioară se transformă în creație matură și profundă.

Un alt moment semnificativ a fost cel în care se întoarce în România și dirijează una din operele lui George Enescu. Imaginile concertului sunt împletite cu scene din copilărie în care micul Sergiu Celibidache patina liber. Patinajul devine astfel o formă de eliberare, o metaforă a libertății interioare pe care Sergiu o regăsește doar acasă, printre rădăcinile sale. În finalul scenei, copilul cade, iar tatăl îi vine în ajutor consolându-l, simbolizând iertarea și împăcarea dintre fiu și părinte, dar și întoarcerea la acea legătură afectivă din copilărie care, deși marcată de tensiuni, rămâne baza formării sale ca om și artist.

Așadar, filmul ,,Cravata galbenă” reprezintă o poveste profund umană despre căutarea sinelui, reconectarea cu trecutul și legătura indestructibilă dintre tată și fiu. Proiecția de gală a acestui film aduce în prim-plan nu doar măreția artistică a lui Celibidache, ci și fragilitatea omului din spatele geniului, oferind publicului o reflecție emoționantă asupra pasiunii, disciplinei și iubirii care l-au definit.

Smaranda Manolache, 9 A

Filmul Cravata galbenă este un omagiu dedicat lui Sergiu Celibidache. Regizorul, fiind fiul lui, a surprins într-un mod emoționant viața personală a dirijorului legendar. Multe scene din film au reușit să transmită emoții profunde fără a fi nevoie de dialog. Sentimentele redate de actori se îmbinau perfect cu emoțiile  din muzica de orchestră.

O primă scenă care îmi vine în minte este concertul lui Sergiu Celibidache dintr-o catedrală. În opinia mea, acel moment este semnificativ pentru poveste, din mai multe puncte de vedere. Scena îl descrie pe Sergiu, dirijând orchestra lui. Acesta este cufundat într-o lumină aurie, care se strecoară din fereastra catedralei. Lumina galbenă, care se regăsește și în momentele anterioare din film, reprezintă un alt fel de cravată galbenă – una căpătată de la Tatăl divin. Scena pune în evidență faptul că concertele dirijorului erau sacre, într-un fel religioase, deoarece Sergiu și-a dedicat viața, trupul și sufletul către religia sa, muzica.

Povestea pune următoarea întrebare către spectator: Ce înseamnă muzica adevărată? Conflictul filmului se centraliza asupra afirmațiilor concrete ale dirijorului, că muzica este ceva care trebuie să fie simțit în viața reală. Dacă muzica este transportată într-un format digital, atunci nu este muzică reală. Autenticitatea experienței se pierde, iar sunetul adevărat poate fi auzit în momentul în care simți pasiunea dirijorului și a orchestrei, cei care creează muzica. Muzica adevărată se realizează doar atunci când sufletul artei se îmbină cu sufletul omului.

Alexandru Mantu, 10 B

După vizionarea filmului „Cravata galbenă”, am rămas plăcut surprins de viața pe care a avut-o Sergiu Celibidache și de modul în care a reușit să treacă peste toate încercările acesteia. De asemenea, faptul că fiul său a fost regizor oferă o notă mai reală filmului, acesta fiind prezent la unele momente din scenariu și cunoscând foarte bine întâmplările din viața tatălui său.

La finalul întâlnirii, fiul lui Sergiu Celibidache a spus că locuința de la malul Siretului a fost atât de asemănătoare cu cea reală, încât uneori uita că se afla pe un platou de filmare. Acest lucru arată cât de atașată era familia Celibidache de acel loc, mai ales marele dirijor, care l-a convins pe vechiul proprietar să îi vândă acea casă, chiar dacă trebuia să fie cumpărată de altcineva – așa cum este prezentat și în cartea Ioanei Celibidache, „Sergiu, altfel…” Filmul are o notă istorică, datorită întâmplărilor din Germania în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, la care Sergiu Celibidache ia parte, dar explorează și iubirea și arta, ceea ce îl face mult mai complex și interesant.

Scena mea preferată este dialogul dintre dirijor și fiul său, în care îi vorbește despre perfecțiune. M-a impresionat această scenă, deoarece, în timpul carierei sale, Sergiu Celibidache a dorit mereu mai mult de la sine și de la cei din jur, căutând neîncetat perfecțiunea. Totuși, după o experiență îndelungată, acesta realizează că niciodată nu vei fi perfect, însă, atâta timp cât ești mulțumit cu ceea ce ai realizat, înseamnă că ai reușit ceea ce ți-ai propus. Astfel, din tatăl și profesorul sever, devine un model demn de urmat pentru fiul său, care era în căutarea unui sfat precum acela.

Laura Nechifor, 10 B

            ,,O să pară că am murit, dar nu va fi adevărat.” este citatul din Micul Prinț cu care se termină cartea Ioanei Celibidache scrisă în memoria soțului Sergiu Celibidache și cu care consider că ne-am început călătoria în universul marelui dirijor și compozitor, deoarece parcurgând volumul biografic, vizionând filmul ,,Cravata galbenă” și discutând despre acestea menținem viu spiritul artistului. Acesta n-a murit și nu va muri niciodată atâta timp cât vom continua să îi admirăm creația și parcursul prin viață, gândindu-ne cu bucurie la maestrul pe care nu l-am putut vedea, dar de a cărui poveste parcursă prin cartea și filmul biografice am fost fascinați. 

O lumină orbitoare, dar delicată și revelatoare, așa l-am putut vedea pe Sergiu Celibidache prin prisma mijloacelor care ne-au apropiat de experiența sa. Un talent extraordinar care începe să se dezvăluie încă de la vârsta fragedă de 4 ani, când micul băiețel cântă cu pasiune și dedicare la un pian dezacordat din podul casei, imaginându-și cum o sală plină de public îl ascultă și îl aplaudă. Această formă de pricepere se arată sub forma vocației care își croiește calea printre obstacolele pe care le întâlnește Sergiu prin viață. Ambiția, determinarea și dorința puternică de a face ceea ce îi place l-au ajutat pe tânărul muzician să își confrunte tatăl în momentul când acesta a vrut să îi controleze viitorului și să îl ajute să devină prim-ministru al României, crezând că îi face un bine când de fapt îi programa o viață în care să se simtă ca un străin.

Tânărul pleacă de acasă văzând că nu va fi susținut de tatăl său, asumându-și riscul că nu cunoaște pe nimeni și îi va fi greu să pornească pe un drum atât de lung fără nicio resursă și ajunge în capitală, acolo unde destinul îi surâde și o întâlnește pe Ortancia, cea care îl primește la ea acasă și îi găsește primul loc de muncă, pianist la barul unde lucra ea. Acestea și tot parcursul lui Sergiu Celibidache sunt o dovadă vie a faptului că atunci când îți dorești cu ardoare să faci ceva îți vei folosi toată puterea pentru a-l îndeplini și că pasiunea va fi mereu cheia către excelență în orice domeniu.

Din carte, portretizarea lui Sergiu Celibidache prin ochii soției sale, Ioana am putu vedea un compozitor iscusit, un om bun, cu voință de a crea și de a iubi. Mi-a atras atenția secvența în care bărbatul, aflat în Italia, cumpără toți creveții de la o tarabă, ca mai apoi să îi arunce pe toți în mare și să strige : ,,-Trăiască libertatea!”. Acest lucru denotă spiritul rebel, puterea, dreptatea și bucuria de a trăi care îl caracterizează. Apoi, în același fragment Ioana menționează că Sergiu achiziționa diverse obiecte care să îi dea ideea de acasă. Totodată am citit și despre cum acesta construia prin țările unde mergea câte o casă sau o biserică însemnând căutarea permanentă a unui loc pe care să îl simtă statornic, pornită din cauza călătoriei continuă acolo unde era invitat să cânte și a faptului că a plecat din țara natală fiind nevoit, căci altfel nu ar fi putut realiza ceea ce își dorea atât de mult și pentru că nu a mai reușit să se întoarcă până la o vârstă înaintată, însă a păstrat mereu locul de origine în inimă, de aceea a construit tocmai la Paris o casă identică cu cele românești, așa cum am putut observa în film.

Nu în ultimul rând, dirijorul a ajuns și profesor, unul dur, dar asta pentru că vedea muzica precum ceva sacru, desăvârșit, unic, iar așa ceva nu se poate face decât așa cum trebuie, cu fiecare detaliu perfect executat (așa cum este și replica din film: ,,never settle for less than perfection”), iar în acest mod a transmis din ce a învățat mai departe tot ca aceste lucruri să rămână vii.

            Sergiu Celibidache a fost, prin tot ce a făcut, un creator, un modelator de oameni, o legendă, de la începutul până la sfârșitul vieții sale pe parcursul căreia a construit în permanență. O personalitate memorabilă, așa este descris maestrul de către film, mijloc prin care dirijorul rămâne viu și este datoria noastră să ne asigurăm că un model precum acest artist nu moare niciodată,

Iuliana Nistor, 9 A

Sergiu Celibidache a fost un mare dirijor, născut în România, la Iași, care a devenit cunoscut în întreaga lume pentru talentul său aparte. Muzica îi curgea prin sânge încă din copilărie, însă îngrădirile și idealurile tatălui său l-au împiedicat până în tinerețe să își expună public talentul. Ambiția, determinarea și curajul l-au ajutat să evolueze și să ajungă unul dintre cei mai cunoscuți artiști din lume la acea perioadă.

            Drumul vieții l-a purtat pe Celibidache prin multe încercări, de la plecarea de acasă fără sprijin din partea părinților, până la locuirea în Berlin în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Totuși, aceste provocări l-au maturizat în adevăratul sens al cuvântului.

            Talentul său era cu totul special, iar compozițiile la care nu a renunțat niciodată l-au inițiat pe drumul său spre a deveni dirijor. Profesorul Heinz Tiessen a reprezentat un adevărat sprijin pentru tânărul Sergiu, ghidându-l și ajutându-l să intre la Conservatorul din Berlin, iar mai apoi să devină dirijorul Orchestrei Filarmonicii din Berlin. Încă de atunci, după cum se observă și în filmul “Cravata galbenă”, regizat de Serge-Ioan Celibidache, fiul marelui maestru, se împotrivea total metodelor de înregistrare, susținând cu tărie că pentru a oferi muzică lumii e nevoie de trei componente: public, orchestră și dirijor, iar înregistrările nu pot reda atmosfera exactă din timpul unui concert și nici nu pot atinge sufletul în același fel.

            Sergiu Celibidache a fost un om extraordinar și un artist desăvârșit, însă personalitatea sa era foarte complexă. Soția lui, Ioana, i-a fost mereu alături și l-a însoțit cu răbdare prin toată lumea. În cartea scrisă de ea, “Sergiu, altfel…”, îl prezintă pe maestru din toate punctele de vedere, atât ca profesorul și dirijorul sever și perfecționist, cât și ca omul sensibil și generos din viața de zi cu zi. Banii pe care îi strângea nu îi folosea doar pentru scopurile proprii, ci îi împărțea cu oamenii nevoiași. Conexiunea sa cu natura era de asemenea una cu totul specială. Plimbările lungi prin grădina de la Moară îl echilibrau și îl făceau să uite de o parte din griji.

            Filmul “Cravata galbenă” este de o sensibilitate aparte, iar Serge-Ioan Celebidachi prezintă viața tatălui său punând mai ales accentul pe evoluția sa, pe respingerea față de înregistrările concertelor, dar și pe tendința de a atinge mereu perfecțiunea. În ceea ce privește relația tată-fiu, cei doi au fost apropiați, iar maestrul s-a asigurat că fiul său se va simți iubit și acceptat, indiferent de calea pe care și-ar fi ales-o în viață.

            Muzica lui Sergiu Celibidache vindeca suflete. Maestrul își sensibiliza mereu publicul, iar aceste calități l-au condus și spre Ioana, care fermecată fiind de concertele sale, l-a urmat mai apoi pe toate continentele, acceptându-i defectele, susținându-i toate alegerile și admirându-l tot mai mult în fiecare zi. Faimosul dirijor a avut o conexiune spirituală cu divinitatea cu adevărat specială. Budismul a reprezentat un element de bază în înțelegerea totală a muzicii. Celibidache a învățat astfel să asculte liniștea, pauzele dintre sunetele produse de instrumente. În urma diferitelor situații în care maestrul și-a pierdut cumpătul, budismul a restabilit echilibrul în viața acestuia și l-a ajutat să-și gestioneze mai bine emoțiile.

            Sergiu Celibidache a fost un dirijor cu o adevărată înzestrare divină, care a adus multă frumusețe, făcând lumea de după cel de-Al Doilea Război Mondial să renască prin intermediul muzicii. A fost un om complex, obsedat de perfecțiune, dar de o sensibilitate și puritate sufletească aparte care l-au făcut să depășească numeroasele încercări ale vieții.

Renata Norocea, 10 E

Filmul Cravata galbenă este o experiență cinematografică tulburătoare, o confesiune despre viața și destinul marelui dirijor Sergiu Celibidache. Nu este doar o biografie, ci mai degrabă un dialog între Sergiu și propriul său trecut, o meditație despre credință, artă și sensul perfecțiunii. Regizorul surprinde magistral atât momentele din tinerețea lui Celibidache, cât și fragmente din maturitatea sa, conturând un portret complex al unui spirit ales. Perspectiva vizuală a filmului este adesea una „de sus”, ca o privire divină, sugerând prezența lui Dumnezeu în viața artistului.

Ioana Celibidache, în volumul „Sergiu, altfel...”, spunea că maestrul a fost „sărutat de Dumnezeu de trei ori”, fiind salvat în mod miraculos de la moarte. Această dimensiune spirituală apare constant în film, prin lumină, prin gesturi și prin tăcerile pline de semnificație. Încă de la vârsta de patru ani, Sergiu descoperă, fără să o poată numi, arta dirijatului. În film, copilul imită mișcările unui dirijor, condus de o intuiție divină. Secvențele din copilărie sunt prezentate fără cuvinte din partea copilului, doar prin privirea inocentă a micului Sergiu, chiar și atunci când este mustrat aspru de tatăl său pentru o simplă întârziere la masă.

Mai târziu, în adolescență, descoperă pasiunea pentru cântat. Relația cu tatăl său devine centrul conflictului interior. Tatăl îi oferă o cravată galbenă drept recompensă pentru rezultatele școlare excepționale, însă tot el i-o cere înapoi atunci când Sergiu mărturisește că nu își dorește o carieră politică, ci una artistică. Gestul tatălui de a-l izgoni din casă și de a-i refuza sprijinul este dureros, dar marchează începutul unei libertăți autentice. Ajuns la București, Sergiu este descoperit de o tânără pe nume Ortancia, care îl găsește dormind pe o bancă și îl invită să cânte în barul unde lucra. Acolo își începe cariera de muzician, scrie compoziții și trimite una dintre ele profesorului din Berlin. Profesorul îi răspunde și îl cheamă la el, iar momentul despărțirii de Ortancia este de o emoție copleșitoare. Un alt simbol recurent este lumina, prezentă atunci când Sergiu se află în tren, într-o scenă în care razele soarelui se reflectă asemenea unei cravate galbene. Această lumină devine emblema destinului său, o prezență divină care îl însoțește permanent.

Filmul surprinde și perioadele istorice care i-au marcat viața: al Doilea Război Mondial și regimul comunist din România. În tot acest timp, Sergiu rămâne fidel principiilor sale, refuzând compromisul și trăind doar pentru muzică. Un moment esențial este acela al mușuroiului de furnici, descoperit atât în copilărie, cât și mai târziu, când Ioana îi arată una dintre creațiile ei. Acesta devine un simbol al legăturii profunde cu rădăcinile sale, dar și o reflecție a propriei sale naturi: muncitoare, perseverentă, ordonată. Relația dintre Sergiu și Ioana este descrisă ca un dans între arte: el, prin muzică, crea lumină în sufletele oamenilor, iar ea, prin pictură, o surprindea și o dăruia lumii.

Una dintre cele mai impresionante secvențe este cea în care Sergiu dirijează într-o catedrală, iar lumina cade direct pe chipul său. Imaginea sugerează că Dumnezeu l-a lăsat în viață de atâtea ori tocmai pentru a împărtăși lumina sa lăuntrică prin muzică. Sergiu Celibidache disprețuia înregistrările spectacolelor sale, considerând că muzica trăiește doar în momentul interpretării, că vibrația reală nu poate fi captată de aparate. Pentru el, muzica era o experiență vie, o rugăciune în mișcare, o formă de comuniune între om și absolut.

În esență, Celibidache se aseamănă cu Noe, nu doar prin harul său, ci prin vocația de constructor de lume. Așa cum Noe a ridicat o arcă pentru a salva viața, Sergiu a zidit o lume a sunetului pentru a salva sufletele. Era un om bun la suflet, făcând mereu fapte de o delicatețe profundă, așa cum povestește Ioana Celibidache în cartea „Sergiu, altfel”: o dată, văzând o bătrână care se uita cu dor la o pereche de cercei de aur, spunând doar „micuții, micuții de ei…”, Sergiu s-a întors și i-a cumpărat, dăruindu-i-i cu un zâmbet. Acest gest simplu îi definea firea. Peste tot pe unde ajungea, construia și reabilita, asemenea unui demiurg al armoniei: morile, casele vechi, grădinile și bisericile părăsite deveneau, prin mâinile lui, locuri din nou vii, pline de lumină.

Astfel, Cravata galbenă nu este doar un film despre un dirijor, ci despre un om care și-a făcut din muzică o credință. Este o odă adusă spiritului românesc, pasiunii și sclipirii geniale a unui om care a transformat suferința în artă și arta în rugăciune.

Andrei Obreja, 10 E

Am vizionat filmul „Cravata galbenă” pe 5 noiembrie 2025, în avanpremieră, la Ateneul din Iași, în prezența regizorului Serge Ioan Celebidachi, fiul marelui dirijor Sergiu Celibidache. Producția pune accent și pe relațiile personale și valorile care au definit viața și cariera lui Sergiu Celibidache, conturând atât omul, cât și artistul din spatele legendelor.

Filmul urmărește drumul lui Sergiu Celibidache din copilărie până la maturitatea artistică deplină, punând accent pe formarea sa ca om și ca muzician. Îl cunoaștem mai întâi ca pe un copil visător dintr-un colț al României, care dirijează în joacă în podul casei, fascinat de sunet. Apoi, îl urmărim crescând la Iași, plecând la București fără niciun ban, și mai târziu la Berlin, într-o călătorie presărată cu dificultăți, dar și cu descoperiri care îi definesc personalitatea. Filmul prezintă atent momentele cheie ale vieții sale: întâlnirea cu viitoarea soție, nașterea fiului, dar și întoarcerea în România în anii ’70, într-o lume diferită, dar în care și-a regăsit mereu rădăcinile. În tot acest timp, Sergiu se conturează ca un om al convingerilor ferme, care refuză să facă compromisuri în fața artei, și care preferă adevărul în locul succesului ușor sau în locul banilor.

Un fir emoționant al filmului este relația rece dintre Sergiu și tatăl său. Între cei doi există o tăcere grea, o distanță care se adâncește odată cu plecarea tânărului în străinătate. Ruptura pare definitivă, însă regizorul reușește să transforme această relație într-un simbol al iubirii ascunse. Un alt aspect important al filmului este modul în care filmul explorează viziunea lui Celibidache asupra artei. Pentru el, muzica era o experiență vie, care trebuia trăită în prezent, nu capturată pe bandă. În jurul acestei viziuni se construiește și conflictul din familia sa de la bătrânețe, când fiul și soția nu împărtășesc insistența lui de a nu-și înregistra concertele. Această luptă dintre idealul artistic și dorința publicului de a păstra viu sunetul concertelor lui face din Sergiu o figură complexă, prinsă între geniu și singurătatea în care este prins pentru că nimeni nu îi împărtășește convingerile.

Povestea marelui dirijor este însoțită mereu de detalii ce evidențiază cele mai importante etape. Lumina este prezentă în mai multe momente din devenirea lui Sergiu. O vedem în podul în care copilul Sergiu dirijează pentru prima dată, scăldat într-o lumină caldă, aurie, simbol al viitorului promițător și al chemării interioare. O regăsim și în scena în care, adult fiind, dirijează într-o catedrală, învăluit în raze care coboară din vitralii, ca o binecuvântare. Regizorul folosește frecvent și o tehnică vizuală sugestivă, „Ochiul lui Dumnezeu”; acea privire de sus, dintr-o perspectivă retrospectivă a propriilor amintiri.

Faptul că regizorul, ca fiu, a realizat acest film ca omagiu pentru tatăl său transformă povestea tatălui său într-un dar oferit lumii întregi. Prin acest film, el promovează cultura românească și demonstrează că arta născută aici are forța de a emoționa și publicul internațional. Totodată, filmul este o dovadă de respect și de recunoștință, prin care amintirea dirijorului continuă să trăiască în memoria colectivă.

Ianis Orhei, 9 A

Filmul „Cravata galbenă”, inspirat din viața marelui dirijor Sergiu Celibidache, m-a impresionat profund prin sensibilitatea și intensitatea emoțiilor pe care le transmite. Nu este doar o biografie cinematografică, ci o meditație asupra pasiunii, vocației și puterii artei de a transforma viața. Povestea lui Sergiu Celibidache devine, în film, simbolul omului care își urmează visul până la capăt, în ciuda tuturor obstacolelor și neînțelegerilor. Încă din primele scene, filmul creează o atmosferă aparte, în care tăcerea capătă o forță neobișnuită. M-au impresionat momentele din copilăria lui Sergiu, când, deși nu vorbea, reușea să exprime prin privire și gesturi o lume interioară plină de emoție. Acele secvențe mi s-au părut de o mare finețe artistică, pentru că arată cum sensibilitatea și geniul pot exista încă din copilărie, chiar și atunci când nu se pot exprima prin cuvinte. Tăcerea micului Sergiu transmitea mai mult decât orice replică neliniște, curiozitate, o sete de cunoaștere și o legătură profundă cu lumea sunetelor.

Unul dintre momentele cele mai frumoase și poetice este scena din pod, în care Sergiu dirijează sub lumina apusului. Acea imagine m-a emoționat prin simplitatea și simbolismul ei. Lumina caldă, praful care plutea în aer, mișcările lente ale mâinilor sale toate aceste detalii au creat o atmosferă magică. Pentru mine, scena a exprimat libertatea și bucuria pură a creației, momentul în care artistul se contopește cu muzica și uită de lume. Am simțit că acolo, în podul acela modest, se năștea nu doar un mare dirijor, ci și un om care învăța să trăiască prin artă.

M-a impresionat și scena concertului unde Sergiu o cunoaște pe Ioana, femeia care avea să-i devină soție. În acel moment, filmul a căpătat o notă de căldură și echilibru, pentru că dragostea lor pare să se nască din admirație și respect reciproc. Replica Ioanei „după un asemenea concert, n-am mai fost obosită niciodată” m-a atins profund. Ea exprimă ideea că atunci când faci ceva cu sufletul, chiar și oboseala devine frumoasă. M-a făcut să înțeleg că adevărata împlinire vine din pasiunea totală pentru ceea ce iubești, nu din rezultate materiale sau aplauze.

Un alt moment memorabil este scena din biserică, unde Sergiu dirijează o operă religioasă și își imaginează chipul tatălui său printre oameni. Acolo se simte toată tensiunea și fragilitatea relației dintre tată și fiu. Deși tatăl nu l-a sprijinit și l-a alungat de acasă la o vârstă fragedă, Sergiu nu a încetat niciodată să-l iubească. În acea clipă, am avut impresia că, prin muzică, el își iartă tatăl și reușește să se împace cu trecutul. Mi s-a părut una dintre cele mai emoționante secvențe din film, pentru că arată puterea vindecătoare a artei și a iubirii.

M-a impresionat, de asemenea, relația lui Sergiu cu sora sa. Deși viața i-a despărțit, iar întâlnirile lor au fost rare, legătura sufletească dintre ei a rămas la fel de vie. Comunicau prin scrisori, iar aceste schimburi de gânduri și sentimente arătau o apropiere sinceră și profundă. Filmul sugerează că familia și prietenii adevărați rămân parte din tine, chiar dacă timpul și distanța te despart. Aceeași căldură am simțit-o și în legătura lui cu prietenii de odinioară, cu care a păstrat mereu o relație bazată pe respect și afecțiune.

 „Cravata galbenă” este un film care m-a atins prin sinceritatea și frumusețea lui. Mi-a arătat că adevărata artă se naște din suferință, dar și din dragoste, și că oamenii cu adevărat mari nu uită niciodată de unde au plecat. Povestea lui Sergiu Celibidache este una despre curaj, sensibilitate și dăruire totală, o lecție despre cum poți transforma durerea în frumusețe. Vizionând filmul, am înțeles că fiecare om are o „cravată galbenă” a lui  un simbol al pasiunii care îl definește și îl face unic.

Dimitrie Panțiru, 10 B

Miercuri, pe 5 noiembrie, am avut ocazia să vizionăm filmul „Cravata galbenă”, în care ne-a fost prezentată viața dirijorului Sergiu Celibidache. Astfel, am putut urmări drumul pe care maestrul l-a parcurs, precum si încercările și reușitele care i-au marcat cariera. Filmul, regizat de Serge-Ioan Celibidache, fiul dirijorului, a surprins atât frământările și întrebările acestuia, cât și convingerile maestrului. De exemplu, o idee susținută cu înverșunare de Celibidache era aceea că un concert nu poate fi redat autentic cu ajutorul camerelor video sau al tehnologiei, deoarece, în opinia sa, înregistrarea nu poate surprinde adevărata esență a muzicii. 

Drumul parcurs de Sergiu Celibidache a fost unul plin de greutăți și încercări. Tatăl său își dorea ca acesta să urmeze o carieră politică, în ciuda pasiunii lui Sergiu pentru muzică. Din această cauză, între cei doi s-a produs o ruptură, iar tânărul a plecat în București, pentru a-și urma pasiunea. Ajuns în București, a trecut printr-o perioadă grea, când, neavând adăpost, s-a văzut nevoit să își petreacă nopțile sub cerul liber, dormind în parc, pe bănci. Atunci, o tânără care l-a observat i-a oferit ajutor și i-a găsit un loc de muncă, angajându-l să cânte într-un bar, unde a început să compună. Talentul său a fost remarcat, iar ulterior a fost descoperit de un dirijor important din Germania, impresionat de creațiile sale muzicale.

Astfel, Celibidache a ajuns la Berlin, unde a început studiile de muzică. Au urmat câțiva ani foarte complicați pentru acesta, pentru că începuse războiul. Totuși, el a reușit să își continue drumul, refugiindu-se în muzică. În timpul unui bombardament, acesta a fost grav rănit, însă a reușit să supraviețuiască. După încheierea războiului, a participat la un concurs pentru a deveni dirijorul filarmonicii din Berlin, unde a fost și ales, impresionând juriul. Este un miracol faptul că a reușit să depășească toate obstacolele și să își îndeplinească visul. Arta și muzica l-au ajutat să treacă peste momentele dificile și i-au oferit puterea de a continua.

De asemenea, m-a impresionat felul în care dirijorul percepea muzica. Pentru el, scopul nu era succesul sau popularitatea, ci își dorea ca muzica să fie trăită autentic, în momentul ei unic. Iar în cariera sa a urmat aceste principii cu fidelitate. De exemplu, nu a ezitat să renunțe la colaborarea cu Filarmonica din Berlin, unde se găsea una dintre cele mai prestigioase orchestre din lume, atunci când i s-a cerut să accepte înregistrările. Totodată, temperamentul său și modul în care trăia muzica l-au făcut, uneori, să reacționeze mai sever, cum s-a întâmplat în timpul unui concert din America de Sud, când s-a oprit din dirijat.

Filmul a fost emoționant și mi-a oferit o perspectivă mult mai clară asupra personalității lui Sergiu Celibidache, prezentată prin ochii fiului său. Nu a fost doar un film despre muzică, ci și despre pasiune, sacrificiu și autenticitate.

Eliza Prodan, 10 E

Există oameni care nu trăiesc doar o simplă viață banală, ci chiar o respirație a luminii. Sergiu Celibidache pare că a fost unul dintre ei. Lumina devine limbajul nevăzut al lui Dumnezeu iar tăcerea , instrumentul prin care Celibidache dirijează sufletele în orchestre.

În film, lumina nu este doar un simplu efect vizual. Ea coboară peste chipul lui Sergiu în momentele hotărâtoare, ca o binecuvântare venită de sus. Atunci când, copil fiind, stătea în pod și dirija, uitându-se în oglindă, mie mi s-a părut că el de fapt atunci alege muzica în locul drumului politic impus de tată. Atunci lumina îl învăluie ca o mână divină care îi confirmă chemarea. Atunci când stă în biserică și privește icoana lui Iisus, razele îi cad peste față. Și atunci se înțelege că pentru el muzica nu e o artă, e o rugăciune. E felul prin care omul vorbește cu cerul, dar fără cuvinte. Atunci când se gândește dacă vrea să vină în România sau nu, lumina parcă se contopește în el și îl cuprinde, atunci mi se pare că e, de fapt, momentul decisiv. Filmul nu arată un tată crud, ci un tatăl al tăcerii, un om care n-a știut să-și spună iubirea, dar a trăit-o în ascuns .  

Cartea Ioanei Celibidache completează filmul cu o privire din interior. Ioana este femeia care l-a iubit, care trăiește și ea, sub semnul aceleiași lumini. A fost o fată aparent ,,rebelă”, care şi-a trăit copilăria în prezența naturii. Ea simte chemarea către un alt fel de univers, acel al spiritului. Întâlnirea cu Sergiu îi schimbă destinul, așa cum o ghicitoare îi prezisese, deși ea nu credea în previziuni până atunci. Dar nu prin pasiune lumească, ci printr-o unire de vibrații. El transformă lumina în muzică, iar ea o transformă în pictură. El absoarbe și ea reflectă.

În cartea Sergiu, altfel... ambii căutau o formă de atingere a paradisului, de exemplu ,,grădina artiștilor”, locul unde muzica și viața se confundă, unde nu mai există niciun fel de timp, ci doar trăire. Se spunea că egoismul este un iad, iar grădina este paradisul. Iar Sergiu răspunde fără cuvinte, prin sunete. Muzica îi vindecă, așa cum un doctor vindecă trupul. El însuși spunea că, ,,fără intuiție și har, nu poți fi nici doctor, nici artist”.

  Sergiu Celibidache nu a fost doar un dirijor, a fost un preot al muzicii, un sculptor al luminii și un copil care, privind în oglindă, și-a interpretat propriul viitor. În el, sunetul a devenit credință, iar tăcerea, eternitate.

Ilinca Radu, 9 A

Filmul „Cravata galbenă” este un poem cinematografic despre viața și personalitatea lui Sergiu Celibidache. Deși viața sa nu a fost mereu ușoară, talentul și ambiția sa l-au purtat prin toată lumea.

Din copilărie, lui Sergiu Celibidache i s-a spus că el nu este oricine. În viziunea tatălui său, un părinte strict și perfecționist, viitorul mare artist învață să fie mereu cel mai bun. Deși, ca adult, neagă asemănarea cu tatăl său, aceasta este evidentă: devine o persoană ambițioasă, care nu se mulțumește cu mai puțin decât perfecțiunea și care reușește să răzbată în lumile dificile în care ajunge: a muzicii, a războiului, a comunismului. Muzica devine mai mult decât o pasiune, este căutarea sa interioară, mijlocul prin care dirijorul înțelege lumea din jurul său. De aceea, orice alterare a sunetului afectează esența experienței muzicale - acesta este unul dintre motivele pentru care nu acceptă contractul cu casa de discuri, ajungând după să deteste orice formă de înregistrare a concertelor.

Călătoria este o temă esențială a filmului. Viața dirijorului a fost marcată de călătorii: întâi la București, apoi la Berlin, apoi prin toată lumea. În același timp, trăim o călătorie în interiorul său: prin partiturile scrise, prin întâlnirea cu preotul budist, filozofie la care continuă să revină, prin refuzul oricărei tehnologii de înregistrare, prin confruntarea identității de român. În acest mod, filmul este asemeni unei oglinzi, precum cea din scena în care Sergiu Celibidache, copil fiind, se imaginează pe sine ca dirijor: dacă din exterior îl vedem jucându-se cu o baghetă, în oglindă se află imaginea unui mare artist. Astfel, filmul îi surprinde mai mult decât viața dificilă și personalitatea unică: ne arată căutarea neîncetată a adevărurilor mai profunde, la care vrea să îi îndemne și pe ceilalți oameni să ajungă, prin muzica sa.

Un detaliu care se regăsește în mod repetat în film este prezența divină. Sergiu Celibidache se simte binecuvântat de Dumnezeu, iar elemente precum culoarea galbenă și cadrele luate de sus sugerează prezența acestuia. Talentul său deosebit pentru muzică și inteligența sa sunt daruri divine, pentru care dirijorul se simte recunoscător și pe care, prin arta sa, le folosește pentru a îi călăuzi pe ceilalți. Aici se observă faptul că, deși nu a devenit politician, așa cum și-a dorit tatăl său, Sergiu Celibidache devine un lider, atât pentru orchestră, cât și pentru public:  dirijorul conectează oamenii cu muzica, creează legăturile prin care omul poate să treacă de frumosul aparent al artei și să ajungă la profunzimile universului, în care atât el, cât și arta s-au născut. Dirijorul devine în acest mod legătura omului cu divinitatea, un rol pe care Sergiu Celibidache se simte recunoscător că l-a primit.

Un ultim aspect important al acestui documentar este relația artistului cu fiul său. Serge Ioan Celebidachi, care este și regizorul filmului vizionat, a învățat de la tatăl său să nu facă niciun compromis, să nu accepte nimic altceva decât perfecțiunea. Regizorul se simte recunoscător pentru că a avut un astfel de tată, care l-a învățat să își respecte principiile, să lupte pentru propriile idealuri și mod de gândire, îndrumându-l și, în același timp, îndemnându-l să își aleagă propriul drum, propriile credințe.

În concluzie, acest film ne oferă o perspectivă deosebită asupra unui mare artist, care, deși a refuzat să lase în urma lui propria artă, ne-a oferit perspectiva lui asupra lumii, răspunsurile pe care le-a obținut el în urma căutării adevărului prin muzică.

Maia Rînzăscu, 10 B

Filmul „Cravata galbenă” mi-a oferit ocazia de a-l cunoaște pe Sergiu Celibidache dincolo de imaginea marelui dirijor – ca pe un om pasionat, darnic, profund și sincer cu sine. Împreună cu volumul „Sergiu altfel...”, filmul dezvăluie o latură intimă a vieții sale: relația complicată cu tatăl, drumul plin de piedici către succes și felul unic în care înțelegea muzica. Celibidache nu era interesat de faimă sau bani, ci de esența actului muzical. Pentru el, fiecare sunet din natură avea viață, iar fiecare repetiție era un dialog între suflet și orchestră. Spre exemplu, la concursul pentru postul de dirijor la filarmonica din Berlin, acesta a purtat un scurt dialog cu orchestra şi chiar i-a oprit la un moment dat, pentru a le explica cum îşi doreşte el să cânte. De aici am observat şi strictețea lui şi dorința ca totul să fie perfect, care poate veni şi din relația cu tatăl său, deoarece vedem şi în film cât de dur era tatăl lui, mai ales venind vorba de şcoală. Muzica trebuia simțită, nu doar ascultată, și nu accepta nici cel mai mic compromis în fața artei. Acesta a fost dintotdeauna onest şi direct, opunându-se direct alegerilor politice din filarmonica din Berlin, motiv pentru care a fost şi dat afară de acolo.

Episodul cravatei galbene m-a impresionat cel mai mult. În copilărie, tatăl i-a dăruit o cravată galbenă ca semn al mândriei pentru fiul său ambițios. Însă, când Sergiu i-a spus că își dorește să urmeze o carieră în muzică, tatăl a considerat că visul lui este o greșeală, l-a jignit spunând că numai săracii cântă și i-a luat cravata înapoi. Acest gest dureros a devenit pentru tânărul Sergiu o lecție de viață – aceea că drumul propriu trebuie urmat chiar și atunci când cei apropiați nu te înțeleg. În acelaşi timp, m-au emoționat foarte mult şi scenele din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, unde am văzut cum artistul era pe punctul de a muri de mai multe ori, şi cum a fost batjocorit de polițiștii germani, ceea ce poate sugera toate greutățile pe care le-a avut pentru că era român. Totuși, niciodată nu şi-a ascuns adevărata naționalitate, şi a fost mândru cu ea.

Am rămas impresionată de principiile lui Celibidache. Refuza ca repetițiile și concertele sale să fie înregistrate, convins că nicio tehnologie nu poate surprinde vibrația reală a muzicii trăite pe scenă. Pentru el, muzica era vie doar în clipa în care era cântată, în fața oamenilor, și dispare odată cu tăcerea.

Povestea din „Cravata galbenă” m-a făcut să înțeleg că perseverența și pasiunea pot învinge orice obstacol. Sergiu Celibidache nu a urmat calea cea mai ușoară, dar a urmat-o pe cea care i-a adus împlinirea. Nu s-a lăsat călcat în picioare, şi-a susținut ideile şi valorile până la final. A rămas fidel visului său, fără să renunțe la valorile sale. Sergiu Celibidache este simbolul omului care trăiește prin ceea ce iubește și care dovedește că succesul adevărat înseamnă sinceritate, curaj și devotament față de propria vocație.

Sebastian Teodoru, 10 B

Filmul „Cravata galbenă” m-a impresionat prin modul în care redă, cu emoție, viața marelui dirijor Sergiu Celibidache. Un om care și-a urmat visul, în ciuda tuturor greutăților. Încă din copilărie, Sergiu este atras de muzică și vrea să urmeze o carieră în acest domeniu, deși tatăl său îl pregătește pentru o carieră politică. Cravata galbenă, darul pe care i-l oferă, simbolizează această dorință a părintelui de a-l vedea „următorul ministru”. Pentru Sergiu, ea devine o barieră de care trebuie să treacă pentru a-și urma visul, un semn al neînțelegerii dintre el și tatăl său. Tatăl, dezamăgit, îl lasă să plece fără sprijin, iar Sergiu pornește singur pe un drum plin de încercări. Filmul redă foarte bine anii de studiu, lipsurile materiale și presiunea sa interioară, dar și momentele în care, prin muncă și dedicare, reușește să ajungă un mare dirijor. Muzica devine pentru el un refugiu, o formă de credință și un sens al vieții.

În cartea „Sergiu, altfel...”, Ioana Celibidache aduce o perspectivă profundă asupra maestrului. Aici, Sergiu nu mai este doar dirijorul celebru, ci omul care, pe baza muncii sale și pasiunii, reușește să creeze artă și nu se oprește din căutarea perfecțiunii. Autoarea ne poartă prin experiențele sale de viață: anii grei de studiu, drumul prin Europa devastată de război, dar și apropierea față de muzică.

Toate aceste trăiri îl definesc pe Sergiu ca om și ca artist și arată puterea pasiunii care se reflectă în arta creată. Acesta trăiește  muzică cu tot sufletul, astfel dirijatul devine o modalitate de comunicare între oameni și univers, iar experiențele variate pe care le întâmpină pe parcursul carierei se reflectă în modul său unic de a înțelege muzica.

Miruna Ursanu, 10 E

Muzica este o formă de viață, un fir după care îți coordonezi întreaga ființă. Te ajută să exiști, fiind o chemare predestinată, o abilitate înnăscută, prin care poți comunica oriunde, oricând, cu oricine. Muzica are capacitatea de a uni oamenii.

Sergiu Celibidache a reușit să găsească însemnătatea muzicii, cartea " Sergiu, altfel..." și filmul " Cravata galbenă" reliefând tocmai caracterul lui Sergiu Celibidache, precum și parcursul său anevoios spre muzică.

Acesta a fost nevoit să se despartă de familia lui, din Iași, deoarece tatăl său nu accepta decizia lui de a deveni un compozitor. Dorea ca fiul său să devină prim-ministru, pentru a urma tradiția familiei, oferindu-i o cravată galbenă în semn de aparținere a familiei Celibidache. Sergiu Celibidache și-a smuls deliberat rădăcinile, opunându-se dorințelor tatălui și acceptând "alungarea lui", întrucât i s-a anulat dreptul la cravată, dar și dreptul de a mai locui în aceeași casă. Așadar, băiatul a fost nevoit să se lase dirijat de aptitudinile sale fenomenale și de inițiativa de a urma muzica.

În film, sunt prezentate greutățile pe care le îndură Sergiu Celibidache pentru a-și îndeplini dorința de a deveni compozitor. Însă cel care "i-a oferit" strălucirea, pe care o are și acum numele său, a fost profesorul său, de la Facultatea de Muzică din Berlin, Heinz Tiessen, care l-a îndemnat să se facă dirijor. Îndrăzneala, într-un raport egal cu genialitatea muzicală, i-a conferit un aer intangibil, provocând respect și demnitate. Muzica a fost "stăpâna" lui, cea care l-a crescut și  care i-a arătat drumul corect pentru el. Muzica a fost limbajul cu care a înaintat prin lume, prin care a reușit să se facă înțeles și prin care a "renăscut". Acesta a văzut muzica sub forma unei vieți, a unui dar pe care l-a perfecționat și i-a evidențiat toate caracteristicile.

Sergiu Celibidache nu a creat o confuzie între muzică și faimă. Nu s-a folosit de muzică pentru a urca pe treptele sociale sau pentru bani. Motiv pentru care se opune pe deplin difuzării muzicii pe CD-uri, problemă ce este discutată și detaliată și în film. Deși înregistrările  i-ar fi adus câștiguri financiare substanțiale, ar fi profanat tocmai esența muzicii, ceea ce încerca el din răsputeri să dezvăluie lumii. Muzica este menită să fie ascultată numai în persoană, întrucât doar atunci poți surprinde cu adevărat nuanțele și deplinătatea frumuseții sale. Recurența robotică pe care o conferă CD-ul îi dezintegrează fluiditatea, capturând-o într-o formă banală, nereliefată, care își pierde strălucirea cu fiecare repetiție. Însă, în realitate, oricât de des asculți aceeași piesă, interpretarea diferă constant, fiecare diferențiindu-se una de cealaltă datorită nuanțelor. Precum un basm, fiecare gest, fiecare accent personal conferă o semnătură proprie, muzica devenind astfel un ritual de purificare al profanului. Așadar, Sergiu Celibidache este un mesager al muzicii, înzestrat să vadă cu claritate frumusețea ei și să o distribuie prin toată lumea, cu toate nuanțele și splendoarea, prin natura sa perfecționistă.

Un element important din film sunt furnicile, prima apariție fiind când Sergiu era copil și, în grădina casei, ridică o piatră și admiră furnicile de dedesubt. Acest eveniment se repetă pe parcursul filmului, în diferite regiuni pe care le parcurge, fiind un aspect ce intensifică sentimentul de aparținere. Cum furnicile duc împreună poveri pentru a trăi, așa și Sergiu Celibidache își împărtășea calitățile de dirijor pentru "a hrăni suflete". Așadar, apariția furnicilor reprezenta pentru Sergiu un moment de regăsire, de putere, știind că în orice regiune s-ar afla, va reuși să conducă muzica în așa fel încât să o imprime asupra tuturor. Într-o singură secvență, ridicarea pietrei a fost neconcludentă, întrucât plouase și dedesubt se afla numai apă, în drumul spre America Latină. Dispariția furnicilor exacerba un impediment în transmiterea muzicii, însă următoarea ridicare a pietrei, a fost însoțită, din nou, de prezența furnicilor. Nimic nu l-a oprit din a conduce muzica.

În cartea Sergiu, altfel...  Maestrul este surprins din perspectiva soției sale, Ioana Celibidache, care îl diviniza și îi evidenția calitățile. Îi surprinde generozitatea, naturalețea și perseverența. Ioana Celibidache proteja adevărata natură a lui Sergiu Celibidache, exact cum făcea și el cu muzica. Împărțeau aceeași admirație, Ioana pentru el, iar el pentru muzică. Aceasta îl diviniza, tocmai pentru a învăța din acțiunile lui. Sergiu Celibidache slujea muzica, lăsându-se condus și inițiat de ea. Ioana dorea să ajungă în aceeași relație cu arta, să simtă și să înțeleagă la același nivel esența artei. În carte, sunt enumerate acțiunile sale empatice: cum cumpără o pereche de cercei unei bătrâne, cum eliberează peștii din magazin în apă, cum oferă banii crezuți pierduți unui orfelinat, de Crăciun, precum și multe altele. "Avea atâtea fațete!" spune Ioana Celibidache în "Sergiu, altfel...".

Natura lui sensibilă era acoperită de fermitate, deoarece știa că nu va fi ascultat dacă nu își menține comportamentul dur. Își arăta adevărata față numai persoanelor pure, precum necuvântătoarelor, bătrânilor, copiilor și persoanelor iubite. Purta muzica prin rigurozitate pentru a o face înțeleasă, însă își apăra natura puerilă pentru a rămâne în starea în care a cunoscut pentru prima oară muzica. Rămânând copilăros, își menține puritatea, sinceritatea, pentru a fi în stare să reprezinte muzica. El era muzica. Copilul său interior era muzica, fiind primul care a găsit-o și a îndrăgit-o.

Sergiu Celibidache și-a asumat o viață complicată, în care era permanent judecat pentru ideile considerate de unii ca fiind iraționale, precum refuzul muzicii înregistrate și asprimea pe care o folosește. S-a sacrificat oarecum din punct de vedere social, pentru a conduce muzica cu sufletul, cu adevărata lui esență, vizibilă numai în gesturile dirijorale. A reușit să își completeze adevărata sa chemare: de a dirija muzica tuturor, în forma sa adevărată.

Maria Văidean, 9 A

Un film din care înțelegem pasiunea care curgea prin ființa lui Sergiu Celibidache, un cunoscut dirijor și compozitor român, dar a cărui viață a însemnat călătoria. A avut un parcurs provocator, cu un tată care îl vedea în funcția de prim-ministru încă din copilărie și care nu accepta ca iubirea și dedicarea pentru muzică să definească profesia fiului său, Sergiu Celibidache a plecat de acasă la vârsta de 18 ani pentru a-și îndeplini visul. Singurul suport îl avea din partea prietenului său și a surorii, Sonia, căreia îi trimitea, de asemenea, scrisori care reflectau progresul său remarcabil.

Deși a început prin a cânta piese de jazz într-un local din București, într-o zi, scrisoarea sa, o partitură compusă de el însuși ajunge la profesorul Tiessen din Berlin, care îl cheamă de urgență. El a fost cel care l-a ajutat să își găsească calea, cariera de dirijor, tânărul având o naturalețe aparte. Așa a început o frumoasă poveste despre schimbare, descoperire și învățare. După angajarea sa la Filarmonica din Berlin, a fost nevoit să înregistreze una dintre reprezentații, moment în care a înțeles că muzica nu poate fi comprimată în două dimensiuni, pentru a se numi muzică, ea avea nevoie de prezență, de implicarea publicului. Acesta a fost unul dintre principiile după care s-a ghidat întreaga viață, chiar dacă a pierdut multe colaborări, chiar și bani. De asemenea, el solicita, pentru fiecare concert, un minim de zece repetiții, neacceptând superficialitatea. A avut mereu un ideal al perfecțiunii, care îi impunea să fie foarte riguros, atât cu studenții și interpreții din orchestră, dar mai ales cu el însuși.

Secvența care m-a impresionat a fost cea în care, în timp ce se plimbau împreună în grădina casei, Sergiu îi spune fiului său să își urmeze inima, propriile visuri si pasiuni, ceva ce știa că tatăl său nu îl lăsase să facă. La auzul vorbelor, Serge îl întreabă despre perfecțiunea pe care a urmărit-o de-a lungul vieții, iar tatăl său l-a sfătuit să își caute propria perfecțiune, pe care și-o impune el însuși, fără vreo influență din exterior, căci el și-a trăit toată viața cu speranța că cei din jur îl vor aprecia, că poate realizările sale vor ajunge și la sufletul tatălui său, că va fi mândru de el.

Și într-adevăr a fost. Însă orgoliul a primat în fața iubirii, iar rana s-a vindecat, deși niciodată complet, de-a lungul anilor. Sergiu Celibidache a simțit această durere, în profunzimea ei maximă, înaintea concertului din România, prima revenire a sa în țară de la vârsta de 18 ani, când a observat că tatăl său nu a venit. Astfel s-au despărțit fără măcar o îmbrățișare, un cuvânt de rămas-bun, ci doar cu un gol și un regret imense.

            Așa cum este ilustrat și în volumul ,,Sergiu altfel...”, scris de Ioana Celibidache, soția sa, în spatele rigurozității, poate uneori devenite asprime, și al dorinței de perfecțiune, stă o poveste despre sensibilitate, pasiune și iubire.

Adela Vasile, 9 A

Experiența vizionării filmului „Cravata galbenă” la Ateneul Național a fost una deosebită și emoționantă. Opera a ilustrat povestea uimitoare de viață a faimosului dirijor și compozitor Sergiu Celibidache, regizată chiar de fiul acestuia, Serge Ioan Celibidache. Filmul îmbină o mulțime de perspective, ca un mozaic cinematografic — o adevărată operă de artă.

În prim-plan este punctul de vedere al marelui muzician, însă din perioada în care nu era așa „mare”, căci „muzician” a fost, la suflet, dintotdeauna. Copilul s-a lăsat purtat de sunet până și la ceremonia tatălui său, motiv pentru care a fost bătut mai târziu de acesta. În mediul în care a locuit, pasiunea sa pentru melodie nu a fost tolerată, iar atunci când și-a anunțat dorința de a urma o carieră muzicală, i s-a spus că o va face fără sprijin familial. Acest fapt a dus la plecarea lui Sergiu din căminul părintesc și la ruperea legăturilor dintre el și tatăl său.

Cu toate acestea, legăturile menționate anterior nu sunt singurele care s-au rupt, ci și speranța artistului ca tatăl său să mai aibă câtuși de puțină afecțiune, iubire față de el, ascunsă în marea de dezamăgire de care era sigur că o simțea. Cravata galbenă cumpărată de tată la nașterea fiului său reprezenta dragostea paternă, necondiționată pentru acesta, însă, în această situație, se dovedește a fi mai condiționată ca niciodată, atunci când lui Sergiu îi este cerut să nu ia cravata cu el.

Dirijorul a muncit enorm de mult pentru a-i fi recunoscut talentul, pentru a fi apreciat de un public mai mare, ajungând de la a cânta jazz la pian într-un club specific vremii, la a dirija orchestra Berlinului sau multe altele în America, mai ales la New York. Deși avea talent, pasiune și se perfecționa pe zi ce trecea, el nu avea un cămin stabil. Până și atunci când și-a întemeiat o familie cu Ioana, inițial tot călătorea dintr-un loc în altul, neavând o locuință prestabilită nici măcar în pașaport. Toate acestea s-au schimbat din momentul în care și-a revăzut țara natală, România. Pentru el, această țară era cuțitul, sângele, rana și bandajul — toate într-una — luând decizia de a se întoarce, de zece ori mai grea.

Matei Vatră, 9 A

Filmul "Cravata galbenă" regizat de Ioan Serge Celebidachi, fiul protagonistul, ilustrează viața lui Sergiu Celibidache, dificultățile prin care a trecut și cariera lui de dirijor în relație cu perioadele și evenimentele anilor de atunci. Celibidache este prezentat în film în trei ipostaze: în copilărie, în tinerețe și la bătrânețe. În prima, el este un copil care este disciplinat de tatăl său, ce îi croia un drum spre politică, prin metode dure, obligându-l să aibă performanțe școlare perfecte și să fie cuminte. Acesta nu are nicio replică în tot filmul, surprinzând o atitudine de supunere fată de tatăl său.

În a doua, îi exprimă tatălui faptul că el vrea să fie muzician, ajungând să fie dezmoștenit și să plece la București, unde își începe cariera de pianist, compozitor și apoi de dirijor. În a treia, Celibidache predă unor studenți lecții despre dirijat, mai ține câteva concerte în România și își petrece timpul cu soția lui, Ioana și propriul fiu, Serge Ioan, pe care îl încurajează să-și urmeze propriile pasiuni. Toate aceste trei ipostaze sunt fragmentate de-a lungul filmului, apărând drept amintirile lui Sergiu Celibidache, asemănător cu felul în care este scrisă cartea "Sergiu altfel..." din perspectiva Ioanei Celibidache, în care capitolele sunt de fapt "scrisori" pentru Sergiu, sub forma unor momente importante din viața celor doi.

Atât în "Cravata galbenă", cât și în "Sergiu altfel..." este prezentată obsesia lui Celibidache pentru perfecțiune. El nu suporta ca un concert de al lui să nu fie perfect, ajungând să susțină că muzica înregistrată nu este muzică adevărată, deoarece nu are cum să reproducă perfect compoziția, deci neputând să atingă perfecțiunea. Astfel, niciodată nu a permis să fie înregistrate concertele lui. Cu toate acestea, la finalul filmului, Sergiu îi explică faptul că nu există perfecțiune adevărată, ci numai faptul de a încerca să atingi perfecțiunea, ajungând cât mai aproape de fiecare dată se poate numi perfecțiune, ilustrând o schimbare de gândire față de trecut, pe când credea doar că totul trebui să fie inedit.

Theodor Alexandru Vicol, 9 A

Ce reprezintă libertatea? Care este calea spre libertate? Acestea sunt două întrebări la care nici oamenii de cultură, nici filosofii, nici artiștii nu au răspunsuri clare. Dar cum ar trebui să ne imaginăm conceptul libertății? Viața marelui dirijor român Sergiu Celibidache este o formă de manifestare a libertății ființei umane, din care putem extrage eventualele răspunsuri la cele două întrebări. Cu prilejul avanpremierei filmului “Cravata Galbenă”, regia Serge Ioan Celebidachi, am avut ocazia a descoperi viziunea dirijorului, precum și detalii mai puțin știute, dar definitorii, ale personalității sale, încă din copilărie.

Am fost impresionat de modul în care întreaga poveste de viață a lui Sergiu Celibidache a fost sub forma unei îmbinări ale momentelor mai aproape de prezent (când trăia retras în conacul său din La Neuville-Sur-Essonne) și ale vieții din copilărie, adolescență și maturitate, fiecare stadiu purtând propria cravată galbenă: o rană, un simbol, o amintire. Galbenul este culoarea soarelui, care atunci când apune el nu se stinge, ci se transformă.

Filmul reușește să concentreze momente ale frumuseții, în care replicile personajelor nu sunt necesare pentru a descrie diversele momente. Copilăria este perioada inocenței, în care cel mic descoperă și este fascinat de ceea ce îl înconjoară - natura, neavând nevoie să verbalizeze ceea ce trăiește. Astfel, tăcerea devine legătura dintre realitate și divinitate, este o conexiune profundă între ființa umană și ipostaza demiurgică, iar în filmul “Cravata galbenă” se regăsesc secvențe în care, indiferent de vârstă, omul poartă o conversație cu divinitatea prin cadrul natural. La începutul filmului, Sergiu, copil fiind, este întins pe iarbă și ridică o piatră, admirând furnicile de sub ea. Totul se petrece în grădina casei părintești, Sergiu fiind alături și de sora sa mai mică, Sonia. Un alt context în care o scenă asemănătoare apare este cel în care în timpul unei călătorii în America de Sud, în mijlocul unei păduri ecuatoriale în ploaie, Sergiu admiră natura având aceeași atitudine specifică inocenței, ridicând o piatră asemănătoare și uitându-se la furnicile ce încercau a se proteja.

Mai mult decât atât, o altă scenă este cea în care în Argentina, în prima seară alături de viitoarea sa soție, Ioana Procopie Dumitrescu, Sergiu își exprimă admirația față de natură. Aceste trei momente conturează ideea ca ființa umană este un spirit ce trebuie să se piardă în frumusețe, în creație. Iar forța demiurgică a creației deschide noi căi prin care frumusețea este ilustrată - arta, muzica. De aceea Sergiu Celibidache a considerat sunetul un fenomen cosmic, ce nu poate fi doar ascultat, el este o experiență ce trebuie trăită. În viziunea dirijorului, frumusețea este o forță transcendentă, ce nu poate fi translată, iar arta reprezintă calea spre libertate. Poate că aceste două ipoteze ale l-au determinat să devină ceea ce și-a dorit, întrucât încă de mic fiind, Sergiu Celibidache a fost pasionat de muzică, având un perfecționism aparte. Pentru el, muzica este un ritual, un context sacru, iar dirijorul este preotul cu altarul deschis.

Sergiu Celibidache este un foc ce arde pentru perfecțiune, ce alături de sensibilitatea sa alcătuiește un echilibru între spirit și trup, între muzică și iubire. El mi-a rămas în minte cu o întrebare adresată tuturor tinerilor și nu numai, care își doresc a-și găsi pacea interioară: “Poate un om să atingă absolutul fără să se piardă?” El a fost cel care a încercat. Și poate că în clipa în care a ridicat bagheta, universul a respirat, pentru o secundă, în ritmul inimii sale…

Ingrid Vrabie, 10 B

Intrarea în mintea unui artist nu este niciodată ușoară, dar mereu se dovedește a fi o experiență profundă și meritată. Cartea „Sergiu, altfel...” a Ioanei Celibidache, scrisă în memoria soțului ei, maestrul Sergiu Celibidache, oferă o perspectivă intimă asupra personalității sale complexe, a gândirii sale filozofice și a pasiunii nemărginite pentru muzică. Prin ochii ei, privim sufletul dirijorului care a schimbat traiectoria muzicii clasice așa cum o cunoaștem astăzi.

Autoarea prezintă momentul întâlnirii cu maestrul la un concert al său din Buenos Aires, unde s-a lăsat captivata nu doar de muzica sa, ci și de prezența și energia magnetice. Iubirea aprinsă în inima ei, ca o flacără, devine sursa de lumină, eliminând întunericul singurătății. Viața de dinainte își pierde complet sensul, totul începe odată cu el.

Stările în care nu crea frumusețe nu îi erau cunoscute lui Sergiu, arta fiind forța existenței sale. Prin acest devotament absolut, el nu doar că transforma muzica, ci și viețile celor din jur, iar cartea Ioanei Celibidache ne oferă șansa de a pătrunde în universul său fascinant. Astfel, lectura devine nu doar o călătorie în lumea unui geniu, ci și o poveste despre iubire, pasiune și dedicare. Frumusețea muzicii sale rămâne vie ani mai târziu, continuând să inspire generații întregi.

Surse imagini:

https://www.facebook.com/CravataGalbena.filmul/photos_by

https://www.imdb.com/title/tt5335774/