Fragmente
Povești
s-au scris
încă de când
timpul
nu se grăbea
nicăieri,
umblând răzleț
pe ici pe colo, iar
lumea
abia își căuta
forma.
Altele
au fost spuse,
în miez
de noapte
de trubaduri sau
mai târziu,
de niște
soldați prăfuiți,
într-un răgaz de câteva minute, în care
nu era
iad
în jurul lor.
De fapt,
multe
au fost spuse
în războaie -
rugăciuni,
dorințe,
speranțe…
dacă nici acelea
nu au putut
să facă
mai mic
haosul din jur,
ce putere are o
simplă
istorisire?
Iubirea,
ce cuvânt
mare
pentru oameni
mici
ca noi.
Însă povestea asta
nu a fost
scrisă pe
nicăieri,
în fapt, a fost
uitată
milioane de ani
lumină și adusă de un
vultur hoinar,
poate
din greșeală.
Pesemne că i s-a prins de gheare,
din cuibul lui de pe
crestele lumii,
altă explicație nu puteam găsi.
Era
un pergament
făcut din
praf stelar
prins
cu sfoară roasă.
Pe margini și
pe cotor
era
negru,
ca și cum ar fi fost
ars, mocnit,
timp
de prea multă vreme.
Imediat, mi-au venit
în minte
versurile lui Blaga
„De unde-şi are raiul - lumina? - Ştiu: Îl luminează iadul cu flăcările lui!“
și
m-am minunat,
încă o dată,
de unde
știu
poeții
atâtea
despre lume.
Ce sacrilegiu…
m-am gândit -
să legi
o formă incipientă
a iubirii
cu un material
atât
de dur… dar
nu am îndrăznit
să îmi materializez
revolta în cuvinte,
în schimb,
am plecat genunchii
în fața minunii
la care luam parte.
Nu știu cum de nu îmi tremurau
degetele, dar dacă ar fi
acum
aș spune că
trăiam
liniștea genezei.
Oricum, ciudat lucru -
percepția asta.
În timp ce
Eu
îmi pictez facerea lumii ca pe un tablou
liniștit, de o ordine
îngerească,
în care
toate
se întâmplă pe rând,
așa cum ar trebui,
alții cred că
totul era
un haos dominat
de gălăgie.
Milioane
de particule care umblau de-a valma
prin spațiu și care,
cumva, și-au găsit
rostul.
În fine, în timp ce
eu mă minunam
în fața pergamentului, literele
își pierdeau
forma
de îndată ce le citeam, rearanjându-se
cursiv
în altele
și altele.
Încet, mi-am dat seama că
eram
martor la, poate,
singura
poveste
de dragoste de
dinaintea
universului.
Începea, ciudat, așa:
„Iar nu mai suntem noi înșine,
nu mai știm de unde începem și unde
ne sfârșim, în spațiul dat,
rezemat pe coloana acestor secunde.
Iar ne sunt trupurile basoreliefuri
existând în noi, anume, numai jumătățile-n mișcare,
cele întoarse spre lume.
Iar se concentrează totul numai în ochi,
numai în sprâncene, numai în bărbie,
numai în brațul întins și atât,
restul încetând să mai fie.
Iar suntem înscriși într-un cerc,
și nu mai știm de unde începem și unde
ne sfârșim, în spațiul dat,
rezemat pe coloana acestor secunde.“
Am recunoscut pe dată
versurile – cui să aparțină
altcuiva,
dacă nu lui Nichita?
Știu că “Basorelief cu îndrăgostiți”
era
printre poeziile mele
preferate, când eram
mai tânăr.
De unde
știa
Universul despre Nichita,
cu milioane de ani înainte
ca el însuși
să aibă măcar conștiință?
Pe vremea aceea, „se pare că timpul avea cu oamenii nesfârșită răbdare“,
de aceea
totul
era mai gingaș.
Nu existau decât culori și armonii,
lumină, și din când în când,
câte o
explozie de soare.
Soarele
pe atunci tot exploda,
de prea multul
lumii aceleia -
așa știa el
să se bucure de
măreția frumuseții.
La fel cum
delfinii sar în ocean și
bulbii de lăcrămioare se fac albi când dă căldura,
așa soarele exploda.
Cică
și acum
ar face la fel, dar mai timid,
să nu ne sperie
pe noi, neinițiații -
în culori roșii și portocalii, uneori violet, alteori mai rozalii.
Oamenii le-au numit
simplu,
apusuri.
Deci,
în toată frumusețea aceea,
în acorduri de pian ce izvorau în loc de apa râului,
s-au găsit
ei doi.
Cine erau?
Nu știau.
Ce făceau?
Habar nu aveau.
Erau
doar
două ființe
rătăcitoare,
fiecare
existând
și atât,
nimic
mai mult.
Cumva,
fiecare
avea furtună
în ochi,
domolită
din când în când, de vreun
înger
căruia i se făcea milă de suferința lor.
Sursa furtunii
era necunoscută,
adâncă acolo de
prea multe explozii de soare -
poate acesta a fost și
motivul
pentru care cineva le-a îndrumat pașii
unul spre altul,
să se însenineze.
Ea
nu avea
vreun nume pentru
el,
iar ea
era, simplu,
Mika.
Întâi,
sufletele
li s-au unit,
apoi mâinile
li s-au încleștat.
Cât erau împreună,
timpul
chiar avea răbdare.
Lumea aceea era
atât de mică,
dar
atât de mare.
Se strângea în valuri de apă ușor sărată și
se lărgea în cercuri
luminoase.
Aveau
deasupra lor
luminile ce scânteiau incandescent.
Să fi fost de la stele?
Nu mai știau.
Li se părea,
oricum, că
nu existau
decât ei,
ei și lumea
ce se pierdea
în depărtare,
ei și
tot cosmosul,
cât e el de mare.
Cerul
părea
că se deschide
ca o fereastră
pe timp de primăvară.
Din mijlocul lui
curgea o lumină galbenă care se întretăia cu văpăi roșii.
Soarele exploda
iarăși,
și odată cu el,
lumina
se dispersa și începea să capete
formă.
În acel moment,
pe pergament au apărut iarăși
două versuri,
pe care le-am recunoscut -
erau tot ale lui Nichita.
De fapt, erau ale Universului.
Spuneau așa -
“Sufletele noastre dansau nevăzute într-o lume concretă.”
Se auzea
de fiecare dată
când se iubeau,
harpe de îngeri venite
de cine știe unde.
Pustie
era
lumea
înainte,
dar ce mare
devenise,
câte se perindau pe acel
pământ al lor!
Particulele începeau
să se aranjeze,
căutându-și locul,
pentru ca apoi să se dezordoneze
iar.
Totul era
un joc,
ei doi
erau
nebuni,
capturați
parcă într-o iubire ce se încolăcea
prin cosmos
pentru veșnicie.
Ha, veșnicia…ce
cuvânt.
Tâmplele
deveneau
aberații ale unor mâini care
nu mai știau
decât
să iubească,
contopindu-se cu bucuria sărutului.
Cum se traduce
fericirea
în cuvinte?
Nimeni
nu
i-a învățat asta,
arta
asta atât de fină, precum cusătura cu fir de aur,
minunea asta a
doi este unu.
Cum
se simțeau,
fiorii de energie ce pulsa prin
corpurile lor,
atingerile sau
săruturile,
cuvintele sau privirile lor ce
cuprindeau
universul...
De piatră să fii, și tot
te descompui în particule
de nisip în fața freamătului.
Acela a fost momentul
în care m-am oprit pentru
o clipă
din citit. Mi-am luat
ochii
de la cuvintele
de pe pergament și i-am închis,
în adâncul
inimii.
Mai departe,
cuvintele mi-au spus că
iubirea lor
nu
a durat mult.
Cât ține
o melodie la chitară.
Oricum,
cine știe
adevărul adevărat?
Pe neanunțate,
în lumea aceea
de dinaintea lumii, se făcu pentru
prima oară,
umbră.
Soarele
părea rușinat,
de aceea a rugat un înger să îi plămădească un nor -
nu voia
să fie martor la cele ce
vor fi urmat.
Cred că îngerii
au plecat,
mă întreb
unde s-au dus.
Era glasul
Mikăi, care
nu înțelegea de ce
lumea asta
mare
pare că se
îngustează.
Mika…
Vocea lui era
hotărâtă, iar
fruntea
încruntată.
Ea clipea
nedumerită,
căutându-i
mâinile,
cercetându-i
ochii.
Simțea
că ceva avea
să se întâmple.
Așa că tot ce i-a spus a fost:
“O să te plouă pe aripi.”
Chiar și după
tot
ce am văzut,
lumea asta
e mare,
mare
de tot.
Mai mare decât
ne dăm seama,
și eu,
și tu.
Vreau
să cânt
pe crestele lumii,
vreau
să îmblânzesc vântul și
să explodez în armonii, cu
soarele.
Mika,
nu vreau
să mă aștepți.
Explorează și tu
lumea,
e mare și
cercul tău
de lumină.
Te eliberez.
În acel moment,
lumea
a explodat.
Timpul
a început să se scurgă mai repede.
Particulele
care până atunci alergau în voie,
s-au aranjat,
au apărut
forme și
contururi.
De data asta
păreau că
s-au lipit una de alta, nu se mai mișcau.
Au apărut mai mulți nori.
Râurile au început să curgă din munți.
Soarele să apună.
Universul începuse.
*
Nu
voiam
să recunosc,
dar povestea asta...
Simțeam
departe
un dor de
cele pierdute,
nu știu de unde izvorât.
- Deci așa… am spus
ca pentru mine.
Așa a început
universul.
Ce să fie asta?
Zvonuri
Fata aceea,
la o primă vedere,
nu era
cu nimic
diferită
de restul.
Cu statură minionă,
cu păr creț,
de la sarea din mare,
cu pielea pigmentată încât să se bronzeze frumos la soare,
nu atrăgea atenția într-o mulțime de oameni.
Cu toate acestea,
multe
s-au spus despre ea.
Vorbe venite odată cu vântul,
plantate ca semințele
și culese ca în vreme de recoltă.
Era înconjurată de o aură gingașă de lumină -
poate de aceea unii spuneau că
uneori,
la apus,
soarele
părea
că o îmbrățișează
gingaș
pe umeri,
explodând în fire de curcubeie
ce-i jucau prin păr.
Cică a găsit-o
o țigancă
într-o dimineață
de mai,
într-un ghiveci în fața ușii.
Avea
în păr
prinse
trei flori de magnolie,
de aceea stă mereu sub magnolia de lângă cazinou.
Dacă ați fost atenți,
mai ales când e frig
și afară se simte
doar
miros de zăpadă sau lemne de foc,
când trece
ea,
pare
că lasă o urmă de parfum de magnolie.
Eu
am auzit că atunci când au găsit-o oamenii
era o zi de octombrie,
pe faleză.
Bătea
vântul
îngrozitor
și numai
norocul
a făcut să-i audă careva țipătul.
Cică era înfășurată
în alge,
toată,
de aceea are acum
pielea
ușor verzuie
când cade
lumina dimineții pe ea.
Oricum, dacă vă uitați
bine,
are buricele degetelor ușor colorate,
de parcă pictează toată ziua,
deși știm cu toții că nu e așa.
Chiar așa, ce face?
Dispare ca umbra pe timp de ploaie.
Mie mi-a spus
pescarul că a văzut
pe cineva
lăsând un pachet lângă
pinii din capăt.
Imediat
s-a auzit un cântec de nai
și copila era a doua zi la noi în sat.
Despre ea,
fata aceea micuță,
tot locul scornise fel de fel.
Ea părea că nu știe nimic.
Totuși, deși zâmbea,
avea un zâmbet
strâmb,
precum al acelora care
au uitat să mai fie
fericiți.
Ochii ei
nu
emanau încântare,
având
uneori
nuanțe de vis,
alteori de melancolie.
Verdele
acela trecea de la culori precum
smaraldul în lumină,
la metalul sudat,
iar pe chipul ei
luminos
se citea un soi de frământare.
Nu tot timpul,
doar când se plimba singuratică printre
pinii din capătul satului.
Atunci își lăsa
sufletul
să se îmbrace
în catifea.
Tot vorbind așa,
copiii
nu și-au dat seama că
fata îi auzea.
Stătea ca de obicei,
sub magnolia de lângă cazinou,
dar îi auzea
de parcă
ar fi fost lângă ei.
Nu știu
decât
că sunt
un fel
de călătoare,
într-o corabie
pe o mare agitată.
Nu mai e
nimeni
în jurul meu,
doar peștii de sub mine,
deși simt o
pală de vânt
ce mă tot însoțește.
Văd
algele
care se unduiesc pe sub valuri
și mi se pare că dansează.
Sunt singură
și caut
lumina de care mi-e dor,
dar apa mării
e rece
și sărată și
nu lasă
razele
să treacă.
Frământările unei anonime cu ochi verzi
Mika
iar
se gândea,
cu ochii pierduți
în zare -
culoarea lor contopindu-se cu verdele algelor de pe stânci,
și cu părul creț bătut de vântul sărat.
Se gândea
pesemne la cum
soarele
apune și răsare în același timp,
de parcă
suntem
martori ai genezei,
zi de zi,
fără
ca noi
măcar,
să ne dăm seama.
Se gândea
la cum într-o zi,
s-a trezit
dintr-un somn lung și
a zburat până
aici,
în vârful lumii.
Nu doar
ochii
îi avea
pierduți,
ființa asta cu părul încâlcit și
aripi de sidef
formate din
scoici gingașe de catifea,
dar oricine ar fi trecut pe acolo,
chiar și într-o grabă
nefirească,
și-ar fi dat seama că
sufletul
îi fremăta.
Ciudat totuși, pentru că
ea stătea
nemișcată, doar
pieptul
ridicându-i-se și coborând
egal.
Era atât de
evidentă,
neliniștea
asta a ei,
căci
aerul din jur
pulsa
în cercuri de lumină,
se strângea și
revenea,
ca într-un
joc
al valurilor mării, la mal.
Se vedea că
era în căutarea unui
punct
pe care să îl fixeze și care,
poate,
să îi servească drept
cârmă.
Dar
cum să îl găsească, dacă
aici
erau
doar
patru
puncte cardinale,
totuși
marea era atât de vastă, iar
cerul infinit?
Până și rocile cu alge pe ele aveau sute, poate mii de ani în spate.
Ce moment
să aleagă
și de care
să se agațe?
Care să fi fost cel
potrivit?
Nu
își găsea locul,
Mika,
în marea de lume.
Avea și ea
temeri,
ca noi toți -
dacă lumea asta s-ar inunda
de prea mult?
Dacă la un moment dat,
se va îneca, pentru că
nu
va ști
cum să zboare
înapoi de unde a venit?
Și cine a trimis-o
aici,
până la urmă?
Aici
nu mai
era vegheată de
nimeni,
voia
acolo -
În locul acela în care
nu
se întâmpla niciun rău,
în locul acela în care
se auzeau acorduri
de chitară
și în care
putea zbura.
Era
o anonimă
aici,
printre
alți anonimi,
fără
noroc.
Mika.
Lumina ei
aici
era difuză,
cum se întâmplă noaptea, când luna plină devine sfetnic de taină
îndrăgostiților
și lupilor singuratici.
Acolo însă,
vag
își amintea, că
lumina ei era strălucitoare,
de parcă
cineva
picurase mărgele sidefate ce se împrăștiaseră în jurul ei.
La fel,
neclar,
își amintea
că acolo
trupurile se simțeau
de catifea,
iar atingerile aveau mireasmă
de magnolie.
Se făcu liniște în locul acela parcă pierdut de lume.
Buzele
începură să i se miște abia perceptibil, îngânând un cântec pe care îl auzise de la o țigancă, acum câțiva ani.
Nu mai știa unde,
umblase mult
în lumea asta, în dorința de a o cunoaște.
Sau
de a găsi
ce a pierdut.
Ea era
unul dintre acei copii ai nimănui,
veniți de nicăieri
și lăsați înspre oriunde.
La un moment dat, într-un sat în care a poposit,
au râs de pielea ei bronzată,
de părul ei sălbatic și încâlcit,
de urmele albe de pe picioare.
Atunci i-a fost
pentru prima oară
rușine
de ea.
Atunci a vrut
să fi fost
normală,
orice ar fi însemnat asta.
A fost prima oară
conștientă
de ea.
Unde erau
delfinii
și magnolia
și lăcrămioarele albe?
Îmi e dor.
Care să fi fost motivul dorului?
Oricum,
nimeni
nu o credea pe cuvânt,
de aceea
renunțase
să mai vorbească.
Își aducea aminte că
aici, pe pământul acesta în care
toate
au o formă,
în care particulele
nu zboară
la întâmplare
și soarele
nu
explodează de bucurie,
aici,
doar
dragostea de-o viață se simte la fel ca o zi de dincolo.
A fost și ea îndrăgostită,
de el,
un alt anonim.
De un el care se pierdea în mulțime, dacă nu ar fi fost
ochii ei verzi care să îl caute.
Dar
el
nu îi mai spunea
pe nume.
El o striga după numele ei
de aici, primit de la o femeie bătrână, când s-a trezit prima oară
și a uitat, cât bate inima o dată,
de sideful aripilor
și de numele ei
de odinioară -
Mika.
... de dor
Ce știi despre dor,
mamă?
Noaptea bătea în geam,
ascultând greierii cum șușoteau între ei.
Era vară,
însă anul nu se știa exact – nimeni
nu se obosise să fi notat ceva,
pe undeva.
Aveau ei,
oamenii,
altele de consemnat.
Oricum, războiul izbucnise
deja de câteva luni bune.
Aveau noroc de vremea
plăcută,
altfel ar fi dârdâit de frig,
prin vreun hambar
pustiit, și acela găsit
din mila vreunui bun creștin.
Așa arătau consecințele războiului,
așa se răsfrângeau ele în lume -
prin multă,
multă răutate.
De ce dintr-odată,
numai
luna
devenise singurul
sfătuitor
de taină?
Din ce se nășteau
temerile
oamenilor
și care le erau dorințele?
Războiul luase tot, lăsând
doar un timp
ce nu putea fi uitat,
orori
și deznădejde.
În acel peisaj de groază,
undeva în lumea aceea, stăteau
două chipuri
luminoase.
Mama
și fiica
păreau două oglinzi de apă -
atât de bine semănau.
Două
cioburi
dintr-un întreg mai mare,
deși niciuna nu își putea
da seama încotro se îndreaptă
viața lor -
cea mai tânără, pentru că
încă
nu a cunoscut
lumea toată,
iar cealaltă, pentru că a văzut
cât de mare poate fi lumea.
Mama
îi mângâia părul fetei,
strângându-și plânsul
între gene,
să nu o sperie
pe Mika.
La atâtea
se gândea… totuși,
ochii
ageri ai fetiței observau
fruntea încrețită.
De multe ori,
cu mai multă maturitate decât se obișnuiește
la prea puținii ani pe care îi avea,
alegea să nu spună nimic.
Totuși, în seara aceea nu se mai putu abține.
Voia să știe, așa că repetă.
Ce știi despre dor?
Femeia
păru ușor surprinsă de întrebare,
pentru că tresări,
chiar dacă
aproape
nesimțitor.
Despre
dor?
De ce ai vrea
să știi
ce înseamnă?
O, nu eu,
mămico.
Mă gândeam doar
că ți-ar face ție bine
să vorbești
cu voce tare.
Chipul fetei deveni serios,
privirea
ușor încruntată
în semi-întuneric.
Oricum
lumină
nu aveau -
stăteau sub cerul
liber
și dacă treceai pe acolo,
ai fi putut
ușor înțelege
că erau
refugiate.
Clar
nu
aparțineau locului,
aveau pielea măslinie de la atâta umblat
prin soare,
iar degetele le erau bătătorite,
cine o fi știut motivul?
Erau prăfuite
din cap până în picioare,
iar părul începea să le devină slinos,
de aceea și-l prindeau în cozi.
Mama avea mereu
grijă,
ea să fie îngrijită.
Te văd
că te uiți
la lună,
mămico.
Crezi
că nu observ,
dar când îmi pun capul
pe pieptul tău,
simt că
inima ta
bate mai tare.
Asta se întâmplă
mai ales
când vorbesc de tata,
înainte să adorm.
Vorbele
zburară în aer,
de parcă briza dinspre lacul din apropiere
le-ar fi ridicat
deasupra lor,
transformându-le în pulbere limpede.
Câteva clipe prelungi,
tăcerea vibră între ele.
Se auzea
vântul
care alinta păpurișul de lângă lac.
În cele din urmă,
femeia
păru că prinde
curaj:
Tatăl tău
este
un muritor,
și eu
la fel.
Să nu
te sperii,
știu
că e un
cuvânt
mare,
dar
ne vom revedea
cândva,
ne vom
căuta acolo,
la frontiera
ce ne desparte.
Îți doresc și ție
să simți odată…
rare
sunt lucrurile mai frumoase...
Mi-ai spus că sunt gingașe,
a răspuns copila,
mândră că și-a adus aminte vorbele
mamei de odinioară
și se uită spre ea.
Într-adevăr,
mama
zâmbi în colțul gurii,
și îi strânse mâna.
Da, gingașe,
într-adevăr.
Mika mea,
să le trăiești
și tu
și
încă
o
dată.
Pe tata
cum l-ai descoperit?
Nici nu
îndrăznesc
să mă gândesc.
El era ajutor de poștaș, într-o zi am rămas acasă.
Trebuia
să merg la școală, dar
nu mă simțeam
bine.
Era o zi de marți.
Restul…e
o scrisoare,
Mika.
Fata
îi văzu
ochii.
Ce îi râdea
sufletul.
Cum
te simți
acum?
Nu îți e dor, mai ales că nu știi unde e?
Asta
nu dispare
niciodată,
dar el m-a lăsat
aici,
să am grijă de
tine.
La un
moment dat,
ne vom regăsi noi,
toți trei.
Mama
mai voi
să spună,
să îi povestească,
dar o văzu răsuflând apăsat.
Îi era somn, așa că se mulțumi
să privească
luna, mângâindu-i părul
din ce în ce mai lent, până se opri.
A doua zi de dimineață,
un țăran
nervos de lătratul câinilor se trezi cu noaptea în cap.
Pe iarba cosită
cu o zi înainte
stăteau
două trupuri îmbrățișate.
Păreau a fi
surori,
atât de bine semănau.
Femeia
cu riduri pe față avea
lacrimi
împietrite
pe gene.
Cea mică
părea
că doarme.
Eh, le-o fi prins foamea.
Ce ți-e și cu războiul ăsta.
Eu,
din spatele lui,
i-am spus să nu își facă griji, că le e
mai bine
unde le-am dus. Erau
prea luminoase
pentru
lumea războiului,
ar fi atras atenția.
Lui i-am urat ani mulți
aici,
dar
pe ele
le-am strâns tare la piept.
I-am șoptit să nu se mai enerveze pe câini
și pe nevastă și că, dacă ar fi ieșit
azi noapte la plimbare,
așa cum făcea
de obicei,
ar fi înțeles...
Plecarea
S-a stins
ușor,
paradoxal,
căci viața ei
aici
numai ușoară nu fusese –
nu că mulți ar fi știut asta,
bineînțeles.
Numai
câte vreo țigancă
cu păr negru și buze roșii
mai știa
de unde venise
și de ce plecase.
Păstrase zbuciumul
închis bine
în sufletul său,
cu lacăt
de aramă,
ferecat
cu lacrimi sărate
la apus.
Asemenea
vrăji
nu se desfac
niciodată.
Poate că
trebuia să povestească
cuiva
mai multe despre
lumea aranjată în forme ciudate,
cu parfum
de magnolie
și alei de pini.
De aceea nu se înțelegeau,
Mika pe lume,
și lumea pe Mika.
Nu i-au lipsit poverile,
aici,
lumea râdea de
dorul ei nestăvilit
și de părul ei încâlcit de la sarea din mare -
în schimb
ea
se refugia
în amintiri de mătase
și în acorduri de păpădii.
Iernile deveneau veri pentru alții
și mâhnirea se transforma în cântec.
Nici ciocârliile nu avuseseră triluri mai duioase decât vorbele ei
și nici vara zile mai calde ca privirea ei
verde.
Uneori
i se întuneca și ei mintea,
gândul îi mai fugea,
dar
sufletul
îi pulsa
în cercuri
luminoase.
Ziua înmormântării a curs
lin,
întocmai ca firul subțire al unui râu ce șopotește prin munți.
Era
un sfârșit de octombrie călduros,
deși se simțea răcoare,
un vânt palid,
vara plecase.
Nu a plouat.
Am aflat că
a fost
și el,
o pală de vânt.
Nu s-a mișcat de la intrarea în biserică,
nu și-a făcut remarcată prezența.
Era
singur
în pridvor
și așa a rămas până la finalul slujbei.
Nu a plâns, nu s-a închinat, nu s-a mișcat din locul în care stătea.
Nici măcar atunci când toată lumea își luase rămas-bun
de la ea,
pentru
ultima
oară.
Ieșise
ultimul
din biserică, numai cât
să vadă
ultimele lopeți
de pământ
aruncate în groapă.
Și atunci a simțit că-l năpădește...
Mika,
atât de tare că îl durea pieptul.
Voia ca
universul
să fie
înapoi
cel pe care îl știa,
fără formă și
plin de
soare care explodează.
Sunetul acela al
pământului proaspăt
ce cădea peste sicriu i se tot repeta în gând,
ca și cum
nu
se
mai
termina,
scurgându-i-se în trup,
cu o lentoare ce îl înnebunea.
S-a aplecat,
el în chip de vânt,
și a cules
o frunză
la întâmplare, căci
în curtea bisericii copacii deja își lepădaseră
minunile.
Mika,
zise șoptit.
Te-ai dus, dus de tot…
Cuvintele i se frânseră.
Se sufoca.
Ea
îi spusese
totul
într-o seară,
una dintre prea puținele pe care le-au avut împreună.
Și-a lăsat
Mika,
trăirea,
culoarea…
pentru lume.
Lumea aceea
blestemată
avea să fie acolo mereu,
nu ea era înțepenită
acolo,
acum
în fața lui.
I se scurgeau
amintirile
ani lumină
împreună,
încet,
ca o carte veche și ți-e teamă să întorci vreo filă,
să nu se rupă sub greutatea degetelor.
Rând pe rând,
fiecare
râset,
pentru ca apoi
să se depărteze.
Plecă
încet
din curtea bisericii,
pașii, ca un ecou
și reveni pe seară,
când umbrele începeau să se joace.
O apariție fantomatică printre alți morți.
Între degete avea
o crenguță de magnolie albă.
Când se aplecă să o lase pe pământ,
simți o zvârcolire care îi tot urca,
până în gât
și urla ca
marea
pe furtună.
cine ești?
nu știu.
Dar apoi,
stau și
mă gândesc -
poate că
sunt
o mulțime de lucruri.
Sunt
toți oamenii pe care i-am cunoscut,
sunt toate melodiile
și
paginile răsfoite în grabă,
toate rândurile pe care le-am scris în notițe,
noaptea.
Mai sunt
toate cuvintele pe care (nu) le-am spus,
sunt toate culorile care îmi plac, și mai ales
toate aleile pe care ne-am plimbat.
noi, adică eu de acum cu
o altă eu
de mai demult.
Toate spun câte ceva despre mine,
poate câte ceva
diferit pentru
fiecare.
Sunt
toate piesele de teatru pe care le-am văzut,
și toate călătoriile până mai jos de casă.
Uneori sunt atât de
rătăcită,
alteori mi se pare că
merg exact pe acolo pe unde ar trebui.
Uneori sunt a
nimănui și
alteori sunt a
tuturor.
Uneori
sunt
eu,
alteori sunt
doar o umbră care
încearcă
să prindă formă.
Uneori strig,
alteori plâng,
alteori râd,
uneori cânt,
alteori
doar
tac.
Asta
sunt, un morman
confuz,
o rătăcitoare,
cu speranță.
când ai murit?
am murit
când am simțit.
când nu am mai avut suflare de câte
puteam emana -
doar că
nu mi-am dat seama atunci
că inima poate bate fără ca, de fapt,
să se miște.
Am murit
când strigam
singură
pentru că nu era nimeni în jur
care să
mimeze,
să mă ia și să îmi spună
că voi putea
zbura
din nou.
Am murit
când am fost în stare
să renunț
la mine
doar ca
să simt
ceva.
Am murit
de multe ori,
niciodată
de tot,
de fiecare dată
câte puțin,
puțin acum,
puțin aici,
puțin dincolo…
și uite așa,
viața mea are
o construcție bizară,
formată din
morți ce se succed.
Până acum, totuși,
viața
a câștigat
de fiecare dată.
Cum
se simte
moartea?
O fi ea, oare,
acest miraj
învăluit?
Sau este acel
moment în care
sufletul
în particule negre
se dizolvă
cu apa sărată a
oceanului?
Mă uit la
eu
o altă eu de nerecunoscut.
Copile drag,
când ai murit prima oară,
mai ții minte?
Când ai dat cu capul de
lumea asta care nu este fluidă,
ca baloanele de săpun,
ci mai degrabă,
rece și tare,
precum cărămida
pe care stăteai așezat în fața blocului?
Poate că
ori de câte ori mori,
te naști iarăși.
Mereu cu ceva nou.
Așa că data viitoare,
voi spune că poate sunt
doar curioasă
să văd ce îmi va aduce
Moartea următoare.
Teodora Udișteanu, clasa a XII-a E
Sursă imagine: