Confruntarea cu sinele și criza identității sau Despre fluturele topit în cafea în „Scrâșnetul dinților” de Șerban Axinte

dumnezeu îngăduie blasfemia / da, repet de zece ani da, / poate îmi iese viermele din cap / picioarele – șenile ale unui tanc rusesc / mă ajută să mă preling pe pământ / aerul, cal la intrare, e rece la ieșire. / îngenunchez în fața imaginii din oglindă / și scuip cu sete

Cine s-ar fi gândit că visul poetic poate lua forma unei coborâri, nu a unei evadări? „Scrâșnetul dinților” nu este o lume idilică, așa cum nici poezia nu este despre acea relativă „perfecțiune”. Volumul lui Șerban Axinte ne inițiază într-o lume departe de orice urmă a realității concrete, tangibile și ne poartă într-o călătorie spirituală, într-un vis-viziune către dimensiunile neputinței, suferinței, alienării. Iar acest pelerinaj este despre cum noi ca ființe umane trecem prin diversele stadii funeste ale existenței: rătăcirea profundă, confruntarea cu sinele, criza identității, doliul, autodistrugerea. Poezia lui Șerban Axinte este centrată pe ideea evanescenței perpetue, totul este fundamental instabil, supus schimbării, degradării, până la descompunerea inevitabilă.

 acum nu mai putem gândi, gratii, gratii, un petec de / cer, ești bun, dai ai făcut toate alegerile greșite

 Identitatea, iubirea, luciditatea, chiar și suferința sunt temporare, fragile, mereu amenințate de transformare. Această viziune poate fi pusă în relație cu unul dintre fundamentele gândirii budiste, cele trei mărci ale existenței: impermanența, suferința și non-sinele. Impermanența descrie faptul că toate fenomenele sunt trecătoare, lipsite de stabilitate, se manifestă prin fragilitatea tuturor stărilor și sentimentelor: iubirea, fericirea, luciditatea se destramă exact în momentul în care par atinse. Suferința apare ca efect al atașamentului față de ceea ce nu poate dura;  ea nu este un accident, ci o consecință directă a conștientizării contrastului dintre efemer și etern. iar non-sinele desemnează imposibilitatea existenței unui „ego” fix, coerent și definitiv și se traduce poetic prin dizolvarea identității, prin senzația că subiectul liric nu mai are un centru stabil, ci se fragmentează, se ascunde „în spatele său”, se pierde în propria memorie, vinovăție, în propria existență.

ne aflăm în pauza de ceață / stăm ghemuiți, / ne despletim unul altuia umerii; / bonjour tristesse, / aici în pauza de ceață / o femeie mă alege pe mine / în locul lui Dumnezeu / ne este însă atât de frică / fluturii ne îndulcesc cu trupurile lor / cafeaua.

Înainte ca aceste idei să se organizeze în imagini sau în secvențe narative, ele apar sub forma unei presiuni difuze asupra conștiinței. Astfel apare tonul obsesiv, fragmentat, și nevoia de repetiție, ca mecanism de fixare a unei realități care refuză să se stabilizeze. Primele poeme ale volumului nu descriu încă o coborâre, ci prescriu circumstanțele ei: și iarăși totul se rupe, nu mai e timp pentru plânsul în pumni/ a trecut vremea noastră. În poezia „Ochii lui Shiva” această presiune capătă o figură simbolică precisă. Imaginea ochiului deschis „obscen de mult” funcționează ca metaforă a unei conștiințe care nu mai poate clipi, care nu mai are dreptul la pauză sau uitare. Ipostaza lirică ajunge să se identifice cu această privire absolută: ochii lui shiva / ochii mei adună zilele de ieri, de alaltăieri.

Vederea este simplul act de a observa, de a înțelege fenomenele din jur, de a conștientiza impactul, urmările lor. Însă nu orice formă de luciditate aduce libertate, simpla cunoaștere poate fi și calea spre închidere, nu neapărat spre eliberare: răbdare fără bucurie, frumusețe în săculețe mici/ pericolul iluminării ne paște pe toți, mai ia niște pastile. În acest caz, luciditatea, rațiunea este mai presus de orice, instanța poetică nu mai poate spera, nu-și mai poate dori, nu mai poate simți nimic, nu mai poate uita, nu mai poate acționa în numele propriului suflet. Așa apare suferința: nu din lipsa sensului, ci din abuzul acestuia. Deci, a vedea, a observa prea mult, prea în detaliu este mai degrabă o povară, nu un privilegiu. Paradoxal, a vedea totul înseamnă a nu mai putea trăi. Iluminarea nu este calea cea dreaptă spre purificare, ci un obstacol: mai lucid, din ce în ce mai lucid, închis până la gât.

Shiva, zeul hindus cu al treilea ochi, este instanța vigilenței absolute. El este ascetul retras, yoghinul care meditează în munți, dar și forța cosmică ce conduce universul ciclic. Cel de-al treilea ochi al său este ochiul conștiinței absolute, ce vede dincolo de aparențe, departe de orice iluzie, el arată calea spre adevărul crud. Dacă, în mit, Shiva ajunge la cunoaștere prin asceză și retragere, aici conștiința este parcă artificială,  într-o stare de alertă permanentă, aproape inumană: nimic nu intră, nimic nu iese, reprezintă închiderea totală, este precum imaginea unui cerc perfect, fără fisuri. Această structură ciclică este asemănătoare cu viziunea lui Dante Alighieri: atât Infernul, cât și Paradisul sunt stadiile existenței umane încadrate într-un sistem de cercuri concentrice. Infernul dantesc nu este definit doar ca spațiu al pedepsei, ci mai degrabă ca spațiu al blocajului. Păcătoșii nu suferă printr-o ardere continuă, ci prin repetarea fără scăpare a acelorași stări, ei sunt fixați într-o condiție morală din care nu mai pot evolua.

tu ești / mai mult decât aș vrea să știu, / mult mai mult decât aș vrea / să recunosc, mai puțin decât aburul prin care mă strecor / ca să mă prind de mână.

Poemul „Scrâșnetul dinților” este despre această obsesie repetitivă a stărilor sufletești prin mustrarea conștiinței. Vocea poetică își amintește de momentele frumoase alături de ființa iubită și, din cauza nostalgiei, regretă, se căiește, scrâșnește din dinți. Instanța meditativă caută salvarea, își dorește ca totul să revină la frumusețea de altădată, însă nimeni nu poate întoarce timpul, nici măcar „ Avva” („Tatăl” în limba aramaică, limba pe care o vorbea Iisus Hristos, este folosit în rugăciuni și apare de trei ori în Noul Testament: Marcu 14:36 "Avva, Părinte, toate sunt posibile Ție; ia paharul acesta de la Mine..." ). Te-ai ascuns de bărbatul tău în carapace sugerează retragerea într-o formă de autoapărare, o izolare emoțională care precedă apelul la Avva. Carapacea este o metaforă a fricii și a vinovăției, dar și a incapacității de a rămâne expus în relația concretă.

de fiecare dată când ne amintim cum ne-am legat unul pe / altul cu niște fire imaginare, / scrâșnetul dinților, / logodna noastră de la Schitul Dochia, / scrâșnetul dinților / de fiecare dată când mă cufund în povestea cea mai / profundă, / scrâșnetul dinților, / de fiecare dată când îmi amintesc trupul tău gol învălurit / în eșarfa verde, / scrâșnetul dinților

În acest punct, apelul la Avva nu este neapărat un gest de credință religioasă, ci unul de disperare. Aceasta este nevoia salvării, este încercarea vocii lirice de a se ridica din Infern, de a încălca principiile morale în schimbul momentelor frumuseții. Singura ieșire din Infern este iubirea, ce trece dincolo de rațiune, luciditate; ca în „Divina Comedie”, unde Virgiliu nu îl poate călăuzi pe Dante și în Paradis, iar pelerinajul continuă alături de Beatrice, simbolul dragostei eterne, în contrast cu efemeritatea ce conduce întreaga natură a lucrurilor.

Versurile Jos cu noi,/ paradisul e un punct care își schimbă în fiecare moment poziția geografică, la est, la vest, un drum de 17 ore pare acum o înșiruire de nanosecunde sugerează instabilitatea oricărei stări de plenitudine, nici măcar Paradisul nu dispare, dar devine inaccesibil. Această idee se regăsește și în picturile lui Nicolas Poussin, în special în lucrarea „Et in Arcadia Ego” (cunoscută și ca „Păstorii Arcadieni”, 1637), unde moartea își are locul drept în centrul lumii idealizate, păstorii aflându-se lângă un cavou grandios. În spațiul ideal, paradiziac al armoniei, Arcadia, există iată și scene din Infernul inevitabil ce conduce ordinea în univers, deci până și iubirea cauzează moartea subită.

Nicolas Poussin, Et in Arcadia ego

eu nu sunt cel adevărat, sunt altul

ruptura ca voință de a înainta, cât de aproape am fost de / micul paradis din familia secretă, tu pleci, în spatele tău stau / încolonați cei care nu pot rămâne, aud cum se macină zidul / din față, e din nou începutul; / sufletele noastre au rămas în corpurile noastre la crucea, / mergem, mergem, aș vrea să văd toate fotografiile în care am / apărut din greșeală, / eu nu sunt cel adevărat, sunt altul, / mai e destul până la redistribuirea rolurilor, până când o să / cadă ghilotina. / așa că îți sărut umărul gol și îți spun noapte bună în limba / pe care o înveți ca să te poți goli / de tot ce e vechi. / râuri de serotonină la revărsarea în mare.

De fapt, ce este libertatea? Ce este Paradisul și cum putem ajunge acolo? Există Infernul? Toate aceste întrebări reprezintă esența tuturor cugetărilor din numeroasele poezii ale volumului „Scrâșnetul dinților”. Atât arta, cât și credința ne ghidează spre ce ar putea însemna aceste locuri pentru noi ca indivizi, însă ceea ce contează mai presus de toate este propria noastră viziune, propria noastră luciditate, rațiune, ce odată contopită cu sentimentele și trăirile umane ne poate arăta calea spre vocație. Volumul de poezii „Scrâșnetul dinților” de Șerban Axinte m-a purtat prin toate dimensiunile suferinței, mi-a arătat ce înseamnă a crede, a spera, prin trecerile sinuoase de la vinovăție ca stare ontologică, la iertare:

 când creștetul se înfundă, când inima se închide, nimic nu intră, nimic nu iese.

Theodor Alexandru Vicol, clasa a IX-a A