Diferită de alți ani, ediția din 2020 a concursului de eseuri susținută de Fundația „Corneliu Coposu” a avut două teme la alegere pentru participanți.
Fundația a fost înființată în 1996 și își propune să promoveze acțiuni de salutare a tinerilor în fața a ceea ce a însemnat comunismul în România prin evenimente, concursuri, conferințe cu și despre elitele care au ajutat la menținerea culturii astăzi.
Cerința temei alese de mine a fost: 70 de ani de la încarcerarea la Sighet a elitelor politice. Comparați clasa politică interbelică, comunistă și post-comunistă.
Astfel, în lucrarea de 33 de pagini, pe care am numit-o România secolului XX. O analiză comparativă asupra claselor politice din diferite perioade ale veacului trecut, pe parcursul a trei capitole (Capitolul I Situația interbelică 1914-1940, Capitolul II România postbelică, Capitolul III România după 1989), fiecare însumând câteva subcapitole tematice, am încercat să ofer o imagine mult sintetizată a evoluției clasei politice românești în secolul al XX-lea. Am considerat că doar printr-un demers cronologic voi reuși să analizez tipologia liderilor politici, căci am avut ca punct de referință perioada istorică, fiindcă în funcție de context au apărut discrepanțe care, la o analiză mai atentă, ne pot oferi numeroase explicații despre situația politică actuală. Bineînțeles că în interbelic România s-a bucurat la început de un echilibru datorită Reginei Maria, cum la fel, a asistat la erodarea partidelor formate din elite, ca urmare a regimului autoritar, ori a rupturilor din cadrul partidelor în lupta pentru putere. Firește că în completarea unui eseu argumentativ strict politic, mi-am îngăduit să introduc și elemente de civilizație, cu unicul scop de a întregi punctul de vedere al cititorului asupra intervalului de timp la care făceam trimiteri.
Am luat premiul special, oferit de surorile seniorului Corneliu Coposu, iar juriul a fost compus din Ana Blandiana, scriitor, preşedinte al juriului, Doina Alexandru, jurnalist, Dan Pavel, profesor de ştiinţe politice, Ioana Boca, istoric și Tudor Călin Zarojanu, scriitor şi jurnalist.
În continuare, câteva extrase din lucrare.
Distrugerea clasei politice interbelice în temnițele comuniste
Lichidarea partidelor care se situau ca opozanțiai comunismului a reprezentat un pas major către îndeplinirea scopului urmărit și, totodată, o lovitură dată democrației pentru eliminarea acesteia și impunerea unui regim de factură stalinistă. Pe măsură ce norii celui de-al Doilea Război Mondial se risipeau, în zorii unei noi realități, România era tot mai aproape de o dictatură comunistă, prin care se vor pierde unele dintre cele mai mari personalități ale timpului, personalități care au activat în domeniul cultural și care veneau cu idei noi, occidentale și originale asupra modului de conducere a țării. Tocmai aceasta se dorea însă a fi înlăturat: posibili opozanți care să preia inițiativa, concurând pe scena politică a vremii ca principali lideri adversari. Soluția a fost una ușoară și eficientă în contextul eliminării principiului pluripartidismului politic și pentru preluarea întregii puteri în stat de către noua forță politică.
Mulți dintre liderii României Mari care au asigurat existența democrației, drepturilor politice și pluripartidismului în perioada interbelică și-au găsit sfârșitul tragic în închisorile comuniste.
Teroarea de la Sighet
„Sighetul este o „deschisoare” prin care istoria unei jumătăţi de Europa se eliberează şi îşi face loc spre libertatea adevărului.” (Jardar Seim, 1995)
Situat la confluența râurilor Iza și Tisa, înjudețul Maramureș, Transilvania, cu văi și orașe cu o puternică încărcătură emoțională, în mod asemănător altor locuri spectaculoase din România, fărăîndoială atât din punctul de vedere al spațiului geografic, cât și al istoriei, Sighetul nu a fost mereu orașul pitoresc de astăzi. Istoria închisorii își are începutul încă din anul 1897, fiind construită de autoritățile maghiare în același stil ca închisorile din Satu Mare, Oradea, Arad și Aiud. Părea o închisoare ca oricare alta, cu atâtmai mult când, pe timpul celui de-al Doilea Război Mondial, acolo erau încarcercați deținuți politici (revoluționari polonezi, dezertori din armatamaghiară).
După 1945, prin Sighet, începe a se face repatrierea foștilor prizonieri și deportați ai U.R.S.S. În anii următori, suntînchiși aici elevi, studenți și țărani maramureșeni. Încet, închisoarea se transformă, parcă pregătindu-se pentru anii ’50. Timp de cinci ani, între 1950 și 1955, penitenciarul a devenit unul de maximă securitate. Primele zile, 5-6 mai 1950, sunt zilele în care sunt aduși peste o sută de demnitari de peste tot din țară, care făceau parte din sfera foștilorminiștri, academicieni, istorici, ziariști etc. Multora dintre ei nu li s-a acordat nici măcar o judecată, nu au trecut nici măcar prin anchete, au fost simplu, condamnați la pedepse grele, bineînțeles, nemeritate. Câteva luni mai târziu, în octombrie-noiembrie 1950, au fost portați la Sighet 45-50 de episcopi și preoți greco-catolici și romano-catolici. Pe măsură ce timpul trecea, erau aduși din ce în ce mai mulți foști mari oameni ai timpului. Spre exemplu, înluna august a anului 1951, din penitenciarul Galați au fost transferați la Sighet membrii lotului P.N.Ț. Nu au maistat mult, căci șase ani mai târziu, sunt condamnați la pedepse excesiv de severe. Penitenciarul era cunoscut atunci sub denumirea „colonia Dunărea”, în permanență având un sistem de securitate bine pus la punct, căci frontiera Uniunii Sovietice se afla la mai puțin de doi km.
Însă cum erau tratați deținuții, în tot acest zbucium politic și avântîmpotriva intelectualității? Cum au fost tratați cei ce reprezentau elitele societății, cei care, până la urmă, erau „conducătorii” de drept ai României? Ei bine, în condiții total insalubre, hrăniți jalnic, forțați să rămână în picioare, fără a fi lăsați să se întindă pe paturi. Nu aveau voie să privească afară, pe fereastră; uneori, pedepsele însemnau să stea în celule înguste, desculți, cu apă pe jos și fără lumină. Cei care supravegheau închisoarea din Sighet își făcuseră o plăcere din a umili deținuții, batjocorindu-i și îmbrâncindu-i. Seamănă cu o distopie, însă a fost realitate. Aceasta a fost “răsplata“ orchestrată de “noua clasă politică“, cea care reprezenta unipartidismul comunist, pentru cei care erau fondatorii României Mari, lideri marcanți ai perioadei interbelice. Eliminarea fizică nu era suficientă, era necesară o distrugere simbolică și apoi fizică, prin denigrarea în rândul opiniei publice, apoi eliminarea treptată prin metode care arătau dezumanizarea practicată. Pentru distrugerea acestor elite interbelice, au fost folosite cele două metode aduse pe filiera sovietică, minciuna (pentru denigrarea imaginii) și violența (de la cea verbală la cea fizică, în cele mai josnice moduri).
Contextualizarea politică a ajutat la formarea unei imagini generale a timpului și spațiului. O încercare de descriere a situației deținuților nu este nicidecum suficientă pentru a înțelege greutățile, încercările, durerea fiecărui om care a trecut pe nedrept pragul închisorii, trăind într-o teroare creată de niște lideri nelegitimi, opresivi și dornici de a-i elimina pe toți cei considerați “dușmani“ ai clasei muncitoare. Însă lecția trecutului ajută, măcar, la o reamintire corectă și la scoaterea la iveală a acestor atrocități, pentru a evita repetarea lor.
Experimentul Pitești
Aceeași perioadă, aceiași oameni, același regim. Diferă doar închisorile. Închisoarea Pitești este numele sub care a fost cunoscutăînchisoarea din Pitești, sub controlul autorităților comuniste spre sfârșitul anilor ’40 și începutul anilor ’50. Penitenciar al reeducării, lagăr al morții, sau locul unde umanitatea era desființată, este cunoscut și pentru ceea ce istoricii numesc astăzi “fenomenul“ sau „experimentul Pitești”. Practicile urmărite precum obediența absolută, anihilarea propriilor convingeri se realizau doar prin manipulare și tortură. Romanul lui Orwell „O mie nouă sute optzeci și patru”[1] părea că a prins contur în realitate.
Închisoarea a fost construită pe vremea Regelui Carol al II-lea, însăla finalizarea ei nu s-a ajuns decâtîn timpul regimului Antonescu. Pentru o perioadă, acolo au ajuns infractori vinovați de delicte minore. Primele momente din cadrul programului „reeducării” s-au desfășuratla Suceava, ulterior mutându-se la Pitești, și efectuându-se și la Gherla, însă cu intensitate mai redusă. Grupul de supraveghetori ai programului a fost compus din deținuți politici, aflați sub atenția lui Eugen Turcanu, absolvent al Universității din Iași, și pentru scurt timp, membru al Partidului Comunist.
În esență, stadiile „reeducării” se reduceau la controale la nivel psihologic, la care era adăugată tortura fizică. Deținuții erau tratați mai aspru decât la Sighet. În afara bătăilor primite de la gardă, erau siliți să se tortureze reciproc. Se înlăturau astfel tentativele de revoltă, spuneau cei responsabili cu organizarea. Atrocitățile care s-au săvârșit acolo sunt aproape imposibil de imaginat și sunt și mai greu de povestit. Se urmărea o dezumanizare, o anulare a individului că ființă umană, rațională. Era cel mai ușor mod de a controla. De a avea putere și de a conduce.
[1] George Orwell, 2019, Ed. Polirom, traducere de Dana Crăciun