Concert într-o rezervație de îngeri

Noi nu mai știm c-am fost copii

Care suflau în păpădii

Și scoteau râme din pământ

Sub cerul transparent și sfânt.

(Emil Brumaru, Cântec)

Fiecare om are o pasiune. Fie că este desenul, dansul sau cititul, intrăm într-o lume a noastră, din care cu greu putem ieși. Așa este și timpul. Oricât ne-am dori, nu-l putem da înapoi și adesea realizăm că trebuia să prețuim mai mult anumite clipe din viața noastră pe care, cu siguranță, nu le vom putea retrăi cu aceeași intensitate.

Pianul este un instrument al perfecțiunii: clapele sale ne pot duce cu gândul la sălile mari de concerte și adesea amintirile ne pot copleși când ascultăm muzica lui. Muzica mi se pare un suflu divin, ce ne înduioșează, lăsând să se exprime cele mai adânci mișcări sufletești.

Am descoperit acest instrument într-un mod care nu este, cred, întâmplător. La vârsta de 6 ani, acel obiect ce mi se părea fermecat mi-a apărut în fața ochilor și am știut că mă voi apropia de el; simțeam ceva, o sclipire când l-am privit. Acum constat că întotdeauna cineva sau ceva apare în viața noastră cu un scop anume, este menit să schimbe ceva în noi, în atitudinea noastră, în felul în care privim tot ce este în jurul nostru. În acea perioadă, creșteam și copilăream alături de bunica mea. Și nu-mi pot imagina acele vremuri fără ea, era ca un înger coborât din cer. Revărsa în jurul ei o căldură și o stare de bine și totul se lumina atunci când se afla într-o încăpere. Întotdeauna i-a plăcut pianul, îmi aduc și acum aminte de momentele când toată familia se reunea în sufragerie și aștepta cu nerăbdare ca ea să ne încânte cu un recital. Am aflat și că, în tinerețe, se pregătea să meargă la conservator, lucru pe care, la început, l-am considerat unul firesc, fiindcă a găsit ceva ce îi plăcea cu adevărat, dar a renunțat. M-am gândit și eu mult mai bine la dorințele ei și nu cred că ar fi dorit să transforme pasiunea pentru muzică în profesie. În timp, și-ar fi pierdut, poate, din dragostea pentru instrument, acea strălucire a momentelor în care atingea notele pianului nu ar mai fi fost, probabil, aceeași și și-ar fi diminuat farmecul. Până la urmă, cred că există o ordine a lucrurilor dincolo de noi. Bunica și pianul au fost ca doi prieteni ce s-au reîntâlnit după foarte mult timp la un ceai, pentru a depăna amintiri și pentru a recupera momentele frumoase trăite parcă într-o tinerețe anterioară. Zâmbetul ei, bucuria sa de a interpreta melodii sclipitoare, asta o definea, iar cu trecerea vremii, legătura dintre ea și pian a devenit o conexiune cu o lume în care se refugia visând.

Țin să cred că muzica ne învăluie toate simțurile, dar mai ales sufletul. El este singurul care declanșează o schimbare în noi, în felul în care vedem lumea, perspectiva ar putea să difere când privim cu alți ochi, sau, mai bine spus, cu alt suflet. Muzica ne schimbă și ne obligă să simțim și să trăim, odată cu parcurgerea cântecului, o altă emoție, ne poate trezi amintiri, dar niciodată nu vom putea ști cu adevărat ce simte omul de lângă noi, dacă ne-am afla la un concert, de exemplu. Fiecare înțelege sau vrea să înțeleagă diferit muzica, iar asta ne determină să dorim să descoperim semnificația unui cântec. Întotdeauna am fost curioasă să aflu ce simte cel care interpretează o melodie. Sau cel care scrie o poezie. El este nevoit să transmită o emoție, dar oare el ce simte? Ce gândește? Se gândește la ceva, la cineva? Aceasta este una dintre întrebările fără răspuns, la care cred că bunica ar fi știut, totuși, ce să spună. Privirea ei se concentra pe clape, dar o vedeam uneori că mai închide ochii și că se bucură, cu un zâmbet sfios pe chip, de muzica pe care ea o crea, trecând-o prin întreaga ei ființă. Bunica nu ar fi fost ea însăși fără pian, așa vreau să o păstrez în minte. În timp, pentru mine, acest instrument a căpătat o semnificație aparte și, chiar dacă nu o mai pot întâlni aici, întotdeauna îi simt spiritul lângă mine, undeva în spatele meu, atingându-mi delicat umărul atunci când cânt.

La lansarea revistei Spre lumină, am avut ocazia să ne reîntâlnim cu spiritul liber și blând, profund îndrăgostit de viață, al creatorului Rezervației de îngeri, poetul Emil Brumaru. Colegii mei, interpretând opera sa, au făcut parcă să capete formă, în jurul nostru, imagini peste imagini, pline de culoare (mai ales portocaliu), de arome și gusturi care ne-au purtat în paradisul pe care și l-a plămădit poetul, într-o bucătărie de vară, unde copilăria își pune fruntea pe o aripă de fluture și începe să viseze, devenind înger. Poeziile au răsunat vibrant în Sala de Festivități și, cu siguranță, tot dintr-o rezervație de îngeri, una cu ape celeste adânci de albastru întunecat, unde ajung probabil fluturii-monarh, Emil Brumaru ne-a privit cu un zâmbet cald și senin, așa cum adesea era surprins în fotografii. Am înțeles cu bucurie, descoperindu-l acum, la început de primăvară, că este un om special în sufletele tuturor celor care iubesc arta de a trăi frumos, deplin, fericit în poezie și că trăiește în continuare prin operele sale, menite să ne înduioșeze, așa cum ne face buni și blânzi muzica.

La rândul meu, am oferit un moment muzical la pian. Emoțiile au fost inevitabile, agitația mă cuprindea, dar, când cântam, simțeam că este cineva în spate care se uită la mine și zâmbește: da, o simțeam pe bunica lângă mine în timp ce cântam. Copilăria visătoare din poeziile lui Emil Brumaru parcă o adusese, nu degeaba acolo feminitatea este un suflu sacru, care face să vibreze vii toate obiectele, îndrăgostindu-le unele de altele. Poate și acest gând, că ea mă vede tot de undeva din văzduh, m-a făcut să mă emoționez, dar mi-a dat putere și încredere în mine să cânt până la capăt, pentru că, de fiecare dată când atingeam câte o clapă, îmi aduceam aminte de momentele din copilărie petrecute alături de ea și de pasiunea noastră pentru acest instrument, ce adună ca într-un album clipe de lumină bine păstrate, precum cănile sfinte cu miez bun de apă dulce din dulapul poetului.

Pianul îl pasionează și pe tatăl meu, îi place mult să interpreteze și cântece mai vechi, dar uneori este dornic să încerce câte ceva nou și compune chiar el. De când eram mică, îl vedeam că petrece mult timp descifrând partituri și cred că o parte din vocația lui a devenit și pasiunea mea. Cu greu se desprinde de pian și țin minte că mă filma când reușeam să cânt ceva care îi plăcea.

Atunci când bunica a plecat, pianul din apartamentul ei a rămas fără glas. După ceva timp, și-a găsit locul aici, în Sala de Festivități a Colegiului Național. Este pianul la care am cântat astăzi. A fost o vreme, însă, când m-am oprit din cântat. Instrumentul avea un sunet prea gol, ce se răspândea în mine amenințător. Întreaga atmosferă a poeziilor care s-au rostit astăzi aici m-a convins că muzica, alături de poezie, mă poate duce pe cărări de rouă luminoase, chiar printre scaieți și răni cât pereții, cum spune o rugăciune laică a lui Emil Brumaru, către o sufragerie cu voaluri albe, unde o întrezăresc pe bunica.

Teodora Giugula, clasa a VIII-a E

Imagine 1: https://culturaladuba.ro/casa-muzeelor-din-iasi-se-va-deschide-maine-pentru-public/

Foto 2: Andreea Botez, clasa a XII-a E