Maria Baltag, clasa a XII-a C
Regele a trăit! Să moară regele...
Dar dacă Regele nu vrea? Dacă al doilea strigăt al bătrânei proclamații franceze Regele a murit! Trăiască regele! nu se referă la fiul regelui, tânărul prinț, dacă nu salută urcarea pe tron a unui vlăstar care nu a trăit încă (destul), dacă de fapt vrem ca regele mort să mai trăiască, dacă moartea aceasta justificată de viață este cu totul neîndreptățită, iar cu un strigăt viu ne cerem regele înapoi și odată cu regele, cerem soarelui să răsară, primăverii să nu mai întârzie, cerem să se nască ceva spre veșnicie sau măcar să trăiască spre a deveni legendă?
Atunci, de după o cortină grea de catifea, pășind încet pe scena veche, șase actori scutură legenda de praf, o peticesc dacă, din întâmplare, a destrămat-o timpul, iar dacă s-a pierdut ceva din ea printr-un colț al uitării, dacă diademele le-au furat Ilenele Cosânzene, pelerina ar fi putut ajunge la gâtul lui Alexandru Macedon, iar în sala tronului și-a depozitat vreun zeu uituc vechiturile, decupăm niște coroane din hârtie, găsim un halat roșu de damă și le aducem pe toate în sufragerie, doar spectacolul trebuie să continue orice s-ar întâmpla, chiar dacă... regele moare.
Mai ales dacă Regele moare, au gândit Andrei și Andreea Grosu, iar viziunea lor regizorală și talentul celor șase actori (Victor Rebengiuc, Mariana Mihuț, Ana Ciontea, Șerban Pavlu, Florentina Țilea și Richard Bovnoczki) au înviat legenda regelui care moare. Moare odată în paginile lui Eugène Ionesco, apoi pe scena Teatrului Național din București și moare din nou pe ecranul unui televizor aprins în întuneric. Ce mult trebuie să trăiască cineva care moare de atât de multe ori!
La fel cum, din naștere, nu avem niciun dubiu că vom muri, titlul trâmbițează grav întreaga desfășurare a piesei: regele moare, nu a murit, nu va muri, regele moare la prezent, moare continuu, moare pe măsură ce trăiește. Și odată cu el, trăiește și moare lumea. Iar dacă lumea știe că moare, dacă Guardul nu poate opri sala tronului din a se preface într-o sufragerie înghețată, dacă doctorul a ajuns în punctul în care, spunând pacientului adevărul, nu este decât un astrolog care prevestește moartea fără a vedea stelele sau un călău care pune capăt vieții fără nicio armă, dacă prima soție a regelui joacă rolul unei conștiințe a morții, dacă cea de-a doua se amăgește cu speranțe deșarte și suspină de dor, dacă servitoarea Juliette deja s-a săturat de viață, atunci trebuie să știe și regele. Toți, în costumele lor improvizate, încercând în zadar să facă lumină în întunericul adânc, așteaptă ca regele să se trezească și să primească vestea.
Regina Marguerite: Nu mai avem niciun minut de pierdut! Cum să mai avem, dacă e ultimul!
Regele Bérenger: Toţi ştim că vom muri. O să-mi aduceţi aminte de asta când va fi timpul. O să mor, da, o să mor, peste patruzeci de ani, peste cincizeci de ani, peste trei sute de ani! Când o să vreau eu o să mor! Când o să am timp!
Regele moare când are timp sau când nu mai are deloc? Sau moare când a avut destul timp? Dar destul timp, ne spune regele, n-ai niciodată. Mai ales el, care poartă pe umerii gândului o întreagă lume, stăpânește tot ce se vede cu ochii (mai ales cu cei ai minții), cum să aibă regele suficient timp să trăiască? Nici să moară nu are.
Dar, Rege din Om, ignori acel ticăit adânc, aproape îngropat undeva înăuntru, pentru că uiți că nu doar viața e măsurată de ceasornic, ci și apropierea morții. Iar dacă îl ignori prea mult, atunci de undeva din cele mai îndepărtate camere ale minții, pășind apăsat, apare cea dintâi regină (din ce motiv te-ai fi despărțit de ea pentru o regină mai plină de viață?) și, deja îmbrăcată în doliu, îți aduce la cunoștință că vei muri. Strânge între degetele albe ultimele minute din viață, le stoarce atent să nu se irosească nicio picătură din puținul timp rămas, parcă le-ar prinde în ace cu gămălie pe masa șubredă din sala tronului și îți arată: uite, astea sunt, atât mai ai, pregătește-te, vei muri și trebuie să îți lași viața în ordine. Iar tu negi această absurditate, cum să mori când n-ai timp de așa ceva, când mai ai atâta căldură de simțit, atâta lumină de privit, atâtea drumuri de străbătut, atât de mult timp de care să te bucuri. Dar sigur mai ai? Sufrageria, adică, iertați-mă, sala tronului e înghețată, soarele refuză să mai iasă de după nori, iar picioarele dumneavoastră, maiestate, tremură. Rege bătrân, și coroana îți stă boțită, parcă aurul s-ar fi descompus și ar fi rămas un schelet de hârtie. Iar când începi și tu să realizezi că, ei bine, cu timpul s-au dus și căldura, și lumina, și forța, strigi disperat după ajutor. Dar către cine, doar în palma minții tale se află toți curtenii, toate ale tale și parte din tine sunt. Iar acum, nu prea mai sunt, se ofilesc precum florile, se risipesc precum promisiunile, se sting precum zâmbetul reginei Marie.
Regina Marie: Totul a fost cât o plimbare pe-o alee înflorită, cât o promisiune neonorată, cât un surâs repede stins.
Regele Bérenger: De ce m-am mai născut dacă n-a fost pentru vecie?
Nici măcar regele nu s-a născut pentru vecie? Este cumva nașterea lui sub o stea cu noroc, atât de fastuos celebrată în popor, sau viața lui, atât de bogată, atât de lungă, atât de intensă, cu ceva mai pline de însemnătate dacă moartea lui e aceeași cu a altora, tot plină de lacrimi, de incertitudine, de furie și de acea întunecare a minții de care ar trebui să se teamă și soarele?
Dar, Rege din Om, după ce conștientizezi cu stupoare că ticăitul înfundat e acum un ciocănit violent în ușa palatului tău, că lacătul aproape se sparge, că Regina Marie încearcă să ferece ușa cu inima ei cea delicată, după ce vezi în faldurile mantiei ei roșii ca sângele cald al celor vii toate plimbările spre nicăieri, toate promisiunile false ale veșniciei, toate surâsurile amare, dar pline de dragoste, atunci te întrebi de ce a trebui să te naști și să trăiești ca să mori. De ce a trebuit să speri, să te bucuri, să iubești, ca apoi să deznădăjduiești, să suferi și să urăști moartea aceasta impertinentă, care nu face nicio plecăciune în fața ta. Și oare, dacă nu era Marie atât de frumoasă, atât de iubitoare și atât de plină de viață, mai era moartea atât de înfricoșătoare, de demnă de ură, atât de ucigătoare? Era oare moartea puțin mai vie dacă era viața puțin mai moartă? Eu te sfătuiesc, Rege bătrân, să nu răspunzi pripit, chiar dacă nu mai e vreme, mai trage puțin de timp ca să te gândești, mai trage puțin de timpul din povestea Juliettei.
Regele Bérenger: Povesteşte-mi viaţa ta. Cum trăieşti?
Juliette: Trăiesc rău, stăpâne.
Regele Bérenger: Nu se poate trăi rău. Asta-i o contradicţie în termeni.
Juliette: Viaţa nu e frumoasă.
Regele Bérenger: Dar e viaţă.
Este cumva viața acea stea pe care n-am crezut-o vreodată luminoasă, dar care, după ce se stinge, ne cufundă în bezna densă și rece a dorului de ce-am pierdut? După ce-și blestemă nașterea destinată morții, regele se răzgândește și redefinește viața prin frumos, prin bine, prin lumina a cărei existență este demonstrată de umbră. Cu cât este umbra mai întunecată, cu atât lumina este mai puternică, cu cât este moartea mai îngrozitoare, cu atât a fost viața mai fericită.
Dar, Rege din Om, când tot ce mai ai este lumina crepusculară a asfințitului domniei tale, te îndrepți, ca floarea-soarelui, spre sorii ce încă mai ard. Nu mai ai timp, cuvintele poveștii tale se scriu cu albastru din ce în ce mai șters, i se termină și lui Dumnezeu cerneala, și încerci să tragi de timpul altcuiva, poate, poate, din poveștile altora se mai scurge puțină cerneală și pe ultimele tale pagini. Și ce multe pagini mai are servitoarea Juliette, și ce nefericită este să le umple cu praful camerelor împărătești, cu șorțurile găurite și cu aburii rasolului de vită. Dar tu, fie iluzoriu, fie cu adevărat lucid, vezi dincolo de acestea tocmai dovada vieții, vezi forța cu care servitoarea ta se deosebește de praf disprețuindu-l, spulberându-l cu o cârpă veche, pe când tu însuți te transformi în țărână, vezi încăpățânarea cu care peticește o rochie destrămată, pe când tu însuți te găurești și te destrami, vezi plictiseala cu care desconsideră hrana, pe când tu însuți nu mai ești decât vânat proaspăt, cald, dar muribund. Vezi și le regreți pe toate, dar mai mult regreți că nu știi dacă vei fi regretat.
Guardul: Cerul e acoperit, norii nu au aerul că s-ar putea risipi. Soarele e-n întârziere. Deși l-am auzit pe rege cum i-a poruncit să apară.
Regele Bérenger : Cum? Nimeni nu poate sau nu vrea, să mă ajute. Nici eu însumi nu mă pot ajuta. O, soare, ajută-mă, soare, luminează toate mormintele, pătrunde-n toate cotloanele întunecoase, pătrunde-n fiinţa mea. Ah! Picioarele încep să mi se răcească, vino, soare, şi încălzeşte-mă, pătrunde-n trupul meu, pe sub pielea mea, intră-n ochii mei. Reaprinde lumina ochilor mei, fă să văd, fă să văd, să văd. O, soare, tu mă vei regreta? Seacă şi ucide lumea întreagă, dacă e nevoie de un mic sacrificiu. Fă să moară toţi şi eu să trăiesc veşnic, fie şi singur în deşertul infinit. Voi păstra amintirea celorlalţi, îi voi regreta sincer. Pot să trăiască în imensitatea transparentă a vidului. Mai bine să-i regret eu pe ceilalţi, decât să mă regrete ei pe mine. De altfel, nu te regretă nimeni. Lumină a zilelor, ajută-mă!
Sunt mai amare lacrimile celui ce pleacă sau ale celor de rămân? Doare mai tare să fii singur sau să știi ca în urma ta totul rămâne la fel? Dar oare știe regele că lui îi este dată o durere din lacrimile căreia va veni al doilea potop? Pentru că el fără lume s-ar putea să existe, dar lumea, fără el, dispare, moare ca secerată, soarele se va stinge sau se va topi în imensitatea transparentă a vidului.
Dar, Rege din Om, la început tu ai fost Cuvântul, și la cuvântul tău răsărea soarele, la cuvântul tău venea primăvara, la cuvântul tău, viața era viață. Apoi, pe nesimțite, ai coborât pe planeta aceea mică, unde un mic prinț te-a găsit ordonând să se întâmple doar ceea ce s-ar fi întâmplat și fără cuvântul tău. Dar ai căzut și mai adânc, iar ceea ce ar fi trebuit să se întâmple firesc, se întâmplă împotriva cuvântului tău. Tu ordoni să vină spre tine Marie, iar ea, cu toată dorința de a se apropia, rămâne pe loc. Tu, care erai viu, ești refuzat de viață. Tu, care iubeai lumea, ești suficient de disperat să o sacrifici pentru a o păstra în amintirea ta. Nu e nici pe departe un gest egoist, căci pe măsură ce mori, coroana se transformă în hârtie, caloriferele se răcesc, sala tronului se surpă, dar dacă tu trăiești să-ți amintești, îți vei aminti aurul strălucind în lumina supusului tău, soarele, îți vei aminti focul arzând în șeminee, îți vei aminti palatul ridicându-se până la cerul senin, câtă lumină îți vei aminti, suficient de multă cât, întinzând mâna către lampa aceea oarbă din colț, va lua foc abajurul. Până la urmă, cea mai mare spaimă nu este moartea ta, ci uitarea domniei tale.
Regele Bérenger : Ah, să nu mă uitați, să vă aduceţi aminte de mine. Să fiu plâns, lumea să dispere din cauza pierderii mele. Să mi se perpetueze memoria în toate manualele de istorie. Toată lumea să-mi cunoască viaţa pe de rost. Toţi s-o retrăiască.
Doctorul: Vom avea grijă de legenda lui. O să vă îngrijim cu atenţie legenda, Maiestate.
Legenda, dacă trăiește legenda, cei care o ascultă trăiesc viața celui care a trăit legenda sau cel care a trăit legenda trăiește viața celor care o ascultă? Cine trăiește viața cui? Și în final, sunt infinite vieți în infinite povești sau viața e una singură, iar noi o trăim pe rând?
Dar, Rege din Om, dacă ai ști tu câtă dreptate a avut doctorul, în ciuda glasului său ironic, care și-a făcut pe alocuri simțit sarcasmul și în scriitura mea, dacă ai ști tu cu ce atenție și seriozitate este îngrijită legenda ta! Legenda unui om care moare este îngrijită cu același devotament cu care este îngrijit un prunc. Fii fără grijă, maiestate, legenda ta trăiește și nu doar că am plâns la moartea ta, dar plângem și vom mai plânge. Pentru că ai murit, mori și vei mai muri. Dar morții nu mor, doar cei vii, cu sânge cald și inima bătând în piept, doar cei cu ochii deschiși și cu glas puternic, doar cei care au de ce să plângă în fața morții, adică în urma vieții, pot muri. Dar, maiestatea ta, poate că știința doctorului nu a ajuns până acolo, poate că Marguerite, tot amintindu-ți de moarte, a uitat să-ți spună, poate că Juliette, prea ocupată fiind să nu-și iubească viața, nu a crezut că este de cuviință să știi, poate că guardul nu primise niciun ordin să-ți dezvăluie, poate că Marie a fost prea tainică atunci când ți-a șoptit Poate că ai să te întorci!, așa că îți strig eu, cu glasul bătrânilor francezi, nu Regele a murit! Trăiască regele!, ci Regele moare, deci regele trăiește!
Ai avut dreptate, maiestate, când ai spus cu amărăciunea unui zeu care se vede nevoit să-și distrugă creația: Atâtea lumi se sting în mine. Și totuși, lumile nu s-au stins cu totul, universul nu s-a prăbușit în haosul din care s-a născut și totuși, noi trăim. Pentru că regele trăiește în legendă, iar noi trăim în el, noi stăpânim peste amintirea lui stăpânind lumea.
Așa cum, încetându-și stăpânirea, nu doar peste lume, ci peste propria viață, regele Louis al XVI-lea trăiește în legenda care a inspirat versurile:
I used to rule the world,
Seas would rise when I gave the word.
Now in the morning, I sleep alone
Sweep the streets I used to own.
I used to roll the dice,
Feel the fear in my enemy's eyes,
Listen as the crowd would sing
Now the old king is dead, long live the king!
One minute, I held the key
Next the walls were closed on me.
And I discovered that my castles stand
Upon pillars of salt and pillars of sand.
I hear Jerusalem bells a-ringin',
Roman Cavalry choirs are singin',
Be my mirror, my sword and shield,
My missionaries in a foreign field.
For some reason, I can't explain
Once you'd gone, there was never, never an honest word,
And that was when I ruled the world...
(Coldplay, Viva la vida)
Alexandra Aramă, clasa a VIII-a D
Ne naștem în fiecare dimineață (Regele)
Piesa de teatru „Regele moare” de Eugène Ionesco este o poveste impresionantă ce prezintă un adevăr fundamental din viața oamenilor: faptul că aceasta se va termina.
Protagonistul, regele jucat de actorul Victor Rebengiuc, află că mai are puțin de trăit, fapt ce-i declanșează schimbări de stare incontrolabile, căci consideră că statutul său îl face atotputernic chiar și în fața morții, încercând să-și demonstreze abilitățile specifice unui zeu. Dar regele este, ca oricare om de rând, un muritor, al cărui titlu nobil este nesemnificativ pentru entitățile universului.
Regele are două femei alături pe tot parcursul drumului către moarte: Regina Marguerite, prima soție, o doamnă pragmatică și conștientă de consecințele morții, oarecum resemnată cu acestea și Regina Marie, favorita protagonistului, care este mai tânără, mai visătoare și care susține că poate împiedica moartea prin iubire și amintiri. Bérenger, deși la început ia în glumă sfârșitul vieții sale, crezând că statutul îl poate salva de orice primejdie, pe parcurs realizează că moartea lui este iminentă și că el nu poate controla decursul acestui drum în lumea de dincolo. Astfel, el începe să-și folosească înțelept timpul rămas, savurând fiecare clipă, rememorând toate momentele frumoase pe care le-a trăit, dar și aflând cel mai crud adevăr al existenței: că aceasta nu este infinită.
În fiecare zi, ne creăm o rutină care ne privează de oportunitatea de a descoperi lumea, de a ne bucura, de a face lucruri care ne împlinesc. Viața trece fără ca noi să realizăm, ne stresăm inutil și ne facem singuri probleme, iar când timpul nostru se termină, suntem incapabili de a recupera momentele pe care le-am pierdut.
„Ne naștem în fiecare dimineață” este esența acestei piese. Posibilitatea de a vedea soarele răsărind, de a observa transformările naturii, de a ne îmbrățișa familia și de a respira în fiecare clipă este motivul suprem de recunoștință, de care noi toți uităm, sau pe care-l ignorăm, crezând că totul ni se cuvine. Regele moare, omul moare, dar amintirile rămân, iar momentele prețuite și valorificate din viață sunt comorile pe care le luăm cu noi dincolo.
Piesa „Regele moare” ne amintește de faptul că a trăi este un miracol, o manifestare a luminii divine care ne apără zilnic, dar pe care noi nu o vedem până când aceasta dispare.
Casandra Deliu, clasa a VIII-a D
Să nu mă uitați, să vă aduceţi aminte de mine. (Regele)
Starea de melancolie care este transmisă de personaje sugerează suferința prin care trec din cauza stării Regelui. Prima regină, Marguerite, o tratează pe a doua soție, Marie, cu răceală. Știind că nu este soția preferată, Marguerite profită de sensibilitatea lui Marie și se jonglează cu emoțiile ei. Regina a început să sufere din cauza ei, așa că își exprimă frustrarea prin insulte la adresa celeilalte soții. Toți servitorii din castel o disprețuiau pe Marie, chiar dacă ea era mai tânără și inocentă.
Diferența dintre mărimea coroanelor celor două soții arată statutul lor în regat: Marguerite are coroana mai mare, mai impunătoare, exprimând dominanța asupra celorlalți. În schimb, Marie are coroana mai mică, semnificând faptul că nu e așa importantă pentru regat. Regelui îi este adus la cunoștință faptul că va muri în curând, mai exact, o oră și jumătate, adică exact durata spectacolului din acel moment până la final, ceea ce suprapune sugestiv timpul regelui cu timpul nostru în sala teatrului, iar noi vom părăsi sala cu amintirea încă vie a regelui care... nu va mai muri. La început, nu înțelege, dar când Marguerite insistă și doctorul o susține, Regele își revarsă furia asupra celor doi. Marie l-a făcut să creadă că încă e tânăr și apt de mișcare, dar Regele era tocmai opusul, semnele bolii încep să se manifeste, deși nu este foarte limpede despre ce boală este vorba, misterul nu este numit. Regele căzuse la pământ, boala i-a cuprins membrele. Juliette și doctorul îl încurajează să se ridice, dar acesta doar se înfurie mai tare, frustrat, nevrând să moară. Bérenger dă ordine continuu, comportându-se asemenea unui nebun. Supușii au început să râdă de el, pe măsură ce devine tot mai furios și confuz. Marie stă pe cel mai mic scaun la masă, semnificând lipsa ei de importanță pentru ceilalți, excepție făcând regele. Juliette a încercat să îi ia sceptrul regelui, arătându-i că a pierdut controlul asupra familiei și lumii sale, asupra propriei puteri. Regele începe să spună lucruri absurde, un semn al disperării din spaima de dispariție, crezându-se sfânt, cerând vitralii sub forma ochilor săi și icoane cu chipul lui, ca și cum s-ar reclădi sub forma unui edificiu sacru, în care nu se moare. Marie, crezând că are o mare influență asupra regelui, încearcă să-l convingă că nu are nimic, amintindu-i de clipele frumoase petrecute împreună, petrecerile, balurile.
Unul dintre mesajele acestui spectacol este de a nu lua totul drept garantat. Chiar dacă toate celelalte personaje îi spuneau că va muri, faptul că era rege i-a dat o vreme iluzia propriei veșnicii, gândindu-se că, dacă e rege, poate să-i dea ordine morții, considerând că va putea alege el momentul în care va muri, ceea ce i-a adâncit criza de conștiință. Pe parcursul spectacolului, atmosfera a fost tensionată și melancolică, mai ales între Marguerite, Rege și Marie. Emoțiile transmise au fost copleșitoare, ajungând la inima fiecărui spectator, un moment cu totul aparte fiind acela de la final, când regina Marguerite îl conduce pe Rege în lumea umbrelor și nu-l lasă nicio clipă să se piardă în întuneric, în timp ce scena coboară, iar acesta se lasă îndrumat cu ochii închiși, ascultând doar glasul soției, iar amândoi înaintează învăluiți de o lumină caldă, poate iubirea lor, care îi salvează de bezna dispariției.
Ioana Diaconița, clasa a VIII-a D
Măcar poți să vezi cerul de două ori pe zi! (Regele)
Piesa de teatru „Regele moare” este o revelație, o minune, o poveste a ființei umane în sine, plină de zbucium, negare, luciditate, uitare, acceptare, moarte. Este transmis un mesaj cu valoarea de adevăr incontestabil: cu toții, oricine am fi, oricâte lucruri am fi făcut în viață, vom dispărea într-o zi din această lume, lăsând în urmă amintiri, experiențe sau altă dată poate doar un gol și nu este nimic ce poate face omul împotriva mersului lucrurilor, decât să-și realizeze fragilitatea, poziția nesemnificativă în fața Morții. Totuși, mai există un detaliu: atunci când i se apropie sfârșitul, un individ este capabil să conștientizeze cât de măreață este viața de fapt, că toate suferințele, bucuriile sale, fiecare respirație, fiecare zi, totul are o însemnătate profundă, o frumusețe neasemuită.
Povestea finalului lui Bérenger, „Regele”, transmite un întreg ansamblu de trăiri, sentimente, stări ce se contrazic între ele, până când totul devine calm sub semnul încheierii parcursului personajului, dar și al întregii opere dramatice, care posedă o complexitate aparte. Atunci când află că va muri în numai o oră și jumătate, bătrânul, ce se crede mai presus decât oamenii de rând, își neagă condiția fizică, însă aceasta se înrăutățește treptat: el încearcă să îi ordone lumii să își schimbe parcursul inevitabil, căpătându-și astfel titlul unui pseudo-Dumnezeu, care crede că se află în control pe măsură ce timpul i se scurge cu repeziciune.
Totuși, în urma desfășurării evenimentelor, are loc realizarea Regelui că nu poate opri Moartea și nicio altă schimbare a universului, că este doar un om vulnerabil ca toți ceilalți în fața sfârșitului. În urma acestei constatări, personajul devine cuprins de spaima necunoscutului, dezvăluie un om deprimat, apoi disperat: el nu-și poate concepe dispariția, nu dorește să fie uitat, masca unei așa-zise superiorități simțite anterior se destramă prin trăirea fricii de a pierde totul, caracteristică ființei umane. Bérenger începe treptat să-și regrete întreaga existență (El se întreabă: De ce ne mai naștem dacă tot murim într-o zi?), considerând că nu a făcut destule lucruri, că nu a trăit îndeajuns de mult pentru a înțelege viața cu adevărat.
Finalul se apropie de personajul central al piesei de teatru și atunci când începe să-l cuprindă, Regele își dă seama că lumea însăși e o minune. Înainte de a o părăsi definitiv, Bérenger amână cu încă puțin gândul plecării definitive pentru a admira universul cum nu o mai făcuse nicicând. În vreme ce menajera palatului său căzut în ruine îi povestește despre greutățile zilnice, bătrânul afirmă: „Ne naștem în fiecare dimineață”. Monotonia drumului servitoarei până la serviciu și înapoi este văzută astfel: „Măcar poți să vezi cerul de două ori pe zi!” completându-și discursul cu expresia „Nu-ți trece prin cap că respiri – e o minune!”
În cele din urmă, după cum afirmă însuși titlul piesei de teatru, Regele moare, însă nu înainte de un zbucium intern de o intensitate inimaginabilă, ce constă în schimbări frecvente ale sentimentelor și trăirilor personajului. Acesta rememorează timpuri de mult apuse, după care uită treptat fragmente din viața sa, lăsându-se cuprins de un calm desăvârșit. În ultimele clipe ale spectacolului, rămâne lângă prima sa soție, cea care i-a fost alături mereu indiferent de situație, după care imaginea celor doi încheie splendida călătorie, vreme în care scena coboară alături de spiritul celor două personaje interpretate cu o pasiune deosebită de actori.
Urmărirea piesei de teatru „Regele moare” a fost o experiență aparte, care nu se aseamănă cu nimic din ce am mai trăit vreodată, aceasta având o profunzime și un mesaj puternic, pe care cu siguranță nu le voi putea uita.
Denisa Siminiceanu, clasa a VIII-a D
Să mă salveze cineva! Eu nu mă mai pot salva! (Regele)
,,Regele moare ” este una dintre cele mai profunde piese de teatru pe care le-am văzut vreodată, o poveste de viață care ne convinge de faptul că moartea este pur și simplu o etapă care marchează sfârșitul drumului unui om pe pământ. Amintirile rămân eterne în sufletul nostru, chiar dacă fizic nu mai suntem în viață. Sufletul vine și pleacă, greșește și învață, trăiește și își aduce aminte în timp de frumoasele clipe alături de persoanele dragi.
Regele era bătrân și bolnav, dar se îmbăta cu apă rece, crezând că este în continuare vrednic să-și conducă regatul. Doctorul îi spune că mai are o oră jumătate de trăit, iar regele fiind în stare de șoc, reacționează agresiv. El era regele, nu avea timp să moară. La un moment dat, încearcă să le demonstreze celor din sufragerie, locul unde se desfășurau evenimentele din scenă, faptul că este puternic și tânăr, dar cade. După ce cu greu se ridică, își dă seama că i-a căzut și coroana de pe cap, considerând a fi un semn. Oare în fața morții, regele avea sânge albastru sau era un simplu muritor?
Regina Marie îl iubea din toată inima sa pe soțul ei, dar încerca să-l facă să înțeleagă că sfârșitul îi era aproape. În adâncul sufletului o durea faptul că moartea îi va despărți, dar încerca să nu-i transmită asta. Într-una dintre replicile reginei Marguerite, aceasta spune: ,,Ce numește ea dragoste crede că poate săvârși imposibilul”. Mi-a plăcut mult atitudinea pe care a luat-o față de rege. Cu toate că el avea acum o altă soție, a trecut peste orgolii și a ales să stea alături de el până în ultima clipă.
Timpul ușor se scurgea, iar nimeni nu mai asculta de poruncile regelui: ,,Poruncesc să crească din asfalt copaci! Poruncesc să fulgere și să țin fulgerul în mână acum! ” Pare disperat după putere, crezând că până și natura îl va asculta. Doctorul îi spuse gânditor: ,,Întoarce-te în timp! ”, încercând să îi dea o lecție. În altă secvență, regele speriat strigă: ,,Nu vreau să mor! Să mă salveze cineva! Eu nu mă mai pot salva!... ” Această replică face cât o mie de cuvinte. Niciodată nu știi când o să mori, dar trebuie să te aștepți la asta. Moartea este o etapă a vieții fiecărui om și trebuie să o acceptăm fără spaimă, cu un zâmbet pentru toate momentele frumoase de care am avut parte.
Regele se tot văita și își plângea de milă, iar doctorul i-a spus: ,,Uneori, o oră face mai mult decât un secol. ” Această replică m-a dus cu gândul la cartea ,,Oscar și Tanti Roz” de Eric Emmanuel Schmitt. Lui Oscar, un copil, nu îi era frică de moarte dintr-un singur motiv. A știut cum să-și petreacă ultimele zile ca o viață întreagă. Fiecare oră îl înainta în vârstă și îl făcea să se simtă mai împlinit și matur. Regele nu a știut cum să se bucure de acea oră. El era disperat de faptul că urma să-și piardă locul la tron, nu pentru că își lăsa în urmă familia, prietenii și poporul. ,,De ce m-am mai născut dacă nu a fost pe vecie? ” Unii oameni ar da orice să li se întoarcă persoanele dragi de pe lumea cealaltă doar pentru o oră jumătate și să li se pară o veșnicie, însă regele era în continuare revoltat.
Replica mea preferată rămâne: ,,Ne naștem în fiecare dimineață!” În fiecare zi trebuie să fim recunoscători pentru ceea ce avem, pentru simplul fapt că trăim! Pentru că zâmbim, pentru că vedem toate minunățiile din jur și mai ales pentru că îi avem pe cei dragi alături de noi.
Alexia Iacob, clasa a VIII-a D
Singur în sufletul său...
În această piesă, subiectul principal este absurditatea tuturor lucrurilor care aparțin acestei lumi și, totodată, disperarea oamenilor de a face totul perfect în viață, de parcă îi pasă cuiva.
La începutul piesei, oamenii cei mai apropiați ai regelui stau în jurul lui și își fac griji pentru faptul că nu se mai trezește, însă, atunci când guardul îi încurajează să spună “Trăiască regele!”, se simt în tonul vocilor lor indiferența și nepăsarea dobândite față de acesta odată cu trecerea timpului. Din cauza faptului că a amânat toată viața munca și disciplina pe care trebuia să le cunoască încă de la vârsta de douăzeci de ani, toți cei din jurul lui l-au abandonat încet, fără ca nici măcar ei să își dea seama, ajungând la bătrânețe să fie singur în sufletul său. De la Regele Bérenger I a ajuns un nimeni.
Când regina Marguerite îl avertizează că va muri, regele reacționează calm, spunându-i că știe acest lucru, de parcă știe ce înseamnă să mori cu adevărat, de parcă a murit deja. Acest lucru s-a întipărit în mintea sa, devenind ceva obișnuit de auzit sau de spus, deoarece el murise interior, corpul lui fiind ca o fantomă care se plimbă pe pământ fără suflet.
Regele, apropiindu-se de moartea sa, își dă seama că tot ce facem în viață, tot ce ne propunem, tot ce se întâmplă nu are sens pentru niciun om din această lume. El realizează faptul că nu a prețuit niciodată viața așa cum trebuie ea prețuită, constatând abia în ultimele sale momente frumusețea acesteia. Singurul lucru pe care acesta l-a făcut a fost să existe, pentru că sigur nu a trăit.
Povestea lui se aseamănă cu povestea tuturor oamenilor. Muncim pe brânci toată ziua, mâncăm și ne culcăm. Și apoi ne întrebăm cum de nu ne mai pasă de noi înșine. În loc să ne simțim bine și să ne bucurăm de viață, avem momente când ne stresăm fără să ne gândim dacă merită sau nu. Așa ne îmbolnăvim, și apoi murim. Nu știm să ne bucurăm de ceea ce ne-a fost dat, iar din această experiență a regelui trebuie să învățăm să profităm de viață și să facem tot ce ne dorim acum, fiindcă nu știm ce ne așteaptă.
Sursă imagini:
Comments