Cea mai grea lecție pe care o putem învăța este aceea a iubirii

„Sala de bal” de Anna Hope

„ - De aici poți ieși în trei feluri. Unu: dacă mori. Asta e calea cea mai ușoară. Oamenii mor tot timpul. Sau poți fugi de aici. Dar e aproape imposibil. Ori reușești să-i convingi că ești îndeajuns de întreagă la minte cât să-ți dea drumul.

- Și tu ce ai ales? ”

(p. 77, Sala de bal de Anna Hope)

Apărută la editura Humanitas în colecția Raftul Denisei, Anna Hope scrie povestea Ellei, într-o simbioză de curaj, iubire și revoltă.

Acțiunea se desfășoară la începutul secolului al XX-lea, în Anglia anului 1911, la sfârșitul epocii edwardiene. Concret, evoluția personajelor are loc la azilul Sharston din Yorkshire. Cei care ajungeau acolo proveneau din medii nefavorabile, precum familiile disfuncționale sau abuzive. Alteori însă, motivele puteau fi printre cele mai absurde.

Ospiciul Sharston. Auzise de el. Încă din copilărie. Dacă făceai vreo prostie…ospiciul te aştepta. Era pentru ţicniţi. Și, totodată, azil pentru săraci. „Dacă te trimit la Sharston, nu mai ieşi de acolo”.

I Azilul, sala de bal și Charles Fuller

Azilul adăpostea și casele medicilor de acolo. Astfel îl cunoaștem pe Charles, medicul-șef, aflat în permanență într-o stare de revoltă față de regulile și conceptele general valabile ale lumii. Este un personaj complex, straniu, căci personalitatea lui depășește granița anormalului chiar și într-un ospiciu, încercând în permanență să își impună voința, prin metode psihologice intruzive. Este adesea înfricoșat de el însuși, căci idealul său este acela al comuniunii perfecte între spirit și trup. Este un tip ambițios, susținând teoria eugenistă, prin care se dorea o ameliorare a evoluției speciei prin limitarea capacității de reproducere.

Pe acest fundal, întâlnim un alter-ego al lui și anume Charles muzicianul, care încearcă să introducă efectele benefice ale muzicii în psihoterapie. Trebuie menționat că la Sharston existau două aripi, cea a femeilor și cea a bărbaților, și nu era nicio șansă ca ei să se întâlnească în afara serilor de vineri. În sala de bal, cel mai frumos loc din întreg azilul, pacienții care participau erau selectați în funcție de comportamentul cuviincios din acea săptămână. Doar câteva ore la final de săptămână, invitații dansau pe muzica de pian.

II Ella Fay și John Mulligan

„Ești puternică, întotdeauna ai fost.” (p. 296)

Ella Fay este unul dintre cele trei personaje din perspectiva cărora se derulează firul acțiunii. După ce i-a murit mama, iar tatăl s-a recăsătorit, Ella decide că nu mai vrea să învețe. Acesta este și motivul pentru care nu poate citi scrisorile de dragoste de mai târziu, din azil. Fără școală, este nevoită să lucreze într-o hală încă de când avea vârsta de opt ani. Simțind că nu mai are aer într-o zi, când era atât de frumos afară, dar geamurile opace ale fabricii nu lăsau să intre lumina și nici aerul, sparge una dintre ferestre. Astfel ajunge la azilul Sharston.

Gestul ei este simbolic, însemnând revoltă din condiția pe care o avea, însemnând dorință de schimbare și mai presus de toate, libertate. Însă acest sentiment pe care-l are în momentul în care vede cerul albastru și se pierde în culoarea lui, este rapid înlocuit de constrângere și manipulare. Din acest punct de vedere, azilul devine metaforic, o închisoare a gândurilor, un loc al groazei, al torturii și al pedepselor. Ella descoperă acolo noi moduri prin care fericirea materială înalță pe scara socială și în aceași timp, învață să trăiască în neajunsuri. Cu toate acestea, azilul are un dublu rol, căci acolo simte iubirea și o înțelege în profunzime. Azilul este un loc al contrastelor, căci iubirea înseamnă visuri și speranțe, dar ceea ce se întâmpla la Sharston nu făcea decât să ucidă umanitatea.

John Mulligan, la origine irlandez, era unul dintre acei pacienți care „au ajuns din greșeală” și cu toate acestea este internat sub diagnosticul „depresiv melancolic”. Se afla acolo de la moartea copilului său, ceea ce îi provocase o tristețe profundă, însă nicidecum nu era o boală pentru Sharston. Este diferit de restul pacienților, căci este liniștit, tăcut și educat, însă simte și el nedreptatea și brutalitatea.

Iubirea dintre John și Ella mi-a adus aminte de Winston și Julia din O mie nouă sute optzeci și patru de George Orwell, întrucât este o afirmare a iubirii ca esență a spiritului omenesc și a valențelor ei evolutive pe plan moral-psihologic. Cei doi nu par să țină cont de absolut nimic și nimeni, în afară de ei înșiși. Iubirea dintre ei este trăită intens la nivel fizic, însă la nivelul subconștientului se oprește la nevoi proprii. De exemplu, John îi scrie scrisori Ellei ca răspuns al unei chemări spre detașare de lumea din jur, chiar dacă intențiile inițiale sunt puse pe seama dorinței de a-i arăta tinerei cum este lumea de dincolo de zidurile azilului. Cei doi se susțin într-un mod aproape simbiotic, pentru că fiecare încearcă să se regăsească pe sine prin celălalt.

III Scrisorile

„Nu i se părea drept ca el să vadă acele lucruri și ea, la fel ca celelalte femei, nu.”

Scrisorile trimise pe furiș reprezintă poate singurul comportament firesc din acel haos. Cei doi amintesc întrucâtva de Tristan și Isolda, căci își puneau mereu piedici pentru a menține aprinsă flacăra pasiunii, care, altminteri, se putea stinge oricând. Nu trăiau din perspectiva treptelor inițierii către frumosul absolut prin eros, așa cum apar acestea în Banchetul lui Platon, ci mai mult din experiența philiei, o afecțiune naturală, spontană, o legătură puternică, o ipostază netulburată a erosului, plină de virtuți. Diferențe între cele două cupluri există, ca, de exemplu, cea legată de erosul născut între John și Ella, care nu face decât să marcheze iubirea la nivel superficial, deși percepută altfel datorită intensității factorilor externi. Piedicile dintre Tristan și Isolda sunt transformate aici în regulile respectate cu rigoare de pacienți; Ella și John nu trebuie să-și făurească pasiunea, ea exista deja datorită restricțiilor.

Sala de bal arată că frumosul și dragostea se pot înfiripa oriunde, chiar și în locuri sumbre, străine, brutale, atât timp cât există sufletul omului care vrea să cunoască. Învățăm ce putere manipulativă pot avea persoanele din jur, cât contează energia pe care o primim de la cineva în dezvoltarea spirituală. Depindem de slăbiciunile altora, le folosim după bunul nostru plac, astfel încât, fără să ne dăm seama, suntem egoiști, și mai presus de toate, suntem prizonieri ai propriei capcane. Devenim mașinării care luptă pentru un singur scop și, când îl atingem, cădem în derizoriu. Facem orice pentru persoanele pe care le iubim și pentru noi, fără să ne dăm seama că, pentru un om, rănim mulți alții. Dar poate cea mai grea lecție pe care o putem învăța este aceea a iubirii. Este rară acea dragoste sinceră, fără exploatarea sensibilității umane, fără egoism sau patimă, fără sfidări sau revolte.

Teodora Udișteanu, clasa a X-a E