Cea mai bună lume?

Israelul bombardează Iranul. Palestinienii îndură chinurile foametei. Sfârșitul conflictelor din întreaga lume se află într-o continuă amânare. Prețul petrolului crește în urma tensiunilor din Orientul Mijlociu. Irlanda devine un coșmar pentru imigranți. Un avion s-a prăbușit la 36 de secunde de la decolare. 241 de oameni și-au pierdut viața. Trăim oare în cea mai bună lume posibilă?

Poate, din această perspectivă, mulți am fi de acord cu Leibniz, am spune încrezători că Dumnezeu (sau, modern: Universul!) a luat în considerare o infinitate de lumi posibile și, întru perfecțiunea Sa, a creat-o pe cea mai bună, lăsându-le deoparte pe cele rele, urâte sau mediocre, fiind incompatibile cu desăvârșirea Providenței. Răul, care își face inevitabil apariția, nu este astfel permis decât pentru ca din el să reiasă un bine mai mare.

Bineînțeles, simțim empatie în fața tragediilor despre care citim sau auzim, sau, pur și simplu, din teama de a nu părea ignoranți, ne înscriem într-un fel de curent de „ipocrizie emoțională”, căci nu poți „să împărtășești cu adevărat vlăguirea, frica sau durerea cuiva”, după cum afirmă C. S. Lewis în volumul său O radiografie a suferinței.

Și totuși, cu câteva concesii, am putea spune că trăim în cea mai bună lume posibilă, pentru că nu locuim în Orientul Mijlociu. Citesc cu o urmă de tristețe știrile despre foamete, dar mă grăbesc să ajung la nutriționistul pe care îl plătesc să aibă grijă de silueta mea. Părinții mei au avut norocul să rămână în țară după comunism, deci nu purtăm eticheta controversată de membri ai diasporei. Circul cu mașina, dar nu plătesc benzina, iar cu avionul voi zbura pentru prima oară vara asta. Însă nu mă tem: statisticile mă liniștesc — prăbușirea unui avion nu înseamnă nimic, raportată la numărul de zboruri reușite ale companiilor. Așa am citit.

Dar ce se întâmplă atunci când tragediile se apropie de fiecare dintre noi? Atunci când suferința atârnă greu asupra noastră, a celor apropiați sau a celor cu care observăm că ne asemănăm, în esență, atât de mult? O rudă a pierdut zilele trecute lupta cu cancerul. Era mai tânără decât părinții mei. Părinții unei prietene se gândesc la divorț. Nu își dorește ca neînțelegerile lor și singurătatea să-i întunece perioada frumoasă a tinereții.

În zborul ce avea ca destinație Londra se afla și o familie la fel de mare ca a mea, entuziasmată de mutarea în țara spre care se îndreptau. Nu au apucat însă nici să părăsească teritoriul Indiei; avionul s-a prăbușit. Așadar, te întrebi din nou: trăim în cea mai bună lume posibilă? Dar acum nu îți mai poți răspunde la fel de încrezător.

Tot marele apologet britanic, C. S. Lewis, scrie despre suferință, plin de sinceritate și vulnerabilitate, în contextul pierderii mult iubitei soții:

„Dacă chiar mi-ar fi păsat, cum credeam, de durerile lumii, n-aș fi fost atât de copleșit de propria durere. A fost o credință imaginară care s-a jucat cu jetoane inofensive numite «Boală», «Durere», «Moarte» și «Singurătate». Gândeam că am încredere în frânghie până să fie nevoie să mă țină și pe mine însumi. Acum e nevoie și descopăr că nu am avut încredere.”

Astfel, în mintea unui tânăr se conturează două posibilități: fie alege să își spună că, atâta timp cât perfecțiunea lumii în care trăiește nu este absolută, atunci aceasta nu este cea mai bună posibilă; fie înțelege că tragediile există, că suferința este inevitabil trăită de fiecare dintre noi, însă și că a spune că trăim în cea mai bună lume posibilă nu este o formă de negare a răului, ca în cazul personajului Pangloss, prin care Voltaire îl ironiza pe Leibniz, ci de acceptare a acestuia.

Or, însuși Leibniz nu a crezut în desăvârșirea absolută, ci a considerat că cea mai bună versiune a unei lumi se bazează pe echilibrul dintre diversitate, ordine, libertate și bine.

Și totuși, ce cale să aleg? Cine îmi poate spune pe ce drum să apuc?

„Ce e rău și ce e bine / Tu te-ntreabă și socoate” — scrie Eminescu în Glossă.

Așadar, modul în care ne raportăm la lumea în care trăim trebuie să fie în armonie cu propriile seturi de valori și principii. Dar cum poate un tânăr, un licean care abia începe să își definească aceste valori, să facă o alegere corectă?

Într-adevăr, greșelile au fost mereu esențiale găsirii adevărului, însă astăzi, tinerii primesc atât de multe informații — false sau adevărate, corecte sau greșite — încât nu doar că adevărul devine imposibil de distins, ci și aceștia devin permanent influențați de noutățile (transmise mereu cu o notă de subiectivitate) pe care le primesc.

Cred însă că tinerii au o cale de evadare prin care se pot descoperi cu adevărat pe ei înșiși: literatura.

Literatura a fost întotdeauna o formă de salvare : din fața răului, din fața minciunii, din fața conflictelor sau din fața suferinței. Cărțile m-au învățat să mă împac cu o suferință pe care nu am trăit-o încă sau să iubesc înainte să mă fi îndrăgostit vreodată.

Și totuși, cum m-a ajutat lectura să mă raportez la lume în funcție de propriile valori? Nu este și literatura, în esență, o formă de influențare, de persuasiune? Bineînțeles. Însă văd literatura ca fiind și un act de împrietenire, de regăsire a unor voci care rezonează cu a cititorului.

L-am cunoscut astfel pe Micul Prinț al lui Antoine de Saint-Exupéry, pe cinicul Ivan Karamazov, pe fericitul prinț Mîșkin și pe pesimistul Ippolit ai lui Dostoievski, pe taciturnul „lup de stepă” al lui Hermann Hesse sau pe înțeleptul Oscar, al lui Éric-Emmanuel Schmitt. Nu am rezonat cu toți, însă, citind ideile fiecăruia, mi-a fost infinit mai clar că o asemenea gândire nu mi-ar putea aparține sau, dimpotrivă, am simțit cum câteva vorbe au pus lumină în sufletul meu, făcând totul atât de evident.

Dar, totuși, trăim sau nu în cea mai bună lume posibilă?

Ivan Karamazov, destul de împăcat cu răul și cu tristețea lumii în care se află, îi vorbește fratelui mai mic, Alioșa, despre suferință și raportarea ființei umane la credință atunci când are de-a face cu durerea. Ivan poate înțelege ideea specifică învățăturilor creștine, că oamenii plătesc prin suferință pentru păcatele săvârșite, însă nu poate sub nicio formă să accepte chinurile copiilor. Așadar, revoltat, spune:

„Dorința mea este aceea de a ierta și de a îmbrățișa. Eu nu mai vreau să sufere nimeni. Și dacă suferințele copiilor au mers în contul contemplării acelei sume de suferințe necesare pentru răscumpărarea adevărului, apoi eu afirm de la bun început că întregul adevăr nu merită un asemenea preț. […]

Eu nu mai vreau o astfel de armonie, generată de prea multă dragoste pentru omenire. Prefer să rămân cu suferințele nerăzbunate. […]

Eu cred că s-a pus un preț prea mare pe armonie și nu îmi ajunge buzunarul ca să-mi procur un bilet de intrare.”

Aceeași idee de răzvrătire față de ceea ce Biserica numește corect sau bun apare și în faimosul capitol Marele Inchizitor, în care tot Ivan imaginează un dialog între Cardinalul din Sevilla și Mântuitorul care se reîntoarce pe Pământ, în timpul Inchiziției. Reprezentantul Bisericii îl închide pe El, deși îl recunoaște, și îi explică modul în care oamenii nu pot fi fericiți având libertatea pe care El le-a oferit-o, ci au nevoie de reguli concrete, au nevoie să fie îndrumați, să le spună cineva în cine să creadă. Mântuitorul îl privește însă cu ochi blajini și nu îi răspunde nimic, ci îl sărută calm.

Așadar, Ivan nu poate să creadă că trăiește în cea mai bună lume posibilă, îndoindu-se de ce este cu adevărat bun și corect și refuzând ideea de rău compatibil cu binele.

Pe de altă parte, literatura ne pune față în față și cu personaje de o profunzime și o seninătate remarcabile. Tot Dostoievski ni-l oferă și pe prințul Mîșkin, din Idiotul, care, suferind de epilepsie, umilit în permanență de cei din jur, își păstrează în mod deosebit căldura, bucuria, lumina și inima plină de dragoste sinceră. Acesta descoperă miracolul lumii în care ființa umană are norocul să trăiască și de care, în ciuda răului omniprezent, ar trebui să se bucure:

„Musculița care bâzâie în jurul lui, scăldată într-o rază de soare, își are locul ei la acest ospăț, participă la corul comun al firii, se bucură de el și e fericită; un firicel de iarbă, cât de mic, crește și e fericit. Fiecare ființă își are drumul ei, îl cunoaște, sosește și pleacă cântând.”

Cum poate un om atât de bolnav, atât de sfâșiat de durere, ca să fie străin de „marea sărbătoare din fiecare clipă”, să-și păstreze totuși speranța, seninătatea? Credința este, într-adevăr, o soluție — dar nu este aceasta greu de păstrat de-a lungul chinurilor?

În acest sens, un alt personaj de excepție este Oscar, din romanul lui Éric-Emmanuel Schmitt. Un băiețel care se luptă cu un cancer terminal își pune speranța în Doamne-Doamne, e dezamăgit, se răzvrătește, însă, în cele din urmă, înțelege, la o vârstă foarte fragedă, cum trebuie să se raporteze la miracolul care îl înconjoară, atunci când divinitatea îl vizitează:

„M-am prins că veniseși. Și că-mi explicai secretul tău: privește lumea în fiecare zi de parcă ai privi-o pentru prima dată.”

Am descoperit astfel, fără să caut, doi reprezentanți ai speranței, care mi-au pus în suflet acea lumină, acea simplitate care m-au făcut să aleg cu atât de multă ușurință calea pe care vreau să o urmez: cea a bucuriei, a speranței, a căldurii și a luminii.

În cele din urmă, cred că pot spune că trăim în cea mai bună lume posibilă.

Nu contest că trăim într-o epocă a dezbinării, a conflictelor, a tristeții și a singurătății. De asemenea, nu neg că suferința m-a doborât și mă va mai doborî — momente în care nu voi putea privi spre binele ce va veni. Nu, nu consider că promisiunea că după rău vine bine diminuează forța durerii, însă a nu mai spera, a te scufunda în deznădejde și suferință alungă cu siguranță orice urmă de viață, de bucurie. Cu suferința trebuie să luptăm cu dragoste.

Așadar, eu aleg să cred în bucurie, în frumusețe, în speranță și în dragoste. Cred și eu, alături de Mîșkin, că frumusețea va salva lumea și mai cred, prin Epistola Sf. Apostol Pavel către Corinteni, că, dintre toate virtuțile, cea mai mare e iubirea:

„Rămân acestea trei: credința, nădejdea și dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea. Căci aceasta toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduiește, toate le rabdă.”

Daria Dăniloaia, clasa a XII-a D