A fost odată ca niciodată un sat. Așa încep toate basmele, doar că în ele nu este vorba despre un sat, de obicei se povestește despre regate prospere, cu ziduri înalte de piatră, împărați chibzuiți, cu pletele albe ale înțelepciunii, prinți desprinși din soare, cu păr bălai și balauri verzi imenși, cu comori de protejat și aripi al căror tăiș despică nevăzutul. Uneori mai apar și domnițe la ananghie, câini credincioși, cai mai prieteni decât prietenii, iar fără zâne, iele sau zmei parcă nu mai are aceeași savoare finalul.
Povestea asta este, totuși, diferită pentru că satul nostru nu este unul obișnuit. Nu poate fi localizat pe vreo hartă a lumii, niciuna, căci nu mai există, iar când exista erau puțini care ar fi putut spune unde era. Bătrânii ar fi putut ști, dar pe ei trebuia să ai răbdare să îi asculți, pentru că erau atât de bătrâni, încât istorisirile lor începeau de la Facerea Lumii cu povestea lui Adam și a Evei, apoi cu cea a lui Cain și Abel, Iov, Iacob și Noe și nu se mai terminau. Vorbeau și de Ghilgameș, Licurg, Crimhilda, Ahile și Patrocle, Hector, Paris și Elena, dar la fel de bine vorbeau despre regele Arthur, despre domnul Darcy sau despre nașterea universului și Primul Război Mondial. Găseau câte o poveste de spus din orice ți-ai putea imagina, căci până la urmă, așa se fac poveștile. Și bătrânii aceia parcă intenționat îți puneau răbdarea la încercare, să vadă dacă meriți sau nu să știi despre sat. Nici numele nu s-a păstrat, așa de tăinuit a fost, ori atât de nepăsători au fost oamenii. Nici timpul când exista satul nu poate fi spus. Cică s-ar fi aflat în Pădurea Amazoniană, acolo unde norii nu picurau strop de ploaie, dar pământurile erau fertile, acolo unde lianele se strângeau și formau o corolă prin care treceau razele de soare dimineața, ori pe lângă vreo cascadă cunoscută precum Niagara, unde briza puternică a vântului trecea ca o rafală peste sat aducând cu ea picurii de apă. Poate prin Valea Regilor sau în locul unde este acum Turnul Eiffel. Unii spun că ar fi fost undeva în Imperiul Roman, pe timpul lui Nero ori Caligula, alții – că ar fi fost distrus în cel de-al Doilea Război Mondial de un pilot care a greșit ruta aeriană. Cert este că acest sat a existat undeva, cândva. Este la fel precum Fântâna lui Thor, Triunghiul Bermudelor, Valea Spiridușilor sau Atlantida. Poate a existat, poate nu.
Povestea aceasta spune istorisirea unei case din acel loc.
Este vorba despre casa aceea mică din fundul satului, cu acoperiș de paie și chirpici, unde din când în când, pe grinzile mucegăite, își mai făceau cuib rândunelele, primăvara. Pe alocuri se vede cărămida peste care a trecut timpul, lăsată ca să mai aducă aminte de vremurile bune. Oamenii care se încumetă să mai treacă pe acolo se uită nostalgici la ea, dar nimeni nu se apropie mai mult de gard, nu din alte motive, ci doar din grabă. Toți invocă graba ca pe un continuu prezent al vieții lor. Nu mai au timp, săracii. Au altele de făcut.
- Tinere, de ce nu bați la Ușă? obișnuiau să mai întrebe din când în când vrăjitoarele.
- Nu pot, mă duc la joacă, răspundeau cei mici.
- Nu pot, e departe, răspundeau unii.
- Nu pot, mă grăbesc, răspundeau alții.
- Nu mă interesează.
- Nu vreau.
- Vreau, dar nu mai pot, răspundeau cei bătrâni.
Vrăjitoarele acolo nu erau precum cele obișnuite, din povești, cu unghii mari, nas coroiat, mătură, cazan și carte cu descântece. Erau femeile fără casă, peste care bătea vântul, care nu aveau ac și ață ca să-și coasă hainele. Erau mamele cu copii cu tați plecați departe, care nu se mai întorceau, erau bunicile ale căror copii erau și ei în lume. Erau acele femei uitate, despre care nu vorbea nimeni, deși toți știau că sunt acolo. Erau o prezență constantă a satului, măturau străzile de praful adus odată cu călătorii rătăciți, strângeau gunoaiele aruncate de tinerii needucați și împleteau ciorapi pentru copiii abandonați.
Ele erau Vrăjitoarele. Se pare că ele ar fi fost singurele care s-ar fi apropiat de acea căsuță din fundul satului.
Restul oamenilor erau nepăsători. Dacă totuși și-ar fi îndreptat pașii către grădina aceea lăsată în paragină, dar minunată în felul ei, ar fi fost atrași inevitabil spre Ușa din lemn și dacă ar fi și deschis-o, nu s-ar mai fi întors niciodată.
Până acolo totuși s-ar fi oprit de un milion de ori pe aleea pietruită care șerpuia obosită prin grădină, ca să admire și să se bucure de gângăniile care-și fac cuib pe frunzele de hibiscus. Ar fi inspirat parfumul trandafirilor sălbatici, atât de roșii încât cerul în flăcări la apus nu i-ar putea întrece. Ar fi vrut să picteze pe florile de ceară și să-și facă o cunună din crizantemele albe. Cele portocalii le-ar fi pus în jurul încheieturii, lângă o împletitură din ace de brad. Ar fi stat ore în șir lângă tufa de liliac mov și s-ar fi împrietenit cu furnicile de pe pietricelele de dedesubt. Ar fi vrut să planteze bulbi, ca să crească frumoși și să-i descopere alții când vor trece pe aceeași cărare pietruită și ar mai fi vrut să adoarmă lângă regina-nopții, presărată pe alocuri pe lângă ciuboțica-cucului. Castanul mare din mijlocul grădinii ar fi fost loc de citit, căci acolo e mereu umbră și răcoare și e tare frumos, chiar dacă nu crește nimic sub el. Acolo ar fi fost loc de odihnă pentru zilele secetoase.
De dinafara curții nu pare a fi cale lungă până la căsuță, dar adevărul este că durează o viață de om să străbați întreaga grădină și încă nu i-ai putea cuprinde tot farmecul și cunoaște toată splendoarea. Odată ajuns pe cele trei trepede din lemn ros de cari, cică deja ai fi fost schimbat. Dacă ai și atinge ușa, ești Vrăjitor, iar dacă ai mai și călca în cerdac, nu te mai întorci niciodată.
Cel puțin, nu la fel. Umblau vorbe că doar trei femei au atins odată Ușa și de atunci ar fi înnebunit. Ele nu erau nici Vrăjitoare, nici oameni obișnuiți. Erau doar nebune, niște umbre spălăcite, cu rochii mizerabile, umblând desculțe și vorbind în dodii despre moarte. Arătau ca niște schelete, cu părul murdar, nepieptănat și cu o duhoare îngrozitoare, de mormânt în urma lor. Cică ar fi locuit în cimitir, alături de morți, prin cripte sau în pământ cu șerpii și șobolanii, cu viermii și oasele celor morți.
Una era mai nebună decât toate. Mașa era numele ei.
Eu eram mică atunci când am văzut-o, aveam, cred, vreo zece ani abia împliniți și mi-am dat seama că urmează să se întâmple ceva pentru că soarele a intrat în nori și copiii au fugit fiecare la casele lor. Eu nu știam ce să fac, casa mea era în deal, în direcția de unde venea Mașa, așa că m-am pitit după o fântână. I-am simțit prezența, rece precum crivățul iernii. M-am speriat atât de tare, iar inima a început să-mi bată nebunește că am crezut că am murit eu însămi. Mașa s-a apropiat de mine. A stat puțin și s-a uitat în ochii mei, apoi a început să râdă. Râs de nebună, m-am gândit. Eu mă țineam cu mâinile de genunchi și mă uitam doar la picioarele ei desculțe și murdare, nu îndrăzneam să ridic privirea. Am observat că, acolo unde stătea, iarba a început să crească și să i se încolăcească în jurul gleznelor. Maci roșii au început să apară și eu mă uitam la miracolul vieții care se întâmpla chiar acolo, în fața mea. Era un tablou absolut îngrozitor, eu după fântână, Mașa în fața ei și în toată liniștea auzindu-se doar hohotele spurcate ale diavolului. Apoi a răgușit, dar a continuat să râdă. Bătea vântul, tare de tot, oamenii își traseră obloanele, deși era mijlocul zilei. O auzeam pe mama cum mă striga, dar nu îi puteam răspunde. Mă uitam la mâinile Mașei, cu unghiile mari, dar îngrijite. Apoi, m-am uitat în ochii ei. Plângea. Mașa plângea. Sufletul ei voia să-mi spună ceva. Mă uitam la ea și, în acel moment, nu știu ce a fost în capul meu, dar am luat-o de mână. Mâna mea de copil a atins mâna ei de mort și ea s-a oprit din plâns. Scâncea ca un câine bătut, așa cum am mai auzit din curțile vecinilor. Mi-a spus ceva, încet, încet de tot, încât am crezut întâi că aud doar vântul.
- Am deschis Ușa. Ăsta e prețul.
Apoi a prins aripi albe și, când s-a întors, i-am văzut spatele sfărâmat și sângerând. Avea cusut cu ață neagră pe fiecare centimetru de piele toate cuvintele pe care i le-au spus oamenii. Cu toate acestea, avea aripi atât de imaculate, încât, în contrast cu mizeria trupului, păreau că străluceau. Pentru o secundă nu am mai văzut nimic, cred că a fost una dintre acele eclipse rare despre care am învățat la școală. Mașa dispăruse. Celelalte două nebune nu au mai fost nici ele văzute vreodată.
Unii spun că au văzut un fluture zburând, alții că ar fi trecut un înger pe deasupra noastră. Multe voci s-au auzit în lume, dând glas despre cele întâmplate în sat. Eu, în schimb, nu am mai putut vorbi de atunci. Căci am văzut chiar Moartea, dar nu aceea despre care mi s-a spus mie. Am văzut Moartea Nebunilor, acelora diferiți, pe care noi îi facem să stea în praful drumului, în noroi, în mocirlă, în întuneric, când ei ar trebui să strălucească.
Am găsit la picioare, când am deschis ochii, o bucată de pergament pictată. Mi-o lăsase Mașa. Era o imagine mică, tip timbru. Avea desenată o ușă și alături stătea întors, cu spatele sfâșiat, un înger. Semăna cu ea.
Comments