În Hronicul și cântecul vârstelor, Lucian Blaga își amintește de o descoperire fabuloasă din copilărie:
Cam din același timp, mă urmărește amintirea unei zile când am pus la încercare cerul. Umblând odată pe uliță cu ochii în sus, am băgat de seamă că cerul venea tot cu mine. Zenitul se mișca din loc – ținându-se neîntrerupt deasupra mea! Era o descoperire cu totul nouă, pe care mă simțeam obligat să o păstrez ca un mare secret în cel mai ascuns ungher al inimii.
Alături de prietenul său Adam, aleargă în direcții diferite, sperând că se va desface văzduhul:
Poate că o să vedem chiar îngerii... (...) Tăria albastră nu s-a despicat. Ne-am apropiat iarăși unul de celălalt. Mergea cerul cu tine? Îl întreb. Mergea, zise Adam. Și cu mine mergea, răspund eu, dar atunci de ce nu se crapă în două?
Iar Teodora și David, elevi în clasa a V-a, au dat câte un răspuns, dintre nenumăratele povești posibile...
Teodora Grigorescu, V C
Am găsit capătul firului în brațele tatei
Eu sunt un copil tare curios. Nu scapă niciun mister care a ajuns la urechile mele fără să fie rezolvat. Tainele acestea sunt ca niște gheme de lână încâlcite, precum crengile copacilor. Tot ce trebuie să faci e să le urmezi firul de indicii până ajungi la răspuns.
Așa s-a întâmplat și cu misterul cerului. Sora mea e deja în clasa a V-a. Face niște compuneri foarte întortocheate. Toate sunt presărate cu expresii de neînțeles. Odată, una dintre ele a ajuns la urechile mele. Suna cam așa: „cerul aproape că se crăpase în două de la cumplitul ger”. Atunci am prins firul unui nou mister. Cerul putea să se frângă?
Bineînțeles, ața pe care mi-a dat-o acest secret m-a condus afară. Văzduhul părea atât de fragil, încât eram sigură că din clipă în clipă bucăți de țigle cerești aveau să atace pământul. Am strâns niște pietre din ghivecele mamei și am început să le arunc spre oceanul nesfârșit. Însă era prea departe. Parcă fugise de mine. Atunci am născocit un plan mai bun.
Tuturor le plac bezelele. Sunt moi și dulci, gata să se topească în gură. M-am furișat în bucătărie și am „împrumutat” câteva dulciuri. Apoi, le-am așezat ordonat pe iarbă. Erau ca un batalion de soldați gata de luptă. Știam că nici măcar cerul nu putea să reziste la o asemenea tentație. Când avea să coboare pe pământ, urma să îl sparg în mii de bucățele.
Trecuseră de abia două minute, însă eu eram deja în brațele primitoare ale tatei, cu răbdarea trecută peste limite.
− Nu e corect! Cerul nu vrea să se spargă! Ține totul ascuns de ochii noștri! Am răbufnit eu și am început să îi povestesc întâmplările mele.
− Normal că nu ai reușit să îl frângi. Vezi tu, cerul e ca o cortină. În spatele lui, joacă mii de stele alături de sute de planete. Enigmatice, stau și se ascund în spatele păturii albastre. Ea este doar un înveliș, o iluzie, ca tu să poți inventa povești despre ele.
Nu mă miră că am găsit capătul firului în brațele tatei. El știe toate răspunsurile la toate misterele și e mereu gata să mi le dezvăluie.
David Iftimi, V C
Ca să nu dispară tainele din lume
Lulu este un băiat tare curios, care are niște idei năstrușnice.
Într-o zi, s-a gândit să despice în două oceanul în care se oglindește soarele. Dar oare cum? A zăbovit, a zăbovit și, după câteva clipe, un gând i-a răsărit în minte, a urcat în vârful intenției sale și îi oferea speranță. Încet, încet picioarele îl lăsau, dar nu a încetinit nicio clipă.
Când a trecut prin perdeaua de vată, ce era împletită de multe crizanteme, cu mici intervale între ele, l-a zărit pe amicul său, ce încerca și el să crape cerul. Au stat o clipă vorbind despre un plan. Ideea lui Adam, prietenul lui Lulu, era excelentă. L-a rugat să împletească norii într-o frânghie și el, apoi, a început-o pe a sa. Văzând că, după jumătate de oră, puterile i se scurgeau de tot, pic cu pic, Adam l-a ajutat să termine. Capodopera era gata, două codițe. Au legat din două părți zenitul și au început să tragă cu toată forța, în direcții opuse. Totuși, după puțin timp, Adam s-a oprit si a zis:
− Oprește-te, drag amic!
− Ce s-a întâmplat?
− Dacă aceasta imensitate albastră se va fisura, tainele ce le ascunde vor dispărea!
− Ai dreptate, a spus Lulu puțin trist.
Sursă imagine:
Antoine de Saint-Exupéry, The Little Prince
Comments