• Elevi ai clasei a V-a D

Câteva lecții de admirație

Imaginarium și Realia – Eroi și modele ale tinerei generații


În lumi imaginare...


Un zbor norocos


Zorbas (personajul meu preferat din Povestea unei pescărușe și a motanului care a învățat-o să zboare, de Luis Sepulveda) este un motan care își duce traiul liniștit, alături de familia care l-a adoptat, în portul Hamburg. Acest motan negru reprezintă atât pentru mine, cât și pentru povestitor, cred, un erou. Zorbas este un motan "mare, negru și gras", care trăiește fericit alături de stăpânul lui, un băiețel curajos, care în urmă cu cinci ani îl salvase din gura unui pelican.

În timp ce Zorbas și prietenii lui se distrează, Kengah, "o pescărușă cu pene argintii" duce o viață agitată și plină de pericole. Pescărușa Kengah este prinsă sub un val de petrol scurs dintr-o navă, încearcă să se salveze și așa ajunge să îl întâlnească pe eroul nostru, Zorbas.

Când stăpânul său pleacă într-o vacanță, Zorbas rămâne acasă singur, în îngrijirea unui prieten de familie. Motanului îi convine această situație, una dintre plăcerile lui fiind aceea de a dormi și a se odihni pe tot parcursul zilei. Însă, în timpul unei astfel de zile, pe balconul casei lui aterizează pescărușa Kengah, care, cu ultimele puteri, îl face pe motan să promită că va avea grijă de puiul ce va ieși din oul ei. Din acest moment, Zorbas începe să se comporte ca un adevărat erou. Reușește să pună pe fugă doi motani hoinari, ajunge să primească sfaturi de la Colonel – o autoritate printre pisicile din port, merg împreună la motanul Știetot (care locuiește cu stăpânul său și cu o maimuță într-un loc ciudat, unde există tot felul de cărți și obiecte), însă nu reușește să ajungă la timp să o salveze pe pescărușă. Dar, găsind alături de pescărușa moartă oul ei, motanul Zorbas protejează și încălzește oul până ce din el iese un puișor.

Motanul se vede nevoit să îl îngrijească pe pui ca o adevărată mamă: îl apără de motanii vagabonzi care doresc să îl vâneze, îl ascunde din calea persoanei care vine să îi facă ordine și să îl hrănească, îl caută și îi dă de mâncare. În aceste activități îi implică și pe prietenii lui, Secretarul, Colonelul, Știetot. Timpul trece însă și pisicile își dau seama că trebuie să o învețe pe Afortunada să zboare (Norocoasa – așa îi puseseră numele micuței pescărușe). Cum ei nu au cunoștințe despre așa ceva, se văd nevoiți să apeleze la oameni pentru a-i ajuta. În acel moment, Zorbas încalcă un legământ sacru și vorbește omului în limba lui. Împreună cu omul (care era poet), Zorbas reușește să o ajute pe Afortunada să-și împlinească destinul: ”Afortunada zbura solitară în noaptea hamburgheză”.

Zorbas a realizat un lucru foarte important și anume că ”reușește să zboare numai acela care îndrăznește.” Pe lângă puterea supranaturală (aceea de a vorbi limba oamenilor), Zorbas demonstrează că este loial, sufletist, de încredere, un prieten adevărat. De aceea îl admir și îl consider eroul meu, mă simt afortunado pentru că l-am cunoscut.


Eroii de lângă noi...


Albastru regal


Blue este motanul meu British Shorthair Blue. Blue nu este un erou tipic (el nu a salvat pe nimeni dintr-o situație nemaivăzută, nu are o înfățișare deosebită de a altor pisici, nu face lucruri nemaiîntâlnite), dar s-a transformat din prietenul imaginar, pe care l-am avut până la vârsta de șapte ani, în animalul meu de companie real, pe care l-am primit în dar de la părinții mei la vârsta de zece ani.

M-am inspirat, când l-am botezat, după numele rasei sale, mai exact după denumirea culorii blăniței lui (chiar dacă blănița lui are o culoare gri, care tinde să aibă o nuanță albăstruie). Blana sa pufoasă, când o atingi, te face să te simți liniștit, te îndeamnă să plutești într-o stare de visare.

Este un motan frumos, cu o privire ce parcă pătrunde în sufletul tău. Ochii săi strălucitori urmăresc pretutindeni, iar urechile micuțe și ascuțite sunt mereu atente la tot ce este în jur. Știe să fie iubitor și drăguț, dar este foarte independent. Se comportă ca și cum ar fi un rege, parcă se trage dintr-o rasă de viță nobilă. Face doar lucrurile care îi plac și poate deveni chiar agresiv dacă nu îi respect dorințele. Este foarte jucăuș și, în această perioadă când a trebuit să stăm mai mult în casă, a fost companionul care m-a ajutat să scap de plictiseală și confidentul care mi-a ascultat gândurile.

Acum știu de ce albastrul regal este una dintre culorile mele preferate. Pentru că Blue este eroul care mă salvează în fiecare zi de singurătate. Îl admir pentru eleganța și echilibrul pe care le-am învățat de la el, urmărindu-l cum trece peste obstacole atunci când se joacă. Sper să am aceeași atitudine mai târziu, când voi crește, iar obstacolele vor face parte dintr-un joc mai complicat, pe care eu știu că îl voi câștiga, fiindcă acum sunt afortunado (ca pescărușa lui Luis Sepulveda) să îl am pe Blue, alături de care mă antrenez și eu pentru zborul care mă așteaptă.


Octavian Coțofrea



În lumi imaginare...


Cu toate viețile, la luptă


Un personaj care m-a impresionat și pe care îl consider un erou din seria Pisicile războinice, de Erin Hunter, se numeşte Zbor de Veveriţă şi face parte din Clanul Tunetului. Părinţii ei sunt Furtună de Nisip şi Stea de Foc, liderul clanului. Ea este jumătate din clan şi jumătate pisică de casă datorită tatălui ei. Pisica are şi o soră, pe nume Iaz de Frunză. Perechea ei este Gheară de Mărăcine, secundul clanului și mai târziu liderul acestuia. Zbor de Veveriţă va avea în volumele următoare trei pui: Inimă de Anin şi alţi doi, care încă îmi sunt necunoscuţi. Aceasta a avut destul de mulţi ucenici, printre care: Salt de vulpe, Petală de Trandafir şi Nor de Furtună. Mentorul ei a fost Blană Pământie.

Eroina mea are blana frumoasă, roşcat închis, şi ochii precum două smaralde. Coada ei este stufoasă ca aceea a unei veveriţe, iar laba stângă din faţă o are albă. Ea a fost una dintre pisicile care au plecat spre locul unde soarele se îneacă în mare şi care au condus Marea Călătorie, de aceea eu consider că este foarte curajoasă şi isteaţă. Este iubitoare şi loială, deoarece a crescut puii lui Iaz de Frunză ca pe propriii copii, fără a spune nimănui secretul surorii ei. Ea mai este şi foarte energică şi destul de veselă. Zbor de Veveriţă a dovedit că are un caracter puternic la fiecare obstacol sau supărare peste care a trebuit să treacă. Deși cu inima plină de durere, ea a continuat să meargă înainte pe drumul vieţii, ceea ce o face o adevărată eroină.

Pisica are preocupările unui războinic, cum ar fi : patrulele de vânătoare şi cele de graniţe, antrenamentele ucenicilor şi altele. Toţi războinicii (chiar şi cei mai vârstnici) o respectă pentru curajul şi loialitatea ei faţă de Clanul Tunetului. Pe lângă treburile zilnice, ea mai primeşte şi misiuni speciale, precum cea în care l-a dus pe Pană de gaiţă, alături de Salt de Vulpe și Aripă de Turturea, la Tribul Apei Învolburate. Pasiunile ei sunt ca ale celorlalte pisici din clan. Îi place să vâneze, să se plimbe. Mâncarea ei preferată este veveriţa tânără.

Eu o admir foarte mult pe Zbor de Veveriţă, pentru că este bună, curajoasă, sinceră şi mai presus de toate, devotată celui pe care îl iubeşte, loială Clanului Tunetului, surorii sale şi lui Gheară de Mărăcine. Ea este un model comportamental pentru mine.


Eroii de lângă noi...


Despre frumusețe


Mama este eroina mea. Ea mă surprinde în fiecare zi cu bunătatea şi iubirea sa necondiţionată, de aceea vreau să îi dedic ei şi numai ei această mărturisire în care îmi voi pune sufletul.

Mama mea s-a născut la ţară, unde a locuit alături de bunicii mei şi de cele două surori ale sale. Este scundă şi are ochii căprui intens şi părul şaten. Eu o consider deosebit de frumoasă şi gingaşă, când o privesc, mă gândesc la ghiocei. Privirea ei este blândă şi iubitoare, dar adesea obosită. Munceşte foarte mult zi de zi pentru a oferi familiei tot ce este mai bun, iar eu, la rândul meu, încerc să o ajut cât pot de mult. Mama este curajoasă, afectuoasă, răbdătoare şi extrem de harnică. Dacă ar fi nevoie, pentru a ne proteja pe mine şi pe fraţii mei, ea ar muta şi munţii din loc. Sunt sigură. Are o voinţă de fier, pentru care nu pot decât să o admir din toată inima.

Ea este pentru mine un model în viaţă, deoarece a trecut prin multe încercări dificile. Deşi de cele mai multe ori şansele erau minime să reuşească, nu s-a dat niciodată bătută şi a luptat până în pânzele albe. O asemenea situație este aceea a bunicului meu, tatăl ei. Mama s-a străduit şi va face tot ce este omenește posibil, până la sfârşit, să îl ţină în viaţă, iar pentru aceasta o respect foarte mult. Ceea ce m-a impresionat mereu la ea este că pune familia pe primul loc şi, oricât de ocupată este, îşi face timp şi pentru mine şi fraţii mei.

Cred că mama este cea mai bună şi puternică persoană din lume. Sunt foarte mândră că este cea care mi-a dat viaţă şi nu pot decât să îi mulţumesc în fiecare zi şi să îi spun cât de mult o apreciez. Dar am stat o clipă să mă gândesc şi mi-am dat seama că ei nu îi trebuie mulţumiri sau felicitări. Pentru a-i arăta că toate eforturile ei nu au fost în zadar, trebuie să îi spun atât: „Te iubesc!”. Va aprecia mai mult decât orice.


Ana Luiza Cojocariu


În lumi imaginare...


A crede într-un vis


Clopoțica (Tinker Bell – personaj din piesa de teatru Peter Pan, scrisă de J. M. Barrie și apoi din basmul-roman Peter și Wendy) este personajul magic al copilăriei mele, cel care mă făcea să visez cu ochii deschiși și care îmi oferea certitudinea că orice lucru devine posibil dacă vei crede cu toată convingerea în el. Încă de la vârsta de trei ani, o admiram pe Clopoțica în desenele animate, care mă purtau într-o lume unde florile cântau, soarele juca tenis cu Luna, iar fluturii așteptau la coadă pentru a fi pictați de către zânele acuarelelor.

Clopoțica avea ochii albaștri precum cerul într-o zi senină de vară, părul blond ca aurul, prins într-un coc ca o păpădie, aripile albe și fine ca mătasea, iar buzele îi erau roșii ca macul. Purta mereu o rochie dintr-o frunză de viță de vie și pantofi cu puf de pene. Această zână încântătoare s-a născut din râsul unui bebeluș, iar destinul i-a spus că ea va fi o zână inventatoare. Ea ajuta zânele și încerca să le facă munca mai ușoară, descoperind multe obiecte din lumea oamenilor. De exemplu, o coajă de nucă era un pat, o pană era o pătură, iar un nasture devenea, sub atingerea ei pricepută, o masă. Într-o zi, pe când Clopoțica era în căutare lucruri pierdute, a găsit o cutiuță muzicală cu o balerină, care, din nefericire, era stricată. Dar cum pentru măiastra zână nimic nu era imposibil, în scurt timp a reparat-o, iar apoi i-a dus-o în dar fetiței care o pierduse.

De asemenea, ca orice erou, și-a îndeplinit visul de a merge pe celălalt continent împreună cu prietenele sale, dar s-a întors la timpul potrivit înapoi, pentru a-și salva sora, care era Prințesa Iernii. Cel mai mult mi-a plăcut faptul că aceste zâne zburau datorită prafului magic oferit cu porția din copacul miracolelor, cel mai bătrân copac din Valea Zânelor.

Deoarece este bună, mărinimoasă, dornică să îi ajute mereu pe ceilalți, pentru că pune mai presus de toate dorința de a fi de folos, pentru că m-a făcut mereu să cred că toate visurile pot deveni realitate, Clopoțica va rămâne pentru totdeauna eroina mea preferată.


Eroii de lângă noi...


Doar inima omului îl poate cuprinde pe Dumnezeu


Părintele Dan Damaschin este raza de soare a sutelor de copii orfani și săraci din orașul în care locuiesc. Din puținul pe care îl are, acesta ajută copiii care au o viață mai grea. În fiecare an le cumpără micuților rechizite, hăinuțe, papucei, jucării, hrană și multe alte lucruri, preocupându-se neîncetat ca viața copiilor să fie puțin mai bună și mai frumoasă. Dacă vreun copil este bolnav, părintele Damaschin îl duce la spital și are grijă de el.

Bineînțeles că îi învață să aibă, mai presus de toate, credința în Dumnezeu, deoarece fără acesta nimeni și nimic nu ar fi existat. Părintele Damaschin este bun la suflet, protector, milos, mărinimos și credincios, el transformă viața copiilor mai puțini norocoși într-o viață mai bună.

Este eroul meu, deoarece un trai fericit este cel mai frumos cadou pe care îl putem oferi oricărui om. În spatele unei vieți liniștite și lipsite de griji, se află inima mare și generoasă a părintelui, care ajută ca visurile celor nevoiași să se îndeplinească. Cu un strop de bunătate și o picătură de iubire față de semeni, oricine poate deveni un erou. De la el am învățat că schimbarea începe cu fiecare dintre noi.


Denisa Siminiceanu



În lumi imaginare...

Fericirea este o alegere


Leo Valdez este un personaj creat de către autorul Rick Riordan în seria de volume numită Eroii Olimpului, un semizeu grec, în vârstă de 15 ani, fiu al zeului Hefaistos.

Leo are pielea măslinie, părul negru și ochii căprui. Acesta are doi prieteni, pe nume Jason și Piper, pe care i-a întâlnit la școala ,,Din sălbăticie”, o școală pentru copiii cu probleme. Într-o excursie cu școala, el și prietenii lui sunt atacați de către forțele vântului și ajung în ,,Tabăra Semizeilor”. Acolo află că el și prietenii lui sunt semizei și pleacă într-o misiune din care nimeni nu credea că vor scăpa cu viață. Pe parcursul călătoriei lor, chiar dacă era să moară de mai multe ori, Leo a dovedit mereu un simț al umorului care îl ajută să înfrunte toate primejdiile. Surpriza destinului vine atunci când ei pleacă în cea mai periculoasă misiune de până atunci, călare pe un dragon, pe care Leo l-a numit Festus, denumire care, în limba latină, înseamnă ,,fericit”.

Eu îl consider pe Leo un erou, deoarece de mai multe ori și-a riscat viața pentru a-i salva pe ceilalți, menținând mereu buna dispoziție în jur.


Eroii de lângă noi...

Amintire

În timpul vieții sale, tata a fost profesor universitar la FEAA din Iași și unii l-au considerat cel mai bun profesor de marketing din România, deoarece a adus o aplicabilitate practică în cercetarea de marketing.

Mulți antreprenori de succes din Iași, dar și din alte orașe din România și străinătate, au fost studenții lui. Eu îl văd ca pe un model de urmat în viață, pentru că el știa să își ghideze studenții către direcții de succes, dar și pentru că a fost tatăl meu.




Mulți s-ar întreba de ce nu am ales un profesor mai cunoscut și cu mai multe realizări, însă aici este o alegere personală, deoarece tata a fost primul meu profesor și m-a susținut în orice idee aveam, fie ea de afacere sau de experiențe noi, oricât de mică și neînsemnată ar fi fost.

Eu îl mai admir și pentru inteligența sa și pentru modul în care ne educa pe noi, copiii lui. A fost un tată minunat.


Florian Munteanu






În lumi imaginare...


Heracle, simbolul puterii absolute


Heracle este cel mai popular și mai vestit erou din mitologia greacă și căruia romanii i-au dat numele de Hercule. Zeus, tatăl său, și-a dorit foarte mult un fiu pământean, care să devină un erou fără seamăn și să-l sprijine la vreme de nevoie.

Astfel, el s-a folosit de un vicleșug și a luat înfățișarea soțului Alcmenei, care a devenit mama lui Heracle. În ziua în care trebuia să se nască pruncul, pe când Zeus se lăuda că urma să devină tatăl unui erou ce avea să conducă cetatea Micena, Hera, geloasă din cauza trădării soțului, a reușit să îl convingă să jure că acela care se va naște în acea zi va deveni rege, iar ceilalți îi vor fi sclavi. Bucuroasă că l-a păcălit pe Zeus, zeița a făcut o vrajă pentru ca Euristeu, fiul stăpânului Micenei, să se nască înaintea lui Heracle, împiedicându-l pe acesta să devină rege. Din acel moment, Hera pune la cale tot felul de șiretlicuri împotriva fiului nou-născut al lui Zeus. Ea o convinge pe Alcmena să își abandoneze copilul pe un câmp pustiu, dar Zeus îl trimite pe zeul Hermes să-l salveze și să-l aducă în Olimp, unde să îl așeze la pieptul Herei, pentru ca Heracle să sugă laptele nemuririi. Recăpătându-și fiul, Alcmena este foarte bucuroasă să-l crească împreună cu celălalt fecior al său, Ificle. Însă Hera, mânată de ură, aduce doi șerpi veninoși în camera celor doi copii. Heracle își dovedește forța încă de pe atunci, sugrumând cei doi șerpi cu mâinile sale puternice, ca de fier.

Încă din copilărie, Heracle a învățat meșteșugul armelor, ajungând, la optsprezece ani, un flăcău minunat, frumos, voinic, ager și drept. Era modest, dar de o vitejie nemaivăzută. Văzându-l cât este de vrednic, regele Creon i-a dat-o de nevastă pe fiica lui, Megara, cu care a avut trei feciori. Heracle se dovedește a fi un tată minunat, iubindu-și foarte mult copiii și petrecând mult timp împreună cu ei. În vremea aceasta, Hera nu a uitat de el și, dorind să-i facă rău, a trimis-o pe zeița Mania să-i rătăcească mintea eroului. Aceasta i-a insuflat dorința de a-și omorî fiii și nevasta, considerându-i niște ciclopi. Dându-și seama ce faptă oribilă a făcut, Heracle vrea să se arunce de pe o stâncă, însă sora lui, Atena, îi vine în ajutor, sfătuindu-l să meargă în templul de la Delphi, să-și purifice trupul. El a aflat de la Apollo că este osândit de zeii olimpieni să-și ispășească fapta slujind ca sclav regelui din Micena, Euristeu, îndeplinindu-i acestuia douăsprezece porunci.

În drum spre Micena, lui Heracle i-au ieșit în cale două femei ciudate: Desfrânarea și Virtutea. Am apreciat foarte mult la acesta că, deși putea să aleagă calea cea mai ușoară, lipsită de greutăți, el a ales drumul Virtuții, dorind să meargă în viață fără ocolișuri și să slujească dreptatea, binele și pe oameni.

Prima încercare la care a fost supus Heracle de către Euristeu a fost să ucidă leul din Nemeea, fiul monstrului Tifon și al viperei Ehidna. Deși pielea acestui leu era de nepătruns, viteazul a reușit, cu ajutorul istețimii sale, să doboare fiara. Dând dovadă de înțelepciune, a găsit o modalitate de a jupui pielea leului cu ghearele acestuia și i-a tăiat țeasta pe care și-a pus-o pe cap. Prin curajul lui, și-a dobândit în luptă o platoșă și un coif prin care nu puteau să pătrundă săgeata, sabia sau lancea.

După ce a scăpat oamenii din ținutul Nemeei de acea fiară, Heracle este supus la o altă încercare și anume aceea de a o ucide pe hidra care sălășluia în mlaștinile Lernei. Deși hidra avea nouă gâtlejuri și nouă capete nemuritoare, eroul a avut intuiția de a arde fiecare gâtlej cu lemne aprinse și astfel a învins-o pe aceasta. El a pornit spre următoarea provocare, nu înainte de a-și înmuia toate săgețile în sângele otrăvit al hidrei de care avea să se folosească în viitor. Acum trebuia să lupte împotriva păsărilor stimfaliene, cu ciocuri de aramă și aripi de bronz, care azvârleau pene ca niște lănci, ce slujeau cruntului Ares, zeul războiului. Însă, protejat de pielea de nepătruns a leului, Heracle a reușit să străpungă cu lăncile lui toate păsările. După multă strădanie, a reușit să o răpună și pe căprioara ageră a zeiței Artemis, care făcea pagube în livezi și pe ogoarele muritorilor.

Văzând că nu reușește să-l omoare, Euristeu l-a trimis pe erou să-i aducă mistrețul fioros din Erimant, care distrugea așezări și îi nimicea pe oameni. Cu multă îndemânare, acesta a reușit să îmblânzească și mistrețul, pe care l-a dus la Micena. Deși era obosit după atâtea încercări, a fost nevoit să plece și la Elida, la regele Augias pentru a-i curăța grajdurile. Dovedind încă o dată cât este de isteț, a săpat câte o albie spre cele două râuri din apropierea grajdului, reușind astfel să-l curețe. Deși îi făgăduise trei sute de boi buni dacă făcea față provocării, Augias nu s-a ținut de cuvânt, iar Heracle, care era un om sincer și cinstit, i-a promis că, atunci când va fi liber, se va întoarce să-și facă dreptate. De asemenea, pe taurul lui Poseidon a reușit să-l îmblânzească, prinzându-l într-o plasă din fire de oțel.

Realizând că Heracle este de neînvins, Euristeu îi cere sfatul Herei, care îl îndeamnă să-l trimită în Tracia, la Diomede, stăpânul unor cai care se hrăneau numai cu carne vie. În drumul său, a poposit în orașul Fera, la prietenul său, regele Admet, unde a aflat că acesta este în primejdie, deoarece Hades, zeul infernului, dorea să-l ia în negrul lui sălaș. Heracle, impresionat de devotamentul tinerei Alcesta, soția lui Admet, care s-a sacrificat în locul lui, dă dovadă de altruism, luptând cu însăși moartea pentru a o salva pe tânără. De aici, eroul a plecat să-i învingă pe caii lui Diomede, pe care i-a adus în orașul Micena.

În lupta împotriva amazoanelor, pentru a lua cingătoarea reginei Hipolita, a fost ajutat de trei eroi vestiți: Tezeu, Peleu și Telamon. Văzând cât de mândri erau feciorii, Hipolita a vrut să le dea cingătoarea de bunăvoie, însă Hera, observând cât de ușor a obținut Heracle, prin vorba-i iscusită, ceea ce a cerut, s-a prefăcut și ea în amazoană și le-a îndemnat la luptă. Însă ele au fost învinse, căzând ca spicele la pământ, cu caii lor, cu tot. În bătălia cu uriașul Gerione pentru obținerea cirezilor de vaci roșii ca focul, oferite de zei, a fost ajutat de Helios, zeul soarelui, care i-a dat barca lui cea rotundă din aur și argint. După ce l-a învins pe uriaș, el a suit în barca de aur cireada de vaci nemaivăzute și a plecat spre casă, însă Hera a semănat turbarea în toate vacile care s-au rătăcit prin lume. Cu greu le-a adunat și le-a adus regelui Euristeu.

Deși sleit de puteri, Heracle este nevoit să plece în ținutul lui Hades, pentru a răpi câinele Cerber, cu capete de aramă, cu inimă de piatră și șerpi încolăciți, în gheme, pe grumaz. Chiar dacă a luptat fără arme, așa cum i-a spus Hades, l-a biruit și pe Cerber.

Ultima poruncă înainte de a fi eliberat din sclavie a fost aceea de a aduce trei mere fermecate din grădina nimfelor hesperide. În drumul său spre merele de aur, l-a eliberat și pe Prometeu, pe care îl admira foarte mult, deoarece dăruise celor de pe pământ focul răpit de la zei. Apoi, Heracle a ajuns la Atlas care, în schimbul merelor, l-a pus să țină bolta cerească în locul lui. De fapt, titanul a vrut să-l înșele și să-l lase să țină bolta în spate pe veci. Dar Heracle, mult mai înțelept, i-a spus că dorește să-și pună blana pe umăr pentru a-i fi mai ușor și astfel a scăpat de povară și a reușit să ia cele trei mere.

În sfârșit, Heracle a fost eliberat, ajutându-l de atunci pe Zeus în multe lupte. S-a însurat cu frumoasa Deianeira, dar Nesus, un centaur care ajuta călătorii să treacă peste un fluviu în schimbul unei plăți, s-a îndrăgostit și el de frumoasa fată și a vrut să o răpească. Eroul, auzind țipătul soției, l-a omorât pe acesta. Dar Hera a trimis un geniu al lui Hades să-i rătăcească mintea și astfel l-a omorât pe bunul său prieten, Ifite. Astfel, fiul Alcmenei a devenit sclavul reginei Omfala, stăpâna Lidiei, care l-a supus pe acesta la multe umilințe. După trei ani de sclavie, când să plece acasă, Hera a dat vestea cum că Heracle s-a îndrăgostit de frumoasa Iola. Așa că, plină de deznădejde, Deianeira și-a adus aminte de sfatul lui Nesus, de a înmuia o haină în sângele acestuia, pe care i-a trimis-o soțului ei, crezând că așa îi va recâștiga dragostea. Astfel, Heracle moare în chinuri, fiind luat de un nor care îl ridică în Olimp, printre zei, devenind astfel zeu și căsătorindu-se cu Hebe, zeița tinereții veșnice.

Heracle reprezintă pentru mine un erou, deoarece a dat dovadă de spirit de sacrificiu, luptându-se cu tot felul de monștri ca să salveze oamenii, pentru care avea o dragoste nespus de mare. El se remarcă prin faptul că nu este indiferent față de nevoile semenilor săi, ci se implică, aruncându-se în luptă fără să stea pe gânduri, reușind să-și atingă astfel scopul. Îl consider pe acest erou simbolul puterii absolute de a înfrunta greutățile vieții și chiar moartea.

Alexandra-Mihaela Aramă



Eroii de lângă noi...


Un erou printre stele


Cu patruzeci de ani în urmă, țara noastră intra în istoria explorărilor spațiale, datorită astronautului Dumitru Prunariu, un erou, un simbol, un model pentru mine, deoarece a fost primul și singurul cosmonaut român care a reușit să ajungă în spațiu.

Acesta a fost, de mic, impresionat de avioanele care zburau pe cer, privindu-le cu ochii lui curioși, punându-și întrebări și încercând să obțină răspunsuri. Micul Prunariu și-a început drumul către Cosmos mai întâi în cadrul Cercului de Aeromodelism din orașul său natal, Brașov, unde construia modele de planoare și de avioane, visând să devină constructor de aparate de zbor. Nu a renunțat nicio clipă la visul său din copilărie și a studiat neîncetat pentru a-și atinge scopul, urmând chiar Facultatea de Inginerie Aerospațială din cadrul Universității „Politehnica” din București.

În timpul stagiului militar pe care l-a efectuat la Bacău, i s-a oferit șansa de a participa la un program cosmic, care avea nevoie de candidați foarte bine pregătiți. Dând dovadă de multă seriozitate, perseverență, curaj și îndemânare, după trei ani de pregătire intensă, a fost selectat dintr-o sută cincizeci de candidați, pentru a reprezenta România în Cosmos.

În drumul său spre a-și împlini visul, a contat foarte mult susținerea familiei, mama lui chiar spunându-i: „Dacă au nevoie de tine, du-te!”. Am apreciat foarte mult aceste cuvinte, deoarece am înțeles faptul că, deși mama lui era îngrijorată și temătoare pentru viața copilului său, l-a încurajat să-și atingă scopul, conștientizând că acest lucru ar fi în beneficiul tuturor oamenilor.

Astfel, la treizeci de ani, Dumitru Prunariu, „aproape un copil, frumos ca însăși tinerețea și curat cum este carnea unui măr”, așa cum îl caracteriza poetul Nichita Stănescu, și-a început călătoria în spațiul cosmic, o călătorie care a durat aproape opt zile, la bordul navei spațiale SOYUZ-40 și al stației orbitale SALIUT-6. Pentru a face față acestei călătorii, astronautul a fost nevoit să acumuleze cunoștințe din mai multe domenii, precum: astrofizică, medicină, fiziologie, biotehnologie, psihologie, geografie, geopolitică, limbi străine. El a avut capacitatea de a învăța rapid limba rusă, aceasta fiind o condiție obligatorie pentru a putea zbura în spațiu.

Am învățat de la Dumitru Prunariu cât de important este spiritul de echipă, el ajutându-și colegii pe tot parcursul zborului. De asemenea, acesta a dat dovadă și de spirit de sacrificiu, punându-și viața în pericol pentru ca omenirea să afle noi informații despre spațiul cosmic. Așa cum acest mare astronaut și-a adus contribuția în societate, și eu îmi doresc ca visurile mele mărețe să se poată întâlni cu acelea ale altor copii și astfel să realizăm împreună o lume mai bună, chiar și pe o altă planetă.

Îi sunt recunoscătoare marelui erou, Dumitru Prunariu, care a zburat printre stele, pentru faptul că mi-a oferit ocazia să îmi imaginez că va veni o vreme în care oamenii vor însenina Cosmosul cu zâmbetele lor...


Alexandra-Mihaela Aramă



În lumi imaginare...


Din dragoste pentru oameni


Diana, cunoscută drept Wonder Woman, mă inspiră în fiecare zi, nu numai prin forța ei fizică, dar și prin hotărârea ei, inteligența, forța de a reuși să lupte și prin vorbe. Ea m-a învățat că adevărul este tot ce există și că pentru el trăim și că trebuie să îl acceptăm așa cum este, prin faptul că, în filmul Wonder Woman 2, a renunțat la dorința ei ca să le ofere celorlalți oameni un exemplu, să le arate că neacceptarea adevărului are consecințe, cum toți slăbeau din cauza dorințelor puse.

Până și în cele mai vitrege condiții, ea a reușit să aleagă calea cea bună, în filmul Wonder Woman, s-a împotrivit ofertei lui Ares, de a scăpa de oameni ca Pământul să fie un loc mai bun, a știut că, deși zeul avea dreptate, oamenii nu îi meritau mila, a știut că trebuie să încerce să apere oamenii de războaie și alte pericole. Hotărârea ei m-a inspirat întotdeauna, cu toate că nu era deloc familiarizată cu obiceiurile oamenilor, ea s-a dus pe câmpul de luptă, fără ca cineva să o apere și a intrat în baza germanilor. Ea a plecat de pe Themyscira, deși știa ca nu se poate întoarce, dar a plecat ca să ajute oamenii, să oprească sursa războaielor. A fost martoră la moartea lui Steve, dar chiar și așa, a înțeles că aceea era calea de a nu răni pe nimeni. Ea nu pierdea ceva dacă nu lupta pentru oameni, dar nici nu câștiga ceva daca îi ajuta, în afară de mulțumire sufletească, dar cu toate acestea și-a pus viața în joc pentru a salva oamenii.

Wonder Woman, pentru mine, reprezintă libertate, nimic nu o ține legată de Pământ, dar ea preferă să stea aici. Pentru mine, ea întruchipează puterea, nu numai pe cea fizică, dar și pe cea sufletească. Pentru mine, ea simbolizează pacea, iar războaiele, ura, furia, toate pot fi înfrânte când apare ea.


Eroii de lângă noi...


Până la sacrificiu


Deși Malala Yousafzai pare o persoană obișnuită, inima ei este plină de spirit de dreptate, iubire și pace. Ea știe ce își dorește și nimic nu o poate opri să obțină acel lucru. Malala pare tânără, dar adevărul este că nu am văzut o altă fată luptând mai hotărât. Ea mă inspiră prin faptul că luptă prin dialog, dar, din păcate, nu multă lume luptă așa. De această dată, vorbele înseamnă mai mult decât faptele, iar ea dovedește asta. A luptat pentru cauza educării fetelor de la o vârstă fragedă și încă luptă.

“Dragi prieteni, pe 9 octombrie 2012, talibanii m-au împușcat în partea stângă a frunții. Mi-au împușcat și prietenii. Au crezut că gloanțele ne vor face să tăcem, dar nu au reușit” sunt spusele Malalei. Chiar și după ce a fost împușcată, a continuat să lupte și a arătat că împușcătura nu a fost de ajuns ca să încheie campania și că nimic nu o poate opri.

Talibanii nu o vor învinge niciodată pe Malala și sunt sigură de aceasta căci, chiar dacă o vor ucide, vocea ei tot va rămâne, chiar va deveni mai puternică, deoarece ea este simbolul egalității și al libertății femeii prin educație și, cum ea apără toate fetele și drepturile lor, sunt sigură că și fetele o vor apăra și îi vor face glasul mai puternic și mereu auzit.


Sofia Călugăru



În lumi imaginare...


Când știi că viața este un dar


Eroul meu imaginar este Dr. Max Goodwin. Acesta este un personaj fictiv din serialul New Amsterdam. Max, doctor și director medical al spitalului New Amsterdam, este un exemplu de urmat, o persoană specială și rară, care îți captează atenția dintr-o singură privire. Are acel zâmbet sincer și senin, care îți face ziua mai bună.

Acesta întruchipează valorile sistemului sanitar după care fiecare dintre noi tânjește. El încearcă să convingă oamenii pe care îi vede pe stradă să meargă la spital, chiar dacă nu au încredere. Lui nu îi pasă de bani sau de faptul că oricum au prea mulți pacienți. Scopul lui este să trateze și să ajute oamenii, fie că ești om al străzii sau un superstar. El te tratează fiindcă pune suflet în ceea ce face și știe că viața unui om e prețioasă. Vrea doar să ajute oamenii.

Chiar dacă mereu este optimist, cu zâmbetul pe buze și cu dorința de a ajuta toți pacienții, el luptă cu cancerul la gât și nu renunță. Continuă să conducă spitalul, să trateze alți pacienți la rândul lui și să facă eforturi pentru ceilalți oameni, chiar dacă el suferă. „Cu ce îți pot fi de folos?” este replica pe care o adresează fiecărei persoane cu care intră în contact, coleg sau pacient. V-ar plăcea ca atunci când mergeți la spital să fiți întâmpinați de Dr. Max Goodwin, cu un zâmbet senin, cu căldură și cu aceste cuvinte?

Mi se pare incredibil să ai cancer și, în același timp, să tratezi alți oameni, să conduci un spital și să muncești din greu, toate acestea cu bucurie și încredere în puterea vieții. Nu toți oamenii pot suporta să muncească, depunând mult efort, cu toate efectele adverse ale chimioterapiei sau atacurile cancerului. Dr. Max Goodwin mi se pare un adevărat erou. Salvează oameni în fiecare zi, chiar dacă el luptă cu o boală de temut. Ar trebui să luăm exemplu de la el și să ajutăm persoanele din jurul nostru, să nu fim egoiști și să nu renunțăm, oricât ar fi de greu!


Olivia Achirei



În lumi imaginare...


O viață doar a ei

Enola Holmes, sora mai mică a faimosului detectiv Sherlock Holmes, este o simplă adolescentă de 14 ani, dar care, odată cu dispariția misterioasă a mamei sale, pornește într-o călătorie fascinantă spre necunoscut, într-un labirint nesfârșit, un păienjeniș de coridoare și galerii, care, în cele din urmă, se dovedește a fi un drum spre descoperirea adevăratului potențial, descoperirea propriei personalități. Enola Holmes este personajul principal din seria romanelor de detectivi Enigmele Enolei Holmes, de Nancy Springer. Primul volum din serie, Cazul marchizului dispărut, a fost ecranizat în 2020.

Încercările naive de a da de urma mamei sale scot la lumină talentul ascuns de detectiv, raționamentul logic și deductiv și puterea de observație, de percepere a lumii înconjurătoare, care, adăugate naturii sale impulsive, o antrenează într-o lungă și neașteptată călătorie plină de pericole. Enola este o tânără surprinzătoare, ce dă dovadă de calități uimitoare, care dezvăluie asemănarea șocantă dintre personalitatea fetei și cea a lui Sherlock. Interesant este faptul că dispariția doamnei Holmes a avut un efect asupra lui Sherlock, care, sensibilizat, se arată chiar afectat de această întâmplare, fiind de nerecunoscut în comparație cu varianta sa rece, lipsită de emoție.

Stilul independent, nonconformist, în care mama ei a ales să o crească, încălcând regulile stricte ale acelei perioade (epoca victoriană), a fost modul în care a ales să o pregătească pentru viață, pentru această despărțire, pentru a fi liberă și puternică, pentru a se descurca singură în situații riscante și pentru a lua decizii importante, la limita dintre viață și moarte. Cu toate acestea, a reușit să înfrunte viața, să înfrunte obstacolele ei, devenind tot mai puternică, o eroină. Curajul, inteligența, empatia, maturitatea, altruismul și sinceritatea, acompaniate de o sclipitoare intuiție, acel ingredient esențial, o ajută să fie mereu cu un pas înaintea fratelui său.

Perspectiva petrecerii următorilor ani într-un internat, destin obișnuit al domnișoarele din epocă, încorsetate și la propriu, și la figurat, o înspăimântă pe Enola și o determină să pornească în prima aventură adevărată a vieții ei. În ciuda planului bine pus la punct, Enola este nevoită să se adapteze la o lume pe care nu o cunoaște, să-și facă noi prieteni și să înfrunte dușmani care nu s-ar da înapoi de la nimic pentru a-și atinge scopurile.

Enola este numele fetei care, citit invers, înseamnă singur (alone), un nume ce dezvăluie subtil viitoarea condiție a acesteia, accentuată de cuvintele devenite laitmotivul textului: „O să te descurci foarte bine de una singură, Enola!”. Enola nu era singură, ci independentă. Într-o lume stăpânită de materialism, falsitate și tipare absurde, fata reușește să se facă auzită, să demonstreze tuturor că oricine poate fi orice își propune, dacă luptă pentru acest scop cu inteligență și ambiție. Enola este vocea celor desconsiderați, este un impuls pentru cei deznădăjduiți, pentru cei ce luptă pentru binele omenirii.

Enola este un model de viață, eroina propriei lumi, eroina cititorilor, eroina mea.


„După ce ai eliminat imposibilul, ceea ce rămâne, oricât ar fi de improbabil, trebuie să fie adevărul.” (Sherlock Holmes)


Eroii de lângă noi...


Viața ca miracol


Albert Einstein s-a născut pe 14 martie 1879, în Germania, într-o familie de evrei. Cunoscut pentru crearea și dezvoltarea teoriei generalizate a relativității, dar și pentru îndrăzneața sa ipoteză cu privire la natura luminii, Einstein a fost, fără îndoială, una dintre cele mai strălucite minți științifice ale umanității. Cu toate acestea, în copilărie nu părea un copil prea inteligent, ba din contră. Însă, deși a învățat să vorbească mai târziu, copilul avea vocabularul unui adult.

Încă de mic, a arătat o curiozitate vie față de natură, față de forțele ce guvernează Universul și o abilitate înnăscută în înțelegerea conceptelor matematice complexe și dificile. Se spune că pasiunea lui pentru fizică s-a născut atunci când tatăl său i-a oferit o busolă. Faptul că acul rămânea nemișcat indiferent de mișcarea busolei i-a provocat o surpriză extraordinară. Astfel a conștientizat că există o putere nevăzută și independentă pe care nu o poate percepe. Ceea ce ținea nemișcat acul busolei era magnetismul. Einstein a crezut mereu că lumea văzută este guvernată de principii și legi nevăzute. Albert era un copil tăcut, singuratic, retras, gânditor, curios, însă geniul său era departe de a se întrevedea. Einstein dovedește un real talent la vioară, continuând să cânte toată viața. În momentele în care cercetările sale se aflau într-un impas, acesta cânta la instrumentul muzical. Muzica îi calma mintea extrem de activă. Astfel a descoperit faptul că acordurile muzicale sunt la fel de armonioase precum matematica. În casa familiei Einstein trăia un tânăr student la medicină, care i-a împrumutat micului geniu cărți de știință și filozofie. Astfel, începe să citească, însetat de cunoaștere, și își formează o bază solidă de cunoștințe științifice.

Pe parcursul timpului, Einstein s-a afirmat nu doar ca un mare savant, ci și ca un om remarcabil. Geniul în fizică nu a fost un personaj rece și inuman, aplecat doar asupra unor calcule indescifrabile, greu de perceput de restul lumii, personalitatea sa prezentând mai multe aspecte. Einstein și-a format rapid reputația, fiind deseori cunoscut doar pentru munca lui, însă a fost un om normal, cu slăbiciuni proprii oricărui muritor, fiind însă, înzestrat cu un talent remarcabil de a descifra misterele Universului. Superputerile lui au fost imensa dorință de a cerceta, geniul matematic și o doză bună de intuiție.

Deși a fost un pacifist care ura războiul, opera sa a dus la crearea celei mai distructive bombe din lume. Bomba atomică a schimbat cursul istoriei, fiind o armă a cărei putere de distrugere depășea orice imaginație. Războiul a fost cel care a transformat-o în realitate, iar lumea n-a mai fost niciodată la fel.

Motivul pentru care am ales acest om deosebit, cu o personalitate la fel de complexă precum teoriile sale, a fost faptul că acest geniu înnăscut și-a folosit capacitatea, puterea pentru a schimba lumea, pentru a oferi un viitor luminos. A luptat pentru teoriile sale, ideile și gândurile, nelăsându-se influențat de ideile neconvenționale ale celor din jur, contrazicând încă de la primele sale teorii afirmațiile marilor gânditori. A avut puterea de a se exprima liber, de a se face auzit. A contribuit la formarea statului Israel, încercând să diminueze prejudecățile, stereotipurile, nedreptățile și tratamentele inumane, discriminatorii la care au fost supuși evreii în timpul Holocaustului. A luptat pentru religia sa, contra nedreptăților regimului nazist, a luptat pentru omenire, dar, din păcate, nu a fost suficient de puternic. Îl admir pentru stilul său, pentru modul lui de percepere a vieții, pentru gândirea sa liberă, lipsită de bariere.

„Sunt două moduri de a-ți trăi viața. Unul: de a crede că nu există miracole. Altul: de a crede că totul e un miracol.” (Albert Einstein)


Raluca Bânțu



Autorii textelor sunt elevi în clasa a V-a D, la Colegiul Național



Sursele imaginilor:

Imaginea 1: www.libris.ro

Imaginea 2: arhiva personală Octavian Coțofrea

Imaginea 3: www.libris.ro

Imaginea 4: www.en.wikipedia.org Gustav Klimt – The Three Ages of Woman

Imaginea 5: www.en.wikipedia.org Diarmuid Byron O’Connor – Tinker Bell

Imaginea 6: www.ro.wikipedia.org Caravaggio – Cina din Emmaus

Imaginea 7: www.rickriordan.com

Imaginea 8: www.en.wikipedia.org Rembrandt van Rijn – The Return of the Prodigal Son

Imaginea 9: www.en.wikipedia.org Annibale Carracci – The Choice of Hercules

Imaginea 10: www.en.wikipedia.org Gustave Moreau – Hercules and the Lernaean Hydra

Imaginea 11: www.en.wikipedia.org Albrecht Dürer - Hercules Killing the Stymphalian Birds

Imaginea 12: www.en.wikipedia.org Caspar David Friedrich – Wanderer above the Sea of Fog

Imaginea 13: www.en.wikipedia.org

Imaginea 14: www.ro.wikipedia.org

Imaginea 15: www.cinemagia.ro

Imaginea 16: www.cinemagia.ro

Imaginea 17: www.cinemagia.ro

Imaginea 18: www.ro.wikipedia.org

Imaginea 19: www.ro.wikipedia.org

230 views
This site was designed with the
.com
website builder. Create your website today.
Start Now