Benjamin Fondane și aristocrația nefericirii

Victor Brauner, Poetul Benjamin Fondane (1931)

Sursă imagine: forward.com

Prof. univ. dr. George Bondor

Facultatea de Filosofie și Științe Social Politice

Universitatea “Al. I. Cuza” Iași 

            Născut la Iași în 14 noiembrie 1898, Benjamin Fundoianu (Fondane, cum e cunoscut în spațiul cultural francez), pe numele său Benjamin (sau Barbu) Wexler (Wechsler, cu altă transcriere), a urmat ultimii doi ai studiilor liceale la Colegiul Național, după ce primii ani i-a petrecut la Liceul Alexandru cel Bun. Primele poeme le publică la vârsta de 14 ani, împreună cu câteva traduceri, în revista Floare albastră, folosind pseudonimul I.G. Ofir. Doi ani mai târziu, la vârsta de 16 ani, pe vremea când era elev al Colegiului Național, îi apar noi poeme în revistele Valuri și Revista Noastră, moment în care începe să folosească pseudonimul Benjamin Fundoianu. La 19 ani debutează și în volum cu drama Făgăduința lui Petru (1917), pentru ca notele de lectură din literatura franceză să le reunească în volumul Imagini și cărți din Franța (1922). În acești ani locuiește pentru o vreme la București, contribuind la numeroase reviste culturale românești și evreiești. Participă la înființarea primului teatru de avangardă din România, Insula, în 1922. Urmează pentru trei ani cursurile Facultății de Drept din Iași, dar nu reușește să obțină diploma de licență din cauza politicii antisemite din acei ani. În 1923 se mută la Paris, unde devine cunoscut atât pentru scrierile sale de și despre literatură, care îl apropie de suprarealism, cât și pentru textele sale filosofice, care îl impun ca un reprezentant al curentului existențialist, aflat în plină dezvoltare în Franța.

               Fondane crede în puterea poeziei de a-i da lumii frumusețea și binele pe care ea nu le are. Paradisul terestru, scrie Fondane, se află în chiar ideea din centrul unui poem. Iar într-un alt loc scrie: „La judecata ultimă, poezia singură îl va judeca pe om”. Ea este, deci, criteriul ultim al autenticității. Omul nu e altceva decât ceea ce poezia face din el: „Omul e un animal pe care poezia îl cioplește din lut, sau îl aruncă în aer cu dinamită”. Mai târziu, în 1929, Fondane începe să se îndoiască de vechiul său crez poetic, iar poemul îi apare ca un simplu alibi, „o mască frumoasă pe un obraz urât”. Frumusețea nu poate salva lumea, dimpotrivă. „Frumosul nu era mai puțin mincinos ca Adevărul și ca Binele, ca Progresul și ca Civilizația”. Toate sunt doar mijloace prin care răul politic își extinde dominația. Cuvintele își pierd nu doar funcția de a aduce în lume frumusețea, ci și capacitatea de a transmite revolta față de urâțenia lumii: „Vorbele dintr-odată s-au lepădat de mine; în noapte, am început să strig fără cuvinte”.

            Recunoașterea filosofică a lui Fondane vine în momente dramatice ale vieții sale. Își încheie textul pentru volumul L’Existence, coordonat de Jean Granier, care va reuni studii ale unor gânditori existențialiști consacrați precum Albert Camus, Louis Lavelle, Brice Parain,  Étienne Gilson, Maurice de Gandillac și alții, cu doar câteva zile înainte de a fi arestat și trimis în lagărele de concentrare, la 7 martie 1944. Veritabil testament filosofic, Lunea existențială și duminica istoriei pornește de la o notă din Jurnalul lui Kafka: „Ești sortit unui Luni măreț! – Bine zis! Dar Duminica nu se va sfârși niciodată”. Fondane se războiește aici cu toate legitățile cărora omul li se supune de bunăvoie sau constrâns: rațiunea universală, cauzalitatea, legile științifice, generalitățile, cultura, civilizația, Istoria, societatea și chiar Dumnezeu, destinul, absolutul, politica, moralitatea (imperativul categoric pretins universal). Împotriva lui Hegel, el crede că discursul acestuia despre „succesul” Istoriei presupune aneantizarea omului în fața Istoriei și a Rațiunii universale. Individul e mai important decât Istoria și Rațiunea. Legea trebuie suspendată pentru binele individului, așa cum e scris și în Evanghelia după Marcu: „Legea a fost făcută pentru om, iar nu omul pentru Lege”.

Lui Fondane îi plac filosofii precum Kierkegaard și Nietzsche, care surprind neliniștea fără astâmpăr a individului, nu cei care elogiază pacea și liniștea existențială. Se regăsește în cei destinați rezistenței în fața obstacolelor vieții, cărora le este propriu strigătul la vederea suferinței umane. Spre deosebire de Camus, Fondane nu crede că ar trebui să ni-l imaginăm pe Sisif fericit. Absurdul nu trebuie transformat în ceva inteligibil, pentru a fi astfel neutralizat. Nu trebuie uitați acei oameni care nu reușesc să se simtă fericiți, acei oameni ale căror tragedii nu se topesc, hegelian, într-o liniște superioară a sufletului. Spre deosebire de Hegel, Fondane nu crede în rezolvarea suferinței prin includerea ei într-o înțelegere rațională aparent superioară. Absurdul, alienarea, pericolul existențial care apare când nu acceptăm odihna în falsele certitudini, ci simțim cum pământul ne fuge de sub picioare – toate acestea sunt dovada pasiunii existențiale pentru libertate și pariul pentru posibil. „Să nu întoarcem spatele nefericirii”, scrie Fondane. Refuzul și revolta în fața Istoriei, rezistența metafizică în fața pretinselor Legități care subjugă omul, excepția și stranietatea Absurdului, înțeles ca o forță subversivă prin care accedem la posibilitatea infinită a existenței și, mai presus de toate, neresemnarea – toate sunt învățămintele pe care Fondane le preia de la maestrul său Lev Șestov.

Fondane cultivă ruptura existențială, spargerea granițelor propriei tale monade, căutând să surprindă clipele privilegiate în care spiritul sfărâmă și depășește cercul îngust în care a fost închis. Neresemnarea este și ea o forță, una care convertește slăbiciunea și suferința într-o formă superioară de conștiință. Nu Iov cel puternic, excesiv de rațional, ci Iov cel sărac, părăsit, disprețuit, este acela care experimentează revelațiile morții, despre care vorbea Șestov. În pățania lui Iov există clipa privilegiată, care vine ca trăsnetul, acel moment când lui Iov i se zdruncină certitudinea umană a vieții, fiind aruncat în angoasă, absurd și neant. Dar exact aceea e clipa când el primește „a doua pereche de ochi”, scrie Fondane. E șansa lui de a se elibera prin chiar dreptul său la disperare. Odată cu Iov apare o „aristocrație a nefericirii”, căreia Fondane îi aparține atât prin crezul său filosofic, cât și prin finalul său tragic de la Auschwitz. Tăria unei idei filosofice nu se probează doar prin argumente logice, ci mai ales prin puterea de a lua decizii existențiale care au de-a face cu granița dintre viață și moarte. Deși prietenii săi filosofi i-au obținut eliberarea din lagăr, Fondane a ales să nu își părăsească sora, care nu putuse fi salvată. El a ales astfel, aristocratic, propria sa moarte.