Baltagul – Labirintul durerii și al dragostei

Sofiana Daraban, VII D

Reverberații dramatice ale durerii

Îmi imaginez durerea ca o ceață groasă care ne acoperă inima, ne face neputincioși și sapă adânc în mintea noastră un labirint întortocheat de gânduri înnegurate. Pe scenă, însă, durerea devine un mod prin care spectatorii trăiesc cu personajele, le descoperă, văd povestea prin alți ochi, dar mai ales îi aduce împreună, deoarece acest sentiment a fost trăit de majoritatea dintre noi toți. Practic, teatrul creează acest loc în care mulți ne putem regăsi, un refugiu universal pentru sufletele iubitoare de cultură.

În adaptarea teatrală a romanului Baltagul, în regia lui Toma Hogea, care a avut reprezentația pe data de 14 iunie,  la Sala Unirii a Ateneului din Iași, Maia Morgenstern, în rolul Vitoriei Lipan, reușește să transpună emoția și durerea într-o manieră copleșitoare.

Ipostaze ale durerii

Piesa prezintă călătoria Vitoriei Lipan pe urmele soțului ei, oierul Nechifor Lipan, pentru a afla ce s-a întâmplat cu acesta și pentru a-i pedepsi după o lege nescrisă pe cei doi tovarăși ce l-au ucis și jefuit. Spectacolul, regizat cu o sensibilitate aparte, scoate în evidență suferința unei femei puternice care își pierde soțul și își asumă misiunea dureroasă de a descoperi adevărul despre moartea lui. De-a lungul călătoriei, ea trăiește  diferite forme ale  durerii, dar cea mai importantă este cea a pierderii, fiind tema centrală a acțiunii.

Încă de la începutul piesei, Maia Morgenstern aduce pe scenă o Vitorie profund marcată de durere, dar și de o determinare de neclintit. Felul în care actrița reușește să contureze sentimentele care o macină m-a impresionat și a reușit să îmi producă o emoție până la lacrimi. Fiecare monolog ce surprindea gândurile sale era dureros, devenind o mărturie a suferinței interioare pe care ea o simțea cu trecerea timpului. Cel mai greu de urmărit pentru mine a fost episodul  găsirii lui Nechifor, un moment sinistru, care scotea adevărul la iveală. Strigătul Vitoriei exprima durere, dezamăgire, tristețe, dar și o cale prin care se putea elibera de apăsarea dispariției soțului său. Acel strigăt a fost profund, reverberând în toată sala.

O poveste plină de dragoste

Celelalte personaje au ajutat la conturarea poveștii, reușind să scoată în evidență disperarea Vitoriei. Spre exemplu, fiica ei, Minodora,  care se îndrăgostește, este pusă în lumină, sugerând începutul unei noi povești,  în timp ce mama acesteia vorbea despre visul ce îl întruchipa pe Nechifor mort, imagine care indică sfârșitul unei istorisiri pline de dragoste. Totodată, indiferența unor personaje, precum cea a prefecților, nu face decât să întărească drama Vitoriei și dorința acesteia de a-și regăsi soțul.

Decorul, destul de minimalist, a reușit să redea atmosfera fiecărei etape prin care au trecut personajele. Ecranul din spate a proiectat imagini reprezentative locurilor. Lumina a avut un rol important în emoția transmisă spectatorilor, punând accent, în general, pe monologurile Vitoriei, ce reprezentau pauze de la acțiunea propriu-zisă, devenind impresii personale ale protagonistei asupra întâmplărilor.

Publicul a fost numeros și a apreciat spectacolul. Mi-ar fi plăcut să vizionez această piesă pe scena Teatrului Național din Iași, poate ar fi fost mai grandios spectacolul, iar perspectiva asupra scenei mult mai bună.

Recomand această reprezentație, cu Maia Morgenstern în rol principal, deoarece transmite emoții complexe, greu de interpretat fără o măiestrie actoricească, ce o caracterizează pe marea actriță.

Mă bucur că am putut viziona această piesă alături de colegii mei și sper să mai am ocazia să o revăd.

Roberta Herb, VII D

Alături de Vitoria, după căderea cortinei... 

Piesa de teatru „Baltagul”, regizată de Toma Hogea, având-o pe cunoscuta actriță Maia Morgenstern în rolul Vitoriei Lipan, prezintă sfârșitul tragic al soțului acesteia, Nechifor Lipan, și căutarea speranței ce părea să nu mai existe.

De când am intrat în sală, decorul rustic m-a trimis cu gândul la alte timpuri și m-a transportat cu totul în povestea văduvei și a suferinței nesfârșite. Piesa a început cu visul înspăimântător al Vitoriei... drumul parcurs către apus  de soțul acesteia, prin marea neagră ce semnifica moartea. Muzica și luminile intensificau sentimentul de groază,  de neputință,  resimțite și de mine. După acesta, Vitoria se trezește brusc cu preotul la ușă, ce dorea să îi citească scrisorile primite. Sunt sigură că în sufletul bietei femei se afla acea flacără ce nu putea fi stinsă, acea convingere că soțul ei se va întoarce acasă... că soțul ei era teafăr și se gândea la ea.

În orice caz, uitând de vorbele indiferente aruncate de preot și asigurările neînsemnate ale vecinilor că Nechifor era în siguranță și că probabil acesta și-a găsit altă femeie, dragostea Vitoriei, încrederea ei în bărbatul său și teama că bănuielile ei ar putea fi adevărate, au îndemnat-o să îl cheme pe Gheorghiță, fiul său, și să plece împreună în căutarea lui.

Ne sacrificăm pentru dragoste

Nimeni nu știa cât va dura acest drum sau dacă se va termina vreodată... ce vor găsi la capătul acestuia. Dar nu e mai bine să rămâi cu un gol în inimă decât să trăiești cu o incertitudine care pulsează la nesfârșit? Am rămas pe gânduri o clipă, reflectând la felul nostru de a fi... ne aventurăm în necunoscut, ne sacrificăm pentru sentimente, lucruri pe care nici măcar nu le înțelegem în totalitate, riscăm o parte din noi. Pentru Vitoria nu exista uitarea... nu se putea preface, nu putea trece cu vederea dispariția bărbatului ei, a familiei ei, nu putea neglija principiile acelor vremuri. Trebuia să lupte pentru tot ce era înainte viața ei simplă, cu care se obișnuise.

Într-un final, cei doi ajung într-un sat pustiu și sunt primiți de doi localnici să ia masa la ei, astfel, reușind să adune și câteva informații despre cel căutat. După puțin timp, aceștia îl găsesc și pe Lupu, câinele lui Nechifor, și sunt conduși către groapa în care zăcea corpul neînsuflețit al său. Un strigăt, o stea ce a încetat să mai lumineze, o pierdere... momentul în care Vitoria a realizat că trebuia să  renască, să fie puternică sau să renunțe.

Dreptate și adevăr

Femeia le spune polițiștilor despre cei doi tovatăși care l-au însoțit pe Nechifor, Bogza și Cuțui, și despre bănuiala sa că soțul ei a fost ucis pentru banii câștigați în urma vânzării oilor. După aceea, Vitoria îi invită și pe cei doi oieri la înmormântarea soțului ei și acolo descoperă că Bogza Calistrat căra mereu cu el un baltag. Gheorghiță sesizează că pe baltagul lui Calistrat era sânge și de acolo se iscă o ceartă, Bogza cerându-și arma înapoi și negând orice acuzație a văduvei. Scena este cuprinsă de o agitație, de o atmosferă nesigură, înspăimântătoare, iar Vitoria, cu lacrimi și cu ură în ochi îl declară vinovat pe Calistrat. Atunci, cu vocea tremurândă, Cuțui recunoaște că totul s-a întâmplat întocmai cuvintelor Vitoriei, iar ea zâmbește lipsită de orice emoție, cel mai probabil gândindu-se la Nechifor și la dreptatea pe care ambii o meritau.

 „Gheorghiță, dă drumul cânelui!” a strigat femeia și Lupu a sărit asupra lui  Calistrat.

Piesa de teatru se încheiase, dar eu încă eram alături de Vitoria, aproape de privirea ei speriată de ce va urma... de cum va fi viața fără cel de care depindea tot înainte. Dar totuși nu se așteptase? Poate că da, dar nimeni nu crede până la capăt într-un adevăr ce îl rănește. Îl ocolim și sperăm să putem fugi și să nu fim prinși niciodată de propriile temeri... ne ascundem, dar deseori e în zadar.

  Vitoria s-a oprit... s-a decis să îl înfrunte, să plece cu Gheorghiță în căutarea lui Nechifor și să își îndeplinească datoria, iubindu-l până la capăt, indiferent de câte lacrimi trebuia să verse sau de câte sacrificii trebuia să facă. Nu-l mai putea salva pe el, dar se putea salva pe sine.