Această mare e acoperită de adolescenți
care învață mersul pe valuri...
(Nichita Stănescu)
La finalul anilor de liceu, reprezentanții promoției 2021 a Colegiului Național transmit gândurile, emoțiile și speranțele lor către colegi și prieteni, familii și profesori, către școala în care și-au conturat devenirea, către eul lor adolescent, contemplat într-un portret fără timp.
Colegiul Naţional – spaţiu matricial
Lingvistul și filologul Gustave Guillaume distingea în imaginea–timp trei trepte: timp in posse care sugerează o acţiune posibil de realizat, având un caracter virtual; timp in fieri care reprezintă imaginea în curs de devenire, caracterul ei fiind unul posibil; timp in esse, imaginea este deja încheiată, acest timp corespunzând realului definit ca: trecut, prezent şi viitor. Prezentul este punctul central al axei, el fiind o prelungire a trecutului, adică asupra unui timp care a existat realmente şi, în acelaşi timp, prezentul este şi o prelungire spre viitor, asupra unui timp care nu a existat încă, e fictiv.
Raportându-mă la timpul in esse, mă surprind între concursurile Myller şi Labiş din 2013 şi această clipă, constat că ieri am ieşit pentru ultima dată din această clădire ca elevă a Colegiului Naţional Iaşi, azi voi ieşi din această clădire ca absolventă a acestei prestigioase instituţii şi mâine, un mâine inefabil, care clipă de clipă se va transforma în „azi” şi în “ieri”, voi purta incrustat în suflet acest loc al devenirii mele.
Şcoala presupune o clădire de patrimoniu în kilometrul zero al Iaşului, dar mai cu seamă presupune întreaga mea trudă, opt ani definitorii în formarea mea, distinşii mei profesori cu înrâurirea cunoaşterii, dragii mei colegi cu binefacerea concurenţei şi a prieteniei. Le mulţumesc tuturor şi îi asigur de întreaga mea preţuire. De asemenea, le mulţumesc părinţilor mei, care m-au sprijinit necondiţionat, formând în jurul meu o echipă imbatabilă.
Timpul in fieri mă proiectează spre viitor, cu aripile larg deschise, gata să valorific tot ce am acumulat în anii de şcoală şi dornică să revin acasă periodic: lângă familia mea şi la şcoala mea.
Timpul in posse… nu ştiu… dar promit să vă spun la întâlnirea de zece ani de la absolvire, atunci când şi el va fi devenit timp in esse.
În final, vă transmit îndemnul lui Atoine de Saint-Exupéry: „E bine ca timpul care se scurge să nu ne macine şi să ne piardă asemenea unui grăunte de nisip, ci să ne împlinească, e bine ca timpul să fie o construcţie”.
Dragi absolvenţi, aşadar, să cucerim lumea!
Maria Otilia Cășuneanu, absolventă a Colegiului Naţional, promoția 2021, șefă de promoție
Moment de rămas-bun
Încă nu îmi vine să cred că anii de liceu s-au încheiat și pentru mine… știu bine că mi i-aș fi dorit fără sfârșit…
Cred că vorbesc în numele tuturor colegilor mei când spun că timpul parcă a trecut prea repede, iar acest ultim an școlar, atât de atipic, ne face să ne simțim acum dezarmați, total nepregătiți să ne luăm rămas-bun. Am avut de multe ori, în ultimul timp, senzația că pandemia ne-a furat ceva prețios – ultimii ani de școală…
“Ceea ce nu trăim la timp, nu vom trăi niciodată”… spunea Octavian Paler.
Și totuși tinerețea ne face să privim încrezători în viitor. Dar tot ne este foarte greu să ne luăm rămas-bun. Sau poate că așa ne-am fi simțit oricum, nepregătiți pentru despărțirea de școală, de profesori, de colegi, la încheierea unei etape atât de importante, care ne-a format – mai întâi ca adolescenți entuziaști, apoi ca adulți “responsabili” de 18 ani – într-un cuvânt, ca oameni.
Lăsăm în urmă băncile, clasele, coridoarele unde s-au format, parcă ieri, speranțele, drumurile, cunoștințele noastre. Lăsăm în urmă emoția testelor și a ascultărilor, importanța orei 8:15 din fiecare dimineață, tablele pline de noțiuni, de formule, de integrale și de limite, micile escapade cu încercările eșuate aferente… și ne dăm seama că, de fapt, lăsăm în urmă o parte din noi. Pentru că liceul este locul unde am legat prietenii pe viață, ne-am găsit pasiuni, ne-am creat amintiri de neprețuit și aspirații pentru viitor. Ne-am găsit modele în profesorii care ne-au sprijinit și ne-au învățat, dincolo de noțiuni concrete sau abstracte, să credem în noi și să visăm, iar pentru acest lucru le mulțumim din suflet.
Când viața ne numără ultimele clipe de liceeni, ultimele ore trăite ca elevi ai Colegiului Național, cuvintele de rămas-bun par de prisos. Nu pot decât să adaug că mă simt norocoasă și fericită pentru că am fost eleva acestui liceu și pentru că pot spune că aceștia au fost cei mai frumoși ani din viața mea.
Mălina Constantinescu, absolventă a Colegiului Național, promoția 2021, șefă de promoție
Nostalgie și perspectivă
Scriu aceste rânduri la exact două săptămâni de la absolvire, între două variante de bac, reîndreptându-mi atenția pentru câteva momente asupra a ceea ce a însemnat perioada liceului. Mi s-a spus de nenumărate ori, cumva a intrat în mentalul colectiv, că anii de liceu sunt cei mai frumoși ani din viață – ca proaspăt absolvent, aș vrea să cred că acest lucru nu se va adeveri, că mai sunt în față ani care îi vor întrece prin experiențele pe care le vor propune, că nu am dat deja în spate cel mai frumos capitol.
Sunt convins, însă, că acești patru ani sunt și vor rămâne anii cu amintirile cele mai luminoase. Trecând zi de zi prin ei, urcând grăbit în fiecare dimineață pe Săulescu, intrând prin corpul A ca să nu întârzii, participând la ore care păreau că se încheiau într-o clipă, sau din contră, simțeam că timpul se dilată sau începe să curgă invers, rareori am avut impresia că se schimbă ceva. Ultima zi părea atât de îndepărtată! Abia după cursul festiv, când am revăzut împreună cu colegii fotografiile din clasa a IX-a și până atunci, am realizat cât de multe s-au întâmplat, cât ne-am schimbat și cât am progresat. Ne-am maturizat, ne-am găsit fiecare o pasiune și am suprapus-o cu drumul nostru în viață, am devenit riguroși, ambițioși, curajoși, încrezători, exigenți cu noi înșine. Am rămas totuși aceiași oameni curioși și veseli. Am sudat prietenii care vor dura mult timp de-acum încolo.
La fel cum nu mi-a plăcut niciodată să-mi ordonez arhiva de fotografii, nu voi încerca vreodată să așez amintirile din cei patru ani, ele vor rămâne toate, acolo, undeva în memorie, amestecate, luminoase, și vor ieși din când în când la suprafață, așa cum o fac și acum, și mă voi simți nostalgic, dar norocos că le am. Meciurile de volei, prima ascultare la istorie, disecțiile de la bio, meciurile de șah strecurate prin orele de informatică, întâlnirile Alecart de la FILIT, olimpiadele, proiectele internaționale, râsetele și muzica din pauze, dreptunghiurile negre de pe Zoom, bucuria reîntâlnirilor după vacanțe/pandemie, pactul clasei de a nu chiuli niciunul în ultima săptămână de școală.
Experiența mea de licean a fost una plină și deosebit de frumoasă, iar pentru aceasta le sunt recunoscător profesorilor, nu doar pentru tot ce mi-au predat, cât mai ales pentru că m‑au învățat valori importante și mi-au fost modele, personalului școlii, care a avut întotdeauna grijă de noi, părinților, pentru susținerea și iubirea lor, iar nu în ultimul rând colegilor pentru că mi-au fost alături și am împărțit atâtea întâmplări frumoase.
Chiar dacă pentru mai bine de un an, școala s-a aflat sub semnul pandemiei și simt că am ratat unele experiențe ale anilor de liceu, incluzând un curs festiv și un banchet cu toate clasele, iar acum dezamăgirea poate încă se mai simte pentru unii dintre noi, cred că peste ani, uitându‑mă în urmă, voi vedea timpul petrecut în pandemie ca pe o altă perioadă formativă, în care am avut timp să reflectez și să-mi redefinesc obiectivele, o provocare pe care am reușit să o depășim, care ne-a făcut mai puternici și care, cred eu, ne-a apropiat.
În încheiere, revin cu gândurile către viitor, așteptând cu entuziasm și încredere ca după încheierea examenelor de bacalaureat și de admitere, să încep o nouă etapă, cea a vieții de student la matematică, pe care voi încerca să o fac cel puțin la fel de memorabilă și de fructuoasă precum anii de liceu.
Ștefan Dan, absolvent al Colegiului Național, promoția 2021, șef de promoție
Clipa și melancolia
Mă emoționez privind lumea pe care am părăsit-o pentru totdeauna, dar care a rămas imprimată în inima mea: viața de licean, trăită ieri, dar contemplată astăzi. Parcă aud râsete, văd clasa plină de copii, ale căror zâmbete, cuvinte și emoții plutesc în aer și adună pe toți într-un buchet înmiresmat. Simt parfumul glasurilor ce răsună cristalin în școala vioaie, energică și zburdalnică, în școala care unește solemnitatea cu veselia copilăriei.
Acum, în sala noastră este agitație, dar o agitație necunoscută, o vervă străină, revărsări de alte inimi... Toate acestea trezesc în mine un foșnet vechi de cărți și manuale, de priviri și glasuri și o dureroasă conștiință a unei mari absențe a ceea ce a fost, din care nu a rămas decât o diafană întâlnire în liniștea amintirilor îndepărtate.
Aș putea spune că mulți dintre colegii mei, chiar dacă nu au avut media 10, sunt adevărați performeri, prin rezultatele de la olimpiadele naționale și internaționale, mult mai bune decât am obținut eu. Sunt convinsă că mulți dintre cei care nu au participat la olimpiade sunt oameni plini de calități, pe care le-au confirmat în alte moduri sau le vor confirma mai târziu. Prin urmare, nu cred că olimpiadele și notele de 10 sunt întotdeauna un etalon după care ar trebui judecați elevii. Am avut colegi minunați, de la care am învățat foarte multe și care m-au inspirat, pentru care le sunt recunoscătoare.
Într-adevăr, bucuria încheierii unei etape, gândul la viitorul ce surâde, dar și o ușoară nostalgie și tristețe se împletesc în sufletul meu, asemenea unor piese de puzzle ce alcătuiesc un întreg... Melancolie pentru timpul care a trecut și care nu se va mai întoarce, pentru clipele frumoase alături de colegi, pentru momentele în care ieșeam la tablă, bucuroasă că știu să rezolv o problemă, pentru râsetele din pauze și pentru despărțirea de profesorii care au fost ca niște părinți iubitori, care ne-au dăruit ceva din sufletul lor, care au știut să certe atunci când a fost nevie, dar care s-au străduit să ne ofere, pe lângă informațiile științifice, sfaturi de viață, să ne ghideze pe calea cea dreaptă, să ne formeze ca oameni, să ne îndrume, să ne povățuiască, sau pur și simplu ne-au înconjurat cu dragoste, care îmi va rămâne mereu întipărită în suflet. Pentru toate acestea, le mulțumesc celor care și-au pus, într-un mod sau altul, amprenta asupra modelării minții și a sufletului meu, spre bine, frumos și adevăr.
Îmi dau seama că din vasta istorie a Colegiului Național, trecerea mea și a colegilor mei nu a reprezentat decât o clipă...