Sofia Lupu și Ines Chițac, XI D
Identitatea Colegiului Național este marcată de moștenirea culturală, de memoria personalităților care au străbătut odată același drum ca al nostru, elevii de azi, trecând pe aceleași coridoare și învățând în aceleași săli. Holul de la etajul 1, după ora 15, când școala este mai tăcută ca niciodată, când singura prezență resimțită este cea a portretelor absolvenților sau ale profesorilor liceului seamănă uneori cu Sala Pașilor Pierduți. Măreția acestuia, liniștea care șterge agitația dimineții accentuează semnificația momentului, oferindu-ți impresia că pereții acestei școli vor rămâne mereu un loc familiar.
O emoție aparte cuprinde fiecare elev care pășește pe marmura răsunătoare, unde își conturează pașii formării, sub privirile pătrunzătoare a personalităților trecute ce se ascund în spatele tablourilor și cu care Colegiul Național Iași se poate mândri. Scriitori precum Mihail Sadoveanu, Ovid Densusianu, Benjamin Fundoianu, Cezar Petrescu, Emil Brumaru, Ionel Teodoreanu, Nicolae Labiș, ori oameni de știință și istorici precum Radu Cernătescu, Gheorghe I. Brătianu, Petru Poni, Nicolae Iorga, Mihail Kogălniceanu, Octav Mayer, Grigore T. Popa, Teofil Simenschi, A.D. Xenopol marchează tradiția culturală a colegiului și spațiul ce poartă poveștile unor deveniri pentru noile generații. Astfel, numele lor sunt menționate, dar sunt oare și destul de auzite?
Frumusețea poeziei și a literaturii poate fi păstrată, în primul rând, cu ajutorul unor exemple apropiate de oameni, palpabile, care să le amintească de prezentul trăirii împărtășite într-o egală măsură. Aceste repere concrete ar trebui, încă de la început, oferite de către scoală elevilor, pentru a manifesta recunoștință față de personalitățile, atât trecute cât și contemporane, care au parcurs același drum, în aceeași instituție, și pentru a materializa apropierea nemediată a literaturii și a poeziei de elevi, într-o epocă în care lectura este mai des tratată cu superficialitate de unii.
Această schimbare n-ar fi doar semnul aprecierii și al apartenenței, ci ar crea o legătură între moștenirea culturală necunoscută îndeajuns și spațiul educațional străbătut zilnic de mii de elevi. Ar putea fi chiar un remediu al ancorării imediate în trecut a sentimentelor și a aprecierii, întrucât prezentul îl raportăm deseori la o istorie, fie ea veche de zeci de ani, fie de câteva minute, fără să mai respectăm procesul esențial al amintirii, al rememorării sau al comemorării.
Colegiul Național, pe lângă personalitățile bine puse în lumină pe holul etajului I, găzduiește în adâncurile sale istorice și alți absolvenți care așteaptă să li se ofere aprecierea cuvenită în panteonul cultural al liceului. Unul dintre aceștia este Benjamin Fundoianu-Fondane, poet, critic, cineast și dramaturg român, de origine evreiască, născut în 1898, la Iași, căruia istoria nefavorabilă i-a subminat recunoașterea meritată.
Dar viaţa lui Benjamin Fundoianu continuă în ziare și articole: „Benjamin Fondane revine în atenția noastră datorită diverselor studii și conferințe dedicate operei poetice fondaniene și experienței Holocaustului”, „Inclasabil, Fundoianu/Fondane rămâne o provocare, poate mai mare pentru noi”, care îi restituie importanța mult cuvenită.
Înclinația artistică este manifestată „cam de la vârstă de opt ani”, autorul susținând mai târziu că „actul de a scrie îi păruse întotdeauna a fi o funcție organică” (Privirea Medusei). Parcursul academic este marcat de absolvirea Liceului Național și a Facultății de Drept din Iași. Deși recunoscut în cea mai mare parte ca un intelectual autodidact, care „trăiește mai mult printre cărți decât printre oameni” (Strigăt şi fum), pentru un individ în formare, mediul cultural constituie un avantaj semnificativ, jucând un rol esențial în dezvoltarea sa.
Fotografie realizată de Man Ray, aflată la Centrul Pompidou, Paris, Franța - sursa: https://www.centrepompidou.fr/en/ressources/oeuvre/cXrRRq
Așadar, „À la recherche du temps perdu!”.
Pentru început, în ce măsură l-a trădat pe Benjamin Wechsler (acesta fiind numele primit la naștere, Fundoianu reprezentând primul dintre cele două pseudonime) contextul istoric al vremurilor de atunci? Ne întoarcem la origini, la faptul că poetul a fost „din nefericire pentru complexitatea lui sufletească inoportunistă, necomercială și de o demnitate dureroasă, evreu” (Strigăt şi fum) și, deși există în permanent statutul de om dezrădăcinat și exilat, lui Fundoianu „nici prin cap nu-i va trece, totuși, să se vrea, să se proclame și să se simtă altceva decât evreu” (Strigăt şi fum). La acest subiect ne vom întoarce în curând.
Să continuăm cu evoluția sa artistică. Termină cei trei ani la Facultatea de Drept din Iași și se hotărăște să plece în 1919, în metropolă. Deși această decizie va avea un impact semnificativ asupra viitorului său, amplificându-i sentimentul puternic de dezrădăcinare, trebuie să recunoaștem că „iluziile junelui Fundoianu nu sunt aproape deloc deosebite de cele ale oricărui alt tânăr pornit să asedieze lumea bucureșteană”. Putem deja să-i distingem această latură rebelă, care va reuși să stârnească diverse controverse, îndeosebi în cercul sburătoriștilor. Tânărul nu știe încă nimic despre lumea reală, tratându-și „noii confrați cu deferență.(...) nu se pricepe să menajeze orgolii și nici să lingușească” (Strigăt şi fum), reușind astfel să pară „arogant”.
Urmează o perioadă dificilă pentru Fundoianu, care va știrbi conceptele pe care le împărtășește și, în mod special, îi va afecta iremediabil încrederea de sine. Ulterior, va face alegerea finală de a pleca la Paris. Nevoia acestuia de a se aventura, de a fi într-o continuă căutare de ceva care să îi desăvârșească idealurile, va sfârși doar prin a-l dezamăgi, plecarea în Franța reprezentând, de fapt, cea de a doua pierdere a rădăcinii poetului. Și până la urmă „bărbații care s-au aventurat n-au avut mari destine și n-au fost fericiți(...) au fost niște inși prea puțini iubiți care au trăit, dacă se poate spune așa, în teleferice, planând între diverse popoare și înfigându-și rădăcinile aeriene doar în spirit” (Strigăt şi fum) .
Așadar, ajunge la Paris în 1923, unde va fi recunoscut sub pseudonimul de Fondane. Va deveni o mare dificultate adaptarea la un nou mediu, pe care speră a-l găsi diferit și care să abunde în oportunități ce îi vor aduce recunoașterea mult râvnită, însă „va mai dura o vreme până să-și dea seama că, așa cum înainte, lumea literară franceză nu-i simțise în niciun fel lipsa, nu-i va remarca prea entuziasmată nici prezența” (Strigăt şi fum). Putem spune că era aproape inevitabilă transformarea sa, atât fizică, dar și în ceea ce îi privește personalitatea. Schimbările prin care trece sunt, de la sine înțeles, radicale, aceasta dacă luăm în considerare rezultatele manifestărilor antisemite. În orice caz, întotdeauna a existat pentru el această dorința de a se cunoaște și autodefini care „reverberează puternic în scrierile sale din tinerețe, culminând cu întrebarea din prefața Priveliștilor: „Dar cine-s eu?” (Strigăt şi fum).
Propunem să revenim la lupta neresemnării lui Fondane. Cel mai compact și dens exemplu este eseul Câteva cuvinte pădurețe care deschide unicul său volumul de versuri, Priveliști (1930), și care completează subtilitățile pe care portretul inedit realizat de Brâncuși reușește să le surprindă: credințele, principiile pe care le demonstrează în scrierile sale. Am putea spune că sfârșitul tragic este anticipat chiar de el însuși : „Mort? Nu, asasinat după toate regulile artei, după o lungă uremie morală, în care voința lui de a săvârși și voința lui de a fi s-au luat în luptă crâncenă”. Cu toate acestea, ororile la care sunt supuși evreii nu îl opresc pe Fondane să își provoace destinul, sfidând legile și refuzând să poarte steaua galbenă. El nu se va ascunde, după spusele sale „ca un șobolan” (Strigăt şi fum) de autoritățile care respingeau iudaismul printr-o xenofobie impusă în anii ocupației.
Și totuși, rămâne întrebarea :„...Ce este un străin? Un evreu este un evreu este un evreu. Și mai ce încă? Un poet este un poet este un poet”. Astfel, opera sa poetică se configurează prin teme ce adâncesc drama existenței evreiești : târgul natal, condiția emigrantului, singurătatea, dezrădăcinarea, universul biblic.
Așadar, Ținutul Herța reprezintă punctul de plecare spre o identitate poetică. Târgul este ilustrat în gruparea de opt poezii ce cartografiază o lume străveche, o imagine a unui paradis personal și, în esență, un cadru al memoriei afective. Spunem târg, întrucât se situează între două zone geografice, nefiind nici sat, dar nici oraș. Deși ținutul poate reprezenta pentru Fundoianu o întoarcere la verile petrecute la casa bunicilor, nu putem spune că ar fi întocmai o idealizare a acestuia. Astfel, o dată este peisajul optimist: armonia om-natură, cadre idilice și apoi, peisajul pesimist: melancolia, înstrăinarea de paradisul terestru.
Din punctul de vedere al structurii volumului, titlul Priveliști definește, în sine, un spațiu al memoriei, dar reprezintă și un pretext pentru caracterul fantasmatic al poemelor ce conturează o lume dispărută, ce reînvie prin privirea lăuntrică a poetului. Putem vorbi despre o reîntoarcere la origini, un fel de căutare a refacerii legăturii pierdute: Herța era evreii și evreii erau Herța. De aceea, trăirea statutului de exilat răsună puternic în radiografierea unui târg absurd, fără legi proprii, unde apare acest obsesiv „nimeni” :
Boii (...) se pornesc în silă să spargă arătura -
pe după gard de unde a început natura.
(Herța, II)
……………………………………………………….
nu-i nimeni să asculte cum lucrurile curg
și cum se pierd în drum căruțele de paie
(Herța, Vll)
……………………………………………………….
Pe dealuri arătura aleargă după boi
și [evident] nu-i nimic: pământul e nesfârșit și-i ocru.
(Herța,Vll)
În acest sens, prezența „nimicului„ și a lui „nimeni” este posibilă prin valorificarea atitudinii de indiferență afectivă a poetului în față monotoniei, târgul fiind „distilat de un plictis simbolist ce este spart de exuberanța vitalistă” (Privirea Medusei). Fundoianu încearcă a înțelege, a da sens tăcerii vidului, completând astfel inaderența, „dezorientarea temporală” :
În târg miroase-a ploaie, a toamnă și a fân.
Vântul nisip aduce, fierbinte, în plămân,
și fetele așteaptă în ulița murdară
tăcerea care cade în fiecare seară,
și factorul, cu gluga pe cap, greoi și surd.
Căruțe fugărite de ploaie au trecut,
și liniștea în lucruri de mult mucegăiește.
(...)
auzi cum ploaia stinge fanarele cu gaz,
cum învecheşte frunza în clopote de-aramă -
auzi tăcerea lungă şi gri care e toamnă
şi diligența care vine din Dorohoi.
(Herța, l)
……………………………………………………….
Câmpul pustiu și negru s-apropie de sat
de parcă vrea prin garduri de lemn să se strecoare,
să mai pătrundă încă o dată în hambare.
(Herța, V)
……………………………………………………….
…si ultima tăcere, lungă, s-a așezat.
(Herța, III)
Poate acest exces de monotonie face loc introducerii unui nou eu poetic care trădează latura cineastului Fundoianu prin abilitatea lui de a suprapune umanul și vegetalul. Poetul „face un elogiu materii vii sau inerte” (G. Călinescu) prin intermediul imaginilor vizuale și auditive sugestive. Fauna domestică populează priveliștile, iar figurile metonimice au rolul de a compensa și explică tăcerea definitivă ce este o prezența copleșitoare în lumea sa:
E așa de calmă ora în suflet și-n coline,
că sângele naturii continuă în tine,
și țelina arată continuă în noi
(Herța, Vll)
……………………………………………………….
și ți-e făptură că un grîu nemernic,
și ți-e făptură abur pe oglindă,
și ți-e făptură un clăbuc de-amurg -
făptură ta asemene naturii
(Cîmpuri)
……………………………………..
Un taur stă cu-o vacă-n cîmp,
pe pată albă, pusă jos de lună,
și sperioși că se-mpreună
mugesc spre luna lung și tîmp
(Seară mistică)
Dar această fuziune reprezintă mai degrabă un „proces de naturalizare a omului, nu de umanizare a naturii” (Privirea Medusei).
ȘI TOTUȘI CARE ERA STRIGĂTUL LUI WECHSLER? Oare era o „minciună” paradisul său pământean și, până la urmă, „în ce măsură un poet minte, în ce măsură spune adevărul, în ce măsură imită sau modifică realitatea- Iată ceea ce nu se întreabă nimeni” (Cuvinte pădurețe). Mai mult, care era „utimul ideal”? Asemenea lui Fondane, nu ne permitem luxul de a oferi un răspuns la aceste întrebări. Până la urmă, „la judecata din urmă, poezia singură va judeca pe om” (Cuvinte pădurețe).
Bibliografie:
Burcă, Nedeea, Strigăt şi fum – Trei eseuri despre Benjamin Fondane Editura Pelican, Giurgiu, 2008.
Petrescu, Radu, I., Privirea Medusei. Poezia lui B. Fundoianu,Editura UAIC Iași, 2003.
Comments