Condamnat sau dăruit muzicii – experiența continuă, efervescentă, ce necesită fiecare fărâmă de sine
Amadeus este drama din 1984 ce surprinde ultimii ani din viața renumitului compozitor Wolfgang Amadeus Mozart (interpretat de Tom Hulce), regizată de Miloš Forman, cel care a realizat în 1975 filmul Zbor deasupra unui cuib de cuci. Abordarea este una inedită, dând naștere unei povești despre care, de-a lungul timpului, au circulat numeroase zvonuri, în ceea ce privește rivalitatea dintre compozitorul italian Antonio Salieri, interpretat de către F. Murray Abraham, și Mozart, poveste care capătă proporții copleșitoare, punând în lumină drama mediocrității asumate în conflict cu genialitatea ca dar divin.
În ritmurile Simfoniei 25, care pendulează între o tensiune gravă, supusă unui suspans ce se articulează într-o revelație divină în fundalul vocilor de cete îngerești, ni se deschid porțile Vienei. Agitația predomină într-un viscol năprasnic din care se profilează doar siluete cenușii aflate pe fugă. Doar un strigăt îndepărtat către Mozart curmă tumultul, strigătul lui Salieri cerând îndurare și iertare lui Mozart, al cărui asasin a fost, în încercarea de a-și pune capăt vieții. Imaginea azilului de nebuni în care a fost dus precum un om de rând pare că îi sugrumă gloria trecutului. Preotul chemat pentru o ultimă spovedanie, în care să-și mărturisească păcatul, devine martorul poveștilor din anii în care un război mut s-a dat între pacientul din fața sa și cel mai mare compozitor al tuturor vremurilor. Salieri i se confesează despre anii în care cu patimă l-a slujit pe Cel de Sus, năzuind din copilărie să ajungă genial, precum Mozart care era îndrumat de tatăl sau.
În același timp, mâinile sale continuau să atingă clapele pianului, să simtă pulsul publicului și al orchestrei ce vibrează împreună pe valurile muzicii. Amintirea clipelor în care a avut puterea de a dirija lumea, trecând dincolo de mărginit, l-a ajutat să facă salturi printre arcurile timpului.
Încă de la prima întâlnire cu Mozart, venit din Salzburg pentru a susține un concert în cinstea împăratului, aparențele întrezărite i-au distorsionat imaginea prefigurată. Uitându-se pe partituri, descoperă un geniu, dar privind ascuns sub masă, vede un tânăr de douăzeci și cinci de ani, imatur și jucăuș, al cărui râs frenetic și nepotrivit în formalismul momentelor de la palat l-a uimit. Nu doar atât, dar și îndrăzneala lui Amadeus, care a provocat refuzuri neînduplecate ale conservatorilor riguroși față de nemaivăzutul pe care îl propunea, i-au întărit disprețul. Totodată, se regăsește în alcătuirea viziunii regizorale acea patimă a iubirii pasionale cu tânăra Constanze ce ajunge să-i fie soție, încălcând astfel voința tatălui, figură emblematică în educația și devenirea lui.
Împăratul decide să îi comande lui Mozart primul concert, motiv pentru care îl cheamă din Salzburg pentru a doua oară. Marșul pregătit de Salieri în cinstea venirii sale, interpretat de însuși împărat la pian, a fost de la prima audiție pentru Mozart o sursă de inspirație în crearea viitoarei uverturi pentru ce avea să fie opera Nunta lui Figaro. Consilierii imperiali au fost uimiți și Salieri s-a simțit umilit. Fără a-și da seama, tânărul Mozart, povestindu-le tuturor despre dorința de a pune în scenă Răpirea din serai în limba germană, i-a stârnit pe cei din jur, adepți ai tradițiilor și susținători vehemenți ai limbii italiene în operă. Revolta lui Salieri nu a încetat, cu atât mai mult cu cât a avut marea surpriză de a o vedea pe soprana Katerina Cavallieri, cea căreia îi preda lecții și pe care o îndrăgea, în spectacolul pregătit de oponentul său.
Dându-și seama, la finalul piesei, că aceasta s-a îndrăgostit de Mozart, ignorându-l complet, a simțit cum Dumnezeu, căruia îi jurase castitatea sa, dedicându-se pe tot parcursul vieții, muncii, i-a întors spatele. Se ruga neîncetat, ajungând, în locul mulțumirii (“Grazie, Signore”), pentru viața de geniu ce i-ar fi fost predestinată, să-și piardă adevărată credință, judecând, luându-se la luptă cu El și având gânduri violente. Astfel, pe Salieri, sentimentele tainice potrivnice omului ce nu-și dorea decât să îi fie cunoscute operele în întreaga lume, împărtășind frumusețe, l-au legat de condiția umană, despărțindu-l de nemurirea celui ales.
Între timp, Mozart nu era doar incitat de provocările vieții, profitând de ocaziile de a se bucura de distracțiile din jur, dar refuza, înverșunat, să își prezinte operele la curtea imperială pentru a obține postul de compozitor. El le conștientiza valoarea neprețuită, perspectivele unui viitor strălucit și nu le putea împărtăși. Partea financiară i-a provocat probleme, fiind impasul pentru un trai de familie, având un copil pe drum. În acele vremuri, în general, un muzician nu își putea câștiga venitul doar compunând, trebuind să-i inițieze în tainele muzicii pe copiii marilor nobili.
Încercând să ofere o lecție de muzică, Mozart și-a dat seama că această îndeletnicire i-ar fura din timpul în care ar fi putut compune. Perioada grea a coincis cu venirea tatălui său, Leopold, care a devenit tot mai îngrijorat de situația în care se afla, cu datorii și un copil în perspectivă, precum și de deciziile nechibzuite. În timpul conflictelor din casă dintre Constanze și Leopold, Mozart se izola în camera sa, având în minte doar viitoarele sale creații scrise fără nicio corectură pe o masă de biliard. Spre a-l convinge pe tată de frumusețea vieții din Viena, și opunându-se dorinței de a-l duce înapoi la Salzburg, Mozart decide să îl distreze la unul dintre balurile mascate pe care le frecventa adesea. Fără a-și da seama, măștile alese au devenit simboluri ale rolurilor pe care viața le-a oferit lor. În timpul jocului scaunelor muzicale, tatăl, acoperit de masca neagră prevestitoare a morții, iese primul, urmat de soție, lebăda albă și gingașă. A rămas artistul, unicornul, aparținând unei alte lumi, magice.
Salieri nu scapă nici atunci ocazia de a-l urmări, pentru a vedea cum evoluează. Aflând de problemele financiare ale lui Mozart, îi trimite anonim o servitoare, primită din primul moment de Constanze, lucru pe care Leopold nu l-a putut suporta și a plecat. Pe ascuns, primind detalii despre traiul lui Mozart, compozitorul italian a profitat și a intrat în casă în timp ce Mozart susținea un concert la curtea împăratului, aflând că el pregătea pe ascuns Nunta lui Figaro, o piesă de teatru cu origini franceze, ce fusese interzisă.
Crezând că această informație îl va compromite și îi va încheia cariera în Viena tânărului compozitor, Salieri îi informează pe consilierii imperiali spre a lua măsuri. Din nou, Mozart, expunând plin de convingere în fața împăratului modul în care a conturat o poveste de dragoste, având un scenariu cu tente comice, în care acțiunea începe de la un servitor măsurând camera în care va fi patul pentru nuntă, ajungând ca vocile tuturor să formeze “armonia perfectă”. În viziunea sa, spre deosebire de conflictele dintre clasele sociale, poveștile despre zei și mitologie ce erau recunoscute ca fiind teme elevate, îl îndepărtau pe om, indiferent de statut, de realitate, care avea propriile ei adevăruri de spus, umor și emoții de transmis.
Din latura sumbră și întunecată a durerii resimțite la aflarea veștii morții tatălui a luat naștere opera Don Giovanni, una dintre cele mai bune opere din toate timpurile. Umbra comandorului ce apare din morți întruchipează umbra tatălui ce-l acuză, destrămându-i tot universul precum peretele din cărămidă ce alcătuia decorul operei și torțele ce ardeau neîncetat. Tot din acel moment, o schimbare se produce în Mozart, fiind tot mai obosit, absorbit de procesul creației. Servitoarea Lori a fugit îngrozită de noul comportament aproape nebunesc al său, ce nu putea fi deslușit sau atenuat, nici de vorbele mângâietoare ale lui Constanze, care, distrusă de certurile zilnice, și-a luat cei doi copii și a plecat la mama sa. Atunci, Salieri s-a simțit îndemnat să recurgă la un nou plan compromițător, care de această dată să-i aducă sfârșitul dușmanului său, chiar dacă încă nu știa cum îl va omorî.
În culisele acestei lupte, este vorba, de fapt, despre confruntarea lui Salieri cu însuși Dumnezeu, care l-a înzestrat pe Mozart cu geniu și pe el l-a lăsat în mediocritatea dureroasă de a avea ocazia să contemple strălucirea celui iubit de divinitate (Amadeus), conștient că nu o va avea niciodată, că el se va stinge și muzica lui nu va răsuna peste timp, însă Mozart va fi etern. Marea și adânca rană este cea a lui Salieri, revolta este a lui, nebunia care îl împinge la sinucidere este expresia aproape demonică a acestei rebeliuni, conflictul major este chiar lupta cu Dumnezeu. Totul în timp ce Mozart respiră, gândește, trăiește muzică, ideile absolut sclipitoare țâșnesc fără cusur pe partitură doar pentru că trebuie să le arate și altora pentru a fi interpretate, însă altfel el are mereu totul în minte, o minte precum aceea a lui Dumnezeu, în care muzica se naște din sine însăși în valuri de armonii complexe, sclipitoare, extrem de dificil uneori de cântat de către interpreți. Este ca și cum Mozart ascultă universul în tainicele și glorioasele sale simfonii, care răsună în mintea sa confiscându-l integral acestei lumi înguste, căci în mintea sa marele concert nu se încheie niciodată, iar acel grand finale nu poate fi decât moartea, la fel de somptuoasă, căci Mozart și-a scris, cumva profetic, propriul Requiem.
Apariția unui bărbat misterios care comandă o lucrare, o liturghie pentru morți, având pe chip masca ce o purtase tatăl său la bal, nu face decât să-l ducă la disperare pe Mozart, adâncindu-l în agonie și în consumul de alcool. Acesta se vede nevoit să accepte, fiind lipsit de bani, dar își asumă timpul limitat care îi stătea la dispoziție, nebănuind că în spate i se întindea o cursă a morții. Totodată, începuse să petreacă timp cu actorii dintr-un teatru de rând, unde i se pusese în scenă Don Giovanni, într-un alt stil, comic, și unde se împrietenise cu directorul, după ce teatrul național îl lăsase de izbeliște. Maniera sa nouă de a privi fantezia și viața, îmbinând dansul, folosind combinații de note tot mai complexe, nu i-a permis să se manifeste acolo, lucru care l-a apropiat de abisul rătăcirii, dar din care lua naștere muzica.
Ducându-se acasă la Constanze pentru a-și recupera familia, s-a lovit de un zid cu replici veninoase ale mamei care îl renega pentru condiția în care a ajuns, pe când la început îi oferea mâna fiicei sale, mândră că avea onoarea să stea în preajma împăratului. Din strigătele stridente ale acesteia, o altă operă fabuloasă a apărut, Flautul fermecat, care a fost prezentată publicului jovial din teatrul în care fusese primit cu căldură. Cu ultimele puteri s-a ținut pe picioare să o dirijeze, la final căzând istovit ca după o luptă cu un dușman nevăzut, boala.
Salieri era în continuare în umbra sa, astfel l-a ajutat ducându-l cu trăsura către casă. Mozart, revenit din starea de inconștiență, transpirat, palid, nu uitase că trebuie să termine comanda pentru clientul misterios. Tabloul tatălui, aflat în casă, cu atât mai mult îl presa și îl bântuia, fiind cuprins de o spaimă ca de moarte și simțind că trebuie să ia pana în mână. Salieri a acceptat să fie el cel care scrie, pentru a termina Requiemul, alegând să își continue planul mârșav. Cu toate acestea, în acel moment ne dăm seama că el era de fapt singurul care i-a înțeles opera, grandoarea, măreția. Nemaiputând să reziste la gândul că putea fi ultima noapte a lui Mozart, i-a mărturisit: “Ești cel mai mare compozitor pe care l-am cunoscut vreodată”.
Împreună, au terminat Requiemul, chiar pentru moartea lui Mozart, ce își proiecta fiecare notă și măsură, timp în care cel ce îl ura cel mai mult le și scria. S-au contopit cu muzica, Salieri lăsându-se pradă momentului și uitând de sentimentele care-l încercau, iar într-o noapte a luat naștere Lux perpetua în care, de atunci, Mozart, cel iubit de Dumnezeu, strălucește în chiar trecerea sa prin moarte, pe care o putem privi ca pe o întoarcere la cel care l-a înzestrat absolut miraculos cu geniul muzicii.
Cu câțiva oameni prezenți la înmormântare, marele compozitor a fost dus într-o căruță pe drumul de țară plouat, având martori groparii și preotul, animalele care tropăiau în căutare de hrană și crucile altor muritori. Aruncat într-o groapă unde alte câteva trupuri zăceau, el a cunoscut adevărata glorie și lumină abia după ce alți ani și-au pus amprenta peste o societate care nu fusese pregătită să-i înțeleagă pe deplin ideile.
Ultimele secvențe îi aparțin lui Salieri, aflat în fața preotului, amintindu-i de cei treizeci de ani de suferință în mediocritate, râzând de propria-i meschinărie, al cărei părinte se considera “Sunt sfântul lor protector” (al mediocrilor care nu pot decât să recunoască, strivindu-și orgoliul și strigându-și revolta, sclipirea unui geniu). Într-o ipostază de preot căzut în nebunie, într-un registru comic amestecat cu grotesc, trece împins în scaunul său cu rotile de-a lungul holului, în care se aflau de o parte și de alta nebunii îngropați în mizerie, culminând cu râsul lui Mozart ce închide universul.
Pe tot parcursul filmului, suntem purtați prin muzică, între prezentul confesiunii tensionate a lui Salieri și trecutul său, fiindu-ne astfel permis să înțelegem măcar o parte din măreția artiștilor care, prin propriile creații, s-au apropiat de misterele vieții. Wolfgang Amadeus Mozart a trăit 35 de ani, lăsând o moștenire neprețuită, a cărei desăvârșire nu s-ar fi realizat decât prin dedicarea întru totul actului creator. Salieri, în schimb, s-a lăsat pradă invidiei și urii, vrând să se împotrivească voinței divine prin revolte autodistructive. Ambii au fost înzestrați cu un talent veritabil, dar ceea ce a ridicat puntea între condițiile lor a fost sclipirea. Sclipirea lui Mozart, care își avea propriul ritm, înălțător, în care fiecare acord constituie o simplă atingere binecuvântată a celui cu adevărat iubit de Dumnezeu.
Ilinca Bordea, clasa a XI-a C
Sursă imagini: