În lumea tablourilor lui Amedeo Modigliani, frumusețea este venerată până la jertfa de sine a artistului. Arderea lui a fost intensă, înzestrarea sa l-a lăsat singur printre pictori... singur pentru că a fost unic, unic și atât de tumultuos în arta lui, visând la cuprinderea lumii în esența ei de frumos etern, precum Vincent van Gogh.
Modi... așa a trecut mistuindu-se prin scurtul său timp lumesc și tot atât de plin de suferință precum sunt portretele și nudurile feminine luminate de o inefabilă grație. Modi... cu acest nume care răsună tulburător maudit, numele artistului blestemat, din aceeași substanță spirituală plămădit precum poeții francezi pe care îi admira, Baudelaire și Lautréamont.
Lui Modi îi trimit acum o parte din sufletul meu, aceea în care se răsfrânge, dureros și alinător, dansul suav al frumuseții copleșitoare din tablourile sale, imagini care m-au construit lăuntric, destrămându-mă mai întâi, în căutarea timpului meu de aur, acela care nu are moarte, acela care mă apropie de cer, timpul memoriei.
Amedeo, Cel iubitor de Dumnezeu, al meu divin-demonic suflet, Modi,
Stau cu perdelele trase în plină zi, cu lumina aprinsă. Mi-e foarte cald și caldă-mi este amețeala. Ești aici. Îmi ridic mâinile și încep să mă învârt. Nu știu să dansez. Aș stârni mila dacă s-ar uita cineva la mine. Mă învârt mai repede. Îmi sare inima din piept. Sunt un vârtej fierbinte de dragoste. Ard. Lăsată în voia sorții, umplută de o tăcere de culoarea dorului, camera mea se răstoarnă, devine altceva, un fel de muzeu de stele. Privite de jos în sus, toate-s mai frumoase și mai lungi. Încep să amețesc. Îmi amețește inima. Mă-nțeapă. Îmi pândesc dilatarea. Mă dor ochii. Îmi ard și ei.
Mă strecor sub plapumă cu-o oboseală cruntă, zdrobită de amețeală și arsă de soarele din sufletul meu. Căci de asta am tras perdelele, să ne avem unul pe altul. Mă înalț pe razele soarelui și m-arunc în mormanul de constelații de pe podea. Mă urc înapoi în pat și cad în cearșafurile șifonate ale cerului. Încep să zbor. De oameni și de Dumnezeu. Pulsând particule de viață, într-un suflet inert, mi-am desenat, din clavicule înspre glezne, o hartă spre capătul lumii. Spre Steaua ei. Spre tine. Totul începe cu zborul și se termină cu infinitul, într-o liniște, pe care doar noaptea o aude. Infinitul n-are timp, nici spațiu n-are. E golul dintre stele. Îl iau în brațe, să nu se simtă singur și mă zbor. Tu arzi și arzând, luminezi drumul sufletului meu către al tău. Îmi cazi din cer și îmi inunzi oceanele. Malurile mele s-au înecat sub valuri de tine. Toate corăbiile mi se scufundă în sufletul tău furtunos. Ești măreț ca Dante, ai construit etaje peste etaje, doar purgatoriu cât vezi cu ochii. Încătușat sub propriile oase, urci aceleași trepte, pe care mâine le coborî, de o sumă neînchipuită de zile. Toate risipite de la porțile paradisului, la ferestrele infernului. Îmi golești oceanele și-mi răsări din nou pe cer. Omule-stea. Te văd prin ea. Prin ochii ei. Te așteaptă să o desenezi. Încercând să merg pe vârfuri, ca să nu sperii iubirea, mă apropii. E frumoasă. Tot căzând din timp, strivesc în lacrimi clipa. Mi-e inima în stele, nu mai are nevoie de mine. Eu am nevoie de ea. Și căutându-mi-o, o iau în brațe. Pe ea. Pe Jeanne. Ofta divin și mă mângâia, de parcă știa că am să vin. Nu spunem nimic. Ne ascultăm bătăile inimii sau lipsa lor. Cuprinde raiul și iadul, în aceeași îmbrățișare, care mângâie și sfâșie. Trup și suflet. Ne uităm la culoarea aerului, din care ni se pregătește inima să răsară. Domină albastrul. Mi-am pierdut cu totul suflul.
Că vii din iad sau luneci din cer, ce-mi pasă mie,
O, Frumuseţe! monstru naiv şi fioros!
Când ochii tăi, surâsul, piciorul tău mă-mbie
Spre-un infinit de-a pururi drag şi misterios?
Charles Baudelaire, Florile răului
Atât de lin alunecă iubirea în neant. Degeaba încerc să o prind de talie, să o conving să rămână, cel puțin până în dimineața sfârșitului de lume. Amețesc benevol și cad în gol. Întorcându-se din stele, într-o rochie sfâșiată de dor, Lunia mă prinde în brațe. Bunica. Clipă. Fulger. Recviem. Din stratosfera dorului, mă strânge la piept. Mă simt prea aproape, ca să mă mai măsor în distanțe. Centrul universului rămâne strâns între aceleași două brațe. Îi privesc lacrimile, sclipindu-i în ochi, cum o priveam cândva, dansând în rochia ei portocalie de satin. Acum e a mea. Mă dor amintiri de ea. Mă doare ea. Icoană făcătoare de sens. Chipul ei e doar un petic de cer acum, în care amurgul doar pe mine mă cuprinde. Mă sărută pe frunte și îmi mângâie mâinilie. Dacă n-ar fi fost așa liniște, mi-ar fi spus că le am reci. Îmi lipesc tâmpla de a ei și atunci simt că, asemenea iubirii sfâșietoare, despre care nu știu încotro se duce sau de unde vine, ești și tu aici, Modi, în îmbrățișare. Îți simt tâmpla sprijinită de a mea, bunica îți simte cealaltă tâmplă. Ne contopim privirile, apoi inimile, până ce sufletele noastre formează, dilatându-se și dizolvându-și transparența, acel suflet-stea, nesfârșit de blând al dragostei noastre. Plângem împreună. Râdem printre lacrimi.
Când am deschis ochii și mi-am spânzurat așteptările de gene, mi-am recunoscut inima. Era ca o sălbăticiune venită din alte timpuri. Și era frumoasă ca o poezie a unui poet hermetic. Când m-am trezit, perpendiculara acelei clipe continua dincolo de marginea patului. Vibra odată cu cântecele lui Maldoror. Clipă. Fulger. Recviem. Din stratosfera dorului te am. Ești la mine în suflet.
Cât de aproape e cerul de noi...
Cât de aproape suntem noi de El...