„Buburuza”, de Liliana Corobca
,,Buburuza” de Liliana Corobca este una dintre acele cărți care ne prezintă viața dintr-un unghi total diferit, adesea ignorat de oameni și considerat, poate, incomod. Astfel, ajungem să privim viața prin ochii unei persoane cu un handicap locomotor și să observăm toate deosebirile și asemănările față de modul în care trăiesc persoanele sănătoase fizic. Concluzia este una pe care, din nefericire, nu toți o înțeleg sau și-o asumă, anume că toți oamenii sunt la fel în interior, că au aceeași esență și, deci, că inferioritatea celor cu dizabilități este doar o iluzie, anulată de raportul de egalitate existent între oameni.
Romanul este construit sub forma unei confesiuni a protagonistei, Vasilica Buburuz, poreclită ,,buburuza” datorită înfățișării ei, și care povestește momentele semnificative din viața sa și își exprimă impresiile despre societatea actuală și modul în care este percepută de ceilalți. Elementul declanșator este un interviu indirect, în care rolul de martor al unei jurnaliste oarecare este luat de un reportofon.
Copilăria eroinei este una traumatizantă, o perioadă pe care a încercat din răsputeri să o uite, din cauza atitudinii pe care familia o adopta față de ea. Izolată de toți cei din jurul ei, protagonista era adesea ignorată de persoanele care ar fi trebuit să o sprijine și să dea dovadă de iubire necondiționată. Chiar dacă a făcut tot ceea ce i-a stat în putință pentru ei, ea nu a fost răsplătită în niciun fel, ci a fost considerată în continuare un motiv de rușine și nu un membru al familiei cu drepturi depline. Astfel, ea era tratată diferit față de frații săi și trebuia să se confrunte cu o mulțime de episoade care, prin monotonia și repetitivitatea lor, devin marcante în timp. De exemplu, în cadrul confesiunii, Vasilica revine la un detaliu important din trecutul ei: distribuirea mâncării. În timp ce toate rudele ei consumau o gamă variată de alimente, ea era limitată la macaroane.
Evadarea din această atmosferă toxică a fost posibilă datorită îndrumării grijulii a lui Inochentie, un băiat pe care îl întâlnește după ce a fost lăsată pe câmp. Apariția lui este plasată sub semnul măreției datorită puterii pe care o emanau atât el, cât și scaunul lui cu rotile, motorizat. Acest olimpian nu este doar primul individ care o tratează cu normalitate, ci și prima persoană care îi observă potențialul. Astfel, el înțelege că satul în care trăiește nu este în stare să o satisfacă intelectual și alege să își sacrifice dragostea pentru ea odată cu hotărârea de a o ajuta să meargă la oraș pentru a-și finaliza studiile și, ca urmare, de a se îndepărta pe veci de el.
Perioada facultății este definită de relația amoroasă pe care protagonista o are cu unul dintre colegii ei, Leonid, timp de șapte ani. Odată cu trecerea timpului, sentimentele dintre cei doi dispar, iar raportul dintre ei devine unul de necesitate reciprocă, de satisfacere a intereselor proprii: Vasilica are nevoie de el în calitate de infirmier, iar Leonid o percepe drept o sursă de venit și o garanție a trecerii examenelor. Când își dă seama că a fost folosită, ,,buburuza” conștientizează brusc dezgustul pe care îl are față de bărbat, dar nu îl îndepărtează, ci îl susține în continuare și chiar își păstrează încrederea în el. În ultimă fază, acesta o trădează, dovedindu-se a fi un hoț și un mincinos. Lipsa sa de moralitate este confirmată de modul în care o părăsește: o abandonează în cadă cu scopul de a o îneca.
Acest sfârșit de relație constituie și începutul uneia noi, cu Victor, salvatorul ei de la o moarte atât de dramatică. El este bărbatul pasional, tandru, senzual și este prezentat în contrast cu brutalitatea lui Leonid. Victoraș este, de asemenea, și cel care o inițiază în lumea muzicii clasice și care îi arată frumosul din această perspectivă. Deși este o fire afectuoasă, el nu își asumă niciun angajament față de ea, este trecător, vine și pleacă atunci când are chef. Acest aspect îi este foarte clar și protagonistei, care înțelege că oricare vizită a lui poate fi și ultima.
La aceste trei figuri emblematice ale vieții ei ,,buburuza” revine obsesiv pe parcursul interviului, încercând cu fiecare relatare să se înțeleagă pe sine. Femeia nu doar că îi analizează amănunțit, dar se străduiește să le găsească semnificația. Ordinea dintre ei, stabilită pe parcursul rememorării evenimentelor, este destrămată odată cu moartea lui Inochentie. Această întâmplare dezastruoasă nu face decât să îi deschidă ochii protagonistei la sacrificiile făcute de bărbat pentru ea și să îi declanșeze regretul pentru toate încercările de a-l îndepărta și pentru toate ocaziile ratate de a-și împlini iubirea. Durerea provocată îi distruge spiritul de luptătoare și îi aduce iminenta moarte.
Toate aceste trăiri ale Vasilicăi nu fac decât să ateste un adevăr esențial, anume că oamenii cu handicap nu au o mentalitate diferită față de ceilalți și că viața lor, deși deosebită, nu iese din sfera normalului. Eroina romanului nu este doar o femeie care a experimentat erosul asemenea oricărei persoane, care a simțit apăsarea tristeții, ci o ființă umană cu propriile aspirații. Astfel, ea se dovedește a fi o visătoare, cu o dorință care îi depășește condiția fizică, dorința de a dansa.