"9 Rușini" la Teatrul Memoriei - Să nu ne uităm în altă parte când adevărul ne privește - Exercițiu de conștiință prin confruntare, reflecție și dialog

9A, 10B, 10E
4 days ago
82 min read

Updated: 2 days ago

Maria Alexa, 9 A

Am avut ocazia deosebită de viziona spectacolul 9 Rușini și alte tablouri scandaloase din istoria recentă a României, pus în scenă de trupa Texte bune în locuri nebune, în regia lui Ionuț Caras. Acest spectacol prezintă 9 evenimente marcante pentru istoria României, precum abdicarea regelui Carol al II-lea, pogromul, mineriada, tragedia Colectiv, protestele recente, dar și altele.

Primul moment prezentat este abdicarea lui Carol al II-lea și fuga sa din țară alături de iubita lui, Elena Lupescu. De la începutul piesei, regele este portretizat ca un simbol al decăderii și al corupției, dominat fiind de influența Elenei Lupescu. Sub presiunea creată de liderii politici din jur, regele abdică în favoarea fiului său, Mihai, și părăsește țara, dar ia cu el bijuterii, obiecte de artă și o parte din rezerva statului. Momentul este prezentat cu umor, mascând totodată imaginea dezolantă a monarhiei în Romania.

Următoarele scene prezintă Pogromul de Iași, când evreii au fost adunați, bătuți, umiliți, împușcați sau deportați cu trenurile morții. Actorii reușesc să surprindă foarte bine frica și durerea pe care le simt evreii, dar și violența și duritatea celor din jur. Totuși, apare și o urmă de speranță sub forma unei persoane care trece de baricada formată de autorități și strecoară în mâna unui evreu ceva de mâncare. Povestind aceste lucruri, mimica personajului se schimbă, alinat fiind de gândul că își va putea salva viața.

O altă secvență care m-a impresionat este Femeia albastră, care prezintă violențele fără precedent din Piața Universității din București, când mii de studenți care protestau pașnic au fost bătuți de minerii chemați de Ion Iliescu. Este prezentată povestea unei trecătoare care a încercat să-i oprească pe bărbați din a bate un tânăr, dar violența a fost îndreptată asupra ei. Sloganul răsunător Noi muncim, nu gândim și încurajările oamenilor de pe margine care instigau la violență ne transmiteau și nouă frica de a ne exprima liber opinia și durerea pe care o simțeau cei care luptau pentru democrație. În contrast cu atmosfera tensionată și plină de ură, apare Ion Iliescu care le oferă flori celor din jur, glumește cu ei, folosind umorul ca o mască a răutății și tiraniei. Multe din declarațiile sale care ar trebui să reprezinte îndemnuri se transformă în amenințări. Astfel, observăm cum un personaj aparent inocent și comic ascunde o fire disprețuitoare și o dorință de a obține puterea cu orice preț. Această idee este evidențiată și de palmele sale vopsite cu roșu, care semnifică sângele și subliniază crimele pe care le comite. Iliescu apare și într-o altă poveste când lumea crede că acesta nu mai reprezintă o amenințare, dar revine pentru a face mai mult rău.

Ecaterina Apostoaie, 9 A

Am avut ocazia să vizionez piesa de teatru “9 Rușini” scrisă de mai mulți autori precum Cosmin Stănilă, Sașa Ceban, Ionuț Caras și Diana Buluga, jucată de Diana Buluga, Salomeea Rusu, Andreea Șovan, Mălina Andreescu, Raluca Lupan, Ioan Crișan, Adelin Tudorache, Matei Rotaru, Sebastian Topan, Andrei Mărcuță, Alex Hegheduș și Christian Har, într-un fost atelier de pictură, a cărui dimensiune m-a făcut să simt o conexiune mai puternică între actori și spectatori.

Au fost puse în scenă 9 episoade dureroase și rușinoase din istoria recentă a României, astfel încât să simți, constant, un fior pe șira spinării, ochii îndurerați de la ținutul plânsului, jenă să râzi la momentele amuzante și o profundă tulburare a conștiinței; o lecție de istorie care nu este doar o foaie pe care sunt scrise niște cuvinte, ci povestea milioanelor de victime, teroarea pe care au suferit-o, pentru ca noi să fim liberi.

Piesa începe cu episodul “Plecarea”, în care se prezintă cum a părăsit Carol al doilea România luând cu el și o parte din tezaur. Aici se evidențiază cum unor conducători nu le pasă de popor, ci doar de banii și privilegiile pe care le câștigă din această funcție, fiind gata, la orice moment, să trădeze țara doar pentru binele lor, astfel dând dovadă de o lașitate enormă.

Episodul doi, “Cine-i acolo?”, ne arată realitatea cruzimii nazismului și antisemitismului, acestea distrugând milioane de vieți inocente cu pretextul de a curăța rasa sau lupta contra spionajului sovietic. În piesa de teatru a fost prezentată povestea tragică de dragoste dintre un evreu pedepsit pentru ceva ce nu putea să controleze, și o femeie care a fost bătută pentru că pur și simplu iubea pe cineva. Această scenă m-a făcut să mă întreb cum de unii oameni pot să râdă la glume pe această temă și chiar să plâng un pic, pentru că acele persoane nu au greșit cu nimic atât de grav pentru a merita o astfel de soartă.

Al treilea episod se număra printre cele mai dureroase povești din acest spectacol: moartea tragică a unei familii sărace care a avut de suferit pentru că tatăl a fost acuzat de ceva ce nici nu a făcut. Personajele erau îmbrăcate în gri sau negru, aceste culori semnificând doliul pentru o viață pe care nu au putut să o trăiască: una alături de cei dragi, una în care să nu simtă constant o teroare cumplită sau una în care să nu fi suferit atât de mult - precum multe alte victime ale regimului. Nici în biserică nu te mai poate proteja Dumnezeu de cruzimea omului; cei doi îndrăgostiți, niște tineri care participau la rezistența din munți, sperând că vor veni americanii să elibereze țara, urmau să se căsătorească, dar au fost arși de vii împreună cu biserica și optimismul că va mai veni cineva în ajutor pentru salvarea patriei.

“Decrețica” începe cu o femeie care a fost lăsată însărcinată și părăsită de către un bărbat căsătorit, apoi a fost dat decretul care interzicea întreruperea sarcinii. Aceasta a încercat tot felul de experimente pentru a avorta, dar nu a reușit și a născut o fetiță cu un defect la picior pe care a abandonat-o. Copilul a ajuns la orfelinat, un loc în care acești micuți nedoriți au avut de suferit condiții inumane, precum: malnutriție, igienă precară, abuz fizic și emoțional etc. Fetița era îmbrăcată în galben, culoare care reprezintă optimismul, căldura și fericirea pentru a arăta că deși ei au avut o viață plină de suferință în acele orfelinate, ei tot speră la un viitor mai frumos. Spre finalul regimului, copiii de acolo au început să fie vânduți oamenilor din occident, neștiind ce vor avea de trăit după aceasta.

După căderea regimului, președintele României, Ion Iliescu, a chemat minerii ca formă de represiune împotriva protestatarilor din Piața Universității folosind violența. În piesa de teatru, este prezentată femeia în rochia albastră (victima Ioana Izabela Odor) care a început să strige “Cei care nu își cunosc istoria sunt condamnați să și-o repete”, iar oamenii au început să o bată, lăsându-i vânătăi albastre pe întreg copul. În continuarea episodului, femeile aleg să poarte rochiile albastre, pentru că acestea arată profunda suferință fizică și emoțională prin care au trecut mii de victime și nu vor ca aceste evenimente rușinoase să fie puse sub preș. Pe urmă, intră Iliescu cu un buchet de trandafiri roșii precum mâinile sale pătate de sângele sutelor de oameni care au suferit din cauza lui, lăudat și cântat de muncitori.

Existența acestei piese de teatru nu ne lasă să dăm uitării suferința, sacrificiile, morțile care au avut loc pentru ca noi, în ziua de azi, să fim liberi, să avem drepturi, să nu ne fie teamă că ne ascultă pereții, să nu stăm cu orele la coadă pentru o bucată de pâine sau o sticlă de ulei, să nu ne fie frică să ne exprimăm opinia, iar creatorii spectacolului au speranță ca noi, tinerii, să nu mai facem aceleași greșeli și să nu lăsăm această istorie să se repete.

Rareș Asavinei, 9 A

Piesa urmărită este o prezentare cutremurătoare a realității și a istoriei recente a României, o succesiune de momente care expun corupția, nedreptatea și lipsa de responsabilitate ce au marcat fiecare etapă a societății. Prin umor, ironie și dramatism, spectacolul arată cum, de la abdicarea regelui Carol al II-lea până la protestele contemporane, poporul român a fost prins între abuzul de putere și neputința de a schimba sistemul. Corupția nu este prezentată doar ca un fenomen politic, ci ca o stare de spirit care s-a infiltrat adânc în viața de zi cu zi.

Cele nouă episoade redau, fiecare în felul său, o etapă a acestei istorii. „Plecarea” vorbește despre slăbiciunea regalității și despre începutul undei tiranii. „Cine e acolo?” aduce în prim-plan dictatura lui Ion Antonescu evidențiind autoritatea militară și responsabilitatea pentru crimele comise, inclusiv pogromul de la Iași, arătând cum frica a permis întâmplarea acestor momente îngrozitoare. Colectivizarea și deportările în Bărăgan prezintă epoca comunistă de după 1945, forțarea țăranilor să-și cedeze pământurile și deportarea lor în Bărăgan (1949–1962), evidențiind pierderea proprietăților, traumele familiale, brutalitatea autorităților și rușinea colectivă. „Decrețica” aduce în prim-plan durerea unei generații crescute sub interdicții și constrângeri, victime ale unui stat care a controlat până și nașterea. Copiii care erau abandonați și crescuți în orfelinate trăiau în condiții dezgustătoare ca apoi să fie vânduți neștiind ce se va întâmpla cu ei în continuare, daca vor fi abuzați sau dacă vor avea o familie iubitoare. „Femeia albastră” simbolizează condiția femeii române, prinsă între tăcere și suferință, fiind adesea hărțuite doar pentru încercarea de a arăta puțină empatie fața de alte victime ale abuzurilor minerilor. „Scufița Roșie” arată cum libertatea a fost adesea confundată cu jaful și păcălirea oamenilor în vârstă și a copiilor, garantându-le lucruri care nu se vor întâmpla niciodată. „Haos TV” reflectă degradarea discursului public și manipularea oamenilor de a vota un tiran. „N-am fost acolo” exprimă vocea celor care refuză responsabilitatea pentru trecut. Ultima parte, inspirată de protestele din 10 august 2018, readuce în atenție lupta actuală pentru demnitate și dreptate, în timp ce spectacolul pare să lege aceste lumi prin amintirea colectivizărilor și a mineriadelor cu alte forme de abuz și corupție.

Prin sinceritatea și curajul interpretării, actorii transformă piesa într-o mărturie artistică a adevărului. Ei nu se tem să arate răul care a fost și care încă există, dând glas durerilor ascunse ale unei națiuni ce continuă să caute dreptatea. Spectacolul devine, astfel, nu doar o poveste despre trecut, ci și un strigăt pentru schimbare și asumare, o invitație la reflecție pentru fiecare dintre noi.

Alexie Bărbieru, 9 A

Punerea în scenă a celor Nouă tablouri scandaloase din istoria recentă a României m-a impresionat profund, făcându-mă conștient de cât de aproape sunt eu de acestea. Deși evenimentele îmi erau cunoscute de prin cărți sau de la ora de istorie, teatrul le-a adăugat o nouă dimensiune, făcându-mă preț de două ceasuri contemporan cu oameni, compatrioți de-ai mei care au murit demult, martor fiind la suferința lor, dar și la cruzimea și înșelăciunea altora. Fiecare dintre cele nouă interpretări a fost inedită, fiecare episod este la fel de dureros pentru noi ca neam, din punctul meu de vedere, și ne poate învăța să nu le repetăm, dar doar dacă suntem atenți, prezenți, prezenți când ne sunt aduse la cunoștință, dar și când aveam ocazia de a face ceva concret.

Asta cred că au făcut toți oamenii implicați în crearea spectacolului, au dat dovadă, pe lângă talentul artistic, de un înalt simț civic. Ei ne-au făcut pe noi, tinerii, să realizăm și să înțelegem, prin câte greutăți și suferințe au trecut înaintașii noștri (asta doar în ultimii 80 de ani) pentru ca noi să avem acum de toate și să trăim o viață fără lipsuri, fericită. Ei au transmis un mesaj clar: așa nu! Cunoașteți-vă istoria sau veți fi condamnați să o repetați. Este o formă de protest poate, de nemulțumire și indignare pentru că anumite persoane au rămas nepedepsite după toate ororile pe care le-au comis. Este felul lor de a contribui la clădirea unei lumi mai bune pentru urmașii noștri, fără rușini, fără alte tablouri scandaloase. Regizorul a spus, la final, că rețelele de socializare sunt o sursă constantă de dezinformare, reprezentând un pericol pentru tineri, care petrec mult timp pe acestea. Aceste platforme sunt transformate în adevărate instrumente de propagandă. În acest context apar simpatii, pentru diferite mișcări, precum cea legionară, nostalgia perioadei comuniste, idei periculoase pentru societatea noastră. Prezentând acest spectacol tinerilor, al cărui caiet program a fost verificat de istorici și prezintă fapte concrete, ei contribuie la formarea unei noi generații de intelectuali ce pot lupta împotriva dezinformării și pot schimba în bine țara noastră.

I Plecarea

Mi-a plăcut mult felul cum a interpretat actorul rolul regelui Carol al II-lea. Contrastul dintre starea sa de spirit, încordată, întristată când află că trebuie să plece din România, regretul pentru cei zece ani de muncă necontenită pentru a îmbunătăți starea materială a țării, cultura ei, și nonșalanța cu care își jefuia țara, aceeași pe care pretindea că o iubește. Vorbesc despre armurile din palatul regal, ce stăteau acolo de sute de ani, dar nu doar despre atât. Chiar dacă bijuteriile, operele de artă și banii (plus cei douăzeci de milioane de lei rentă anuală achitată de stat) îi aparțineau, nu ar fi trebuit să le ia cu el. În calitate de suveran, nu ar fi trebuit să-l lase inima să plece cu un munte de bogății și cu amanta lângă el, în timp de soldații români se jertfeau pe câmpul de luptă, pentru apărarea patriei, și așa ciopârțită fără milă de ruși și nemți. Ei erau nevoiți să lupte cu arma în mână, să lase acasă neveste și copii, în timp ce lui nu-i ajungea un tren cu șapte vagoane pentru a-și căra peste graniță toate averile. Am putut observa un detaliu, necunoscut până acum - lanțul de profitori ce se strânsese în jurul său, ce-i arătau o falsă prietenie pentru câștiguri materiale. Cine știe care a fost motivația principală a duduii pentru a-i fi alături regelui timp de 28 de ani…

II Cine-i acolo?

Prigoana antisemită din timpul celui de-al Doilea Război Mondial este unul dintre cele mai înfiorătoare episoade din istorie. Este o pată neagră, o mare rușine pentru întreaga umanitate. Pogromul de la Iași este un asemenea episod de violență nejustificată petrecut atât de aproape de noi! Majoritatea am mers prin locurile unde acum 84 de ani zăceau mii de evrei, răniți și uciși. Interpretarea actorilor, în special a lui Ion Antonescu, ne-a arătat mentalitatea oamenilor precum el sau Hitler, care-și ucideau semenii cu sânge rece. Ura ce domnea printre oameni, când vecinii erau încurajați, plătiți să toarne autorităților unde se ascundeau evrei seamănă cu frica, ura dintre oamenii care trăiau în regimul comunist, oricând puteai fi pârât, chiar de un prieten sau membru al familiei, judecat și condamnat. Observăm astfel o caracteristică definitorie pentru aceste regimuri totalitare, anume dezbinarea dintre oameni, suprimarea opiniei personale, abolirea individului în favoarea creării unor mase needucate, care nu gândesc, se supun.

III Ecoul

O familie fericită, un tată care își iubește nespus soția și fiica, ei ferindu-se să vorbească despre moarte, atât de depărtată și ireală li se părea. Peste puțin timp, tatăl este săltat de securitate, închis, torturat și omorât. Mama își îndeamnă fiica să fugă și să se ascundă la sora ei. După aceea este transportată în pustiul Bărăganului, unde moare în scurt timp din cauza lipsei apei și hranei. Fiica fuge de la mătușa ei, căci unchiul vrea să o toarne la securitate, și se ascunde în munți. Acolo întâlnește un bărbat de care de îndrăgostește, vrea să se cunune cu el, dar preotul și dascălul sunt informatori ai securității. Oameni înarmați înconjoară biserica și îi dau foc, iar oamenii dinăuntru sunt arși de vii. M-a marcat profund acest episod, pentru că până acum nu realizasem drama acestor oameni. Priveam această tragedie ca pe un lucru care s-a întâmplat multor oameni, ceva colectiv și nu foarte exagerat. Teatrul ne aduce în atenție însă destinul individual al unei familii. Durerea atunci mi s-a părut cumplită. Când clădești ceva atât de frumos care se năruie în câteva clipe, îți este luat pe nedrept, iar tu ești aruncat în neant. Cred că lucrul acesta e mai rău decât moartea. Comuniștii nu omorau doar trupul. Torturând fizic și psihic omul în fiecare zi, ceas după ceas, ei ucideau sufletul. Îl făceau să se lepede de toți și de toate, îi băgau într-un noroi existențial din care nu mai puteau ieși. Pentru acești sărmani năpăstuiți simpla moarte fizică era o binecuvântare. Revoltător este și faptul că, până în ziua de azi, acești oameni nu au fost trași la răspundere.

IV Decrețica

Prin acest decret, regimul reducea femeia la funcția ei biologică, aceea de a da naștere, voința ei fiind nu ignorată, ci de-a dreptul suprimată. Spectatorii au râs la începutul episodului, dar râsul a fost amar, maschează suferința prin care treceau unele femei în acea perioadă. Acestea, singure, părăsite, trebuiau să aibă grijă de un copil în plus, și de multe ori lucrul acesta nu era posibil, în contextul raționalizării alimentelor și lipsei de căldură, etc. Astfel, zeci de mii de copii ajungeau în orfelinatele statului, unde erau ținuți în condiții inumane. Pe deasupra, statul îi folosea pe copii ca monedă de schimb, erau transformați pur și simplu în marfă. Nimeni nu a fost tras la răspundere…

V-Femeia albastră

Ion Iliescu a chemat minerii la București să bată intelectualii. Acesta a conștientizat pericolul pe care îl reprezenta această clasă socială pentru rămânerea sa la putere, oameni cu o gândire liberală, ce își dăduseră seama că fosta nomenclatură era cea care preluase de fapt hățurile puterii. Actorul l-a interpretat foarte bine pe fostul președinte. Mi-a atras atenția discursul său de tip ceaușist, care glorifica intervenția maselor, făcând trimiteri la culmile de civilizație și progres pe care urma să le atingă țara, termeni folosiți și de fostul dictator. Uneori își schimba vocea, imitând-o foarte bine pe cea a lui Ceaușescu. Acest lucru ne sugerează că țara noastră nu scăpase încă de regimul comunist, ci acesta îmbrăcase o altă formă, dar mie mi-a transmis și ideea că noi până azi, după 36 de ani de la căderea regimului, nu am scăpat. Aceiași oameni aflați în fruntea țării care fură și își deservesc propriile interese, aceeași manipulare a maselor, prin intermediul rețelelor de socializare acum. Lupiii își schimbă părul, dar năravul ba.

VI Scufița Roșie și pădurea capitalistă

Sentimentele umane au dispărut din sufletul unora, dorința de îmbogățire i-a făcut să-și calce semenii în picioare. Profitând de lipsa de cunoștințe, dar și de dorința de a avea un trai mai bun după ieșirea din comunism a oamenilor, unii au înființat organizații prin care le-au luat și puținul pe care îl aveau, lăsându-i în mizerie și plini de regrete. Aceștia scăpau de autorități prin șpagă, iar în piesă când polițistul le cerea autorizațiile, ei îi puneau bani în mână. Din păcate, vedem că noi românii nu ne cunoaștem suficient de bine istoria, căci episodul s-a repetat anul trecut (schema Nordis.) Mi-am dat seama că aceste evenimente rușinoase care s-au întâmplat de-a lungul secolului trecut sunt mult mai aproape de mine decât credeam, ele se pot repeta, și se vor repeta până când oamenii vor învăța istorie, vor înțelege și vor lua atitudine.

VII Haos TV

Personajele de pe scenă care citeau replici cunoscute ale diferitor persoane publice purtau coifuri dacice. Acest lucru simbolizează faptul că politicienii se cred mai presus de restul oamenilor, slujindu-și propriilor interese în loc să slujească statul. Prin acele citate s-au evidențiat mai multe lucruri, precum egoul de nemăsurat sau ipocrizia acestor oameni. Am remarcat că mulți se foloseau de numele lui Dumnezeu pentru a-și spori popularitatea, lucru care, din păcate, se întâmplă și astăzi.

VIII N-am fost acolo

Actrița a citit pe scenă toate numele celor care au murit acolo în acea noapte. Faptul că unii care ne sunt dragi nouă, prieteni, familie poartă la rândul lor aceste nume, ne face să ne gândim că și ei s-ar fi putut afla acolo și ar fi dispărut din viețile noastre. Toate acestea din cauză că instituțiile responsabile au fost mituite și clubul nu era pregătit în caz de incendiu. Iată cum corupția ne poate afecta într-un mod atât de direct, asta din cauza faptului că unii oameni aflați la conducere pun preț mai mult pe ban decât pe viețile omenești.

IX Welcome home

“Mein Land braucht mir”- spune românul plecat în Germania la muncă patronului său. Acesta se învoiește și-l lasă să plece pentru câteva zile la protestul din capitală. Omul conduce douăzeci și patru de ore pentru a ajunge. Acesta nu este un caz izolat, este sacrificiul pe care l-au făcut mii de români din diaspora. Au fost primiți în țară cu tunuri cu apă, gaze lacrimogene, violență fizică și au fost umiliți. Acest sacrificiu pe care l-au făcut venind din străinătate, reprezentat atât de bine pe scenă, este demn de apreciat. M-a făcut să realizez că acești oameni au plecat pentru că aveau mare nevoie și să mă gândesc de două ori înainte să-i judec. De asemenea, am vorbit mai sus despre menținerea regimului comunist în țara noastră, chiar dacă nu în totalitate. Vedem același sistem de opresiune. Trăim într-o societate liberă doar teoretic, practic când încercăm să ne exprimăm în mod real opinia, împotriva celor ce ne conduc, suntem cenzurați, bătuți și reduși la tăcere. Acest fapt ne poate face să ne punem multe semne de întrebare, legate de societatea în care trăim, de prezent, dar mai ales de viitorul nostru și al țării noastre.

Le mulțumesc foarte mult regizorului Ionuț Caras și echipei lui, pentru că ne-au făcut acest cadou, pentru că au jucat special pentru noi acest spectacol. Cred că mesajul lor a ajuns mai bine la noi prin intermediul teatrului. Vă pot spune că mi-a plăcut foarte mult, la fel și tuturor colegilor care au participat, toți erau entuziasmați după terminarea reprezentației. Sper că mesajul transmis a prins rădăcini în inimile fiecăruia dintre noi, indiferent de interpretările și învățămintele personale. Vă mai așteptăm la Iași!

Antonia Besmeciuc, 9 A

România între aplauze şi tăcere – o oglindă pentru noi toţi

Piesa "9 Ruşini și alte tablouri scandaloase din istoria recentă a României" produsă de echipa Texte bune în locuri nebune în regia lui Ionuț Caras şi a echipei sale a fost o adevărată experiență, ilustrând 9 episoade controversate şi atent alese din istoria ţării noastre. De la abdicarea privită drept trădare şi lașitate a regelui Carol al II-lea, până la protestele pline de violență nejustificată din 10 august 2018, piesa impresionează prin complexitatea ei, prin emoțiile transmise, prin greutatea şi profunzimea mesajului. Ne este prezentată o poveste despre speranță în ciuda dificultăților, despre comunitatea care luptă mereu, despre sistemul care continuă să dezamăgească prin lipsa valorilor solide şi respectate, despre firea umană indiferentă, crudă, constrânsă. Temele precum antisemitismul, avortul ilegal, asuprirea, lumea care se ucide pe ea însăși sunt conturate prin intermediul evenimentelor prezentate: mineriada, incendiul de la Colectiv, schemele piramidale, deportările în Bărăgan sau condițiile groaznice ale orfelinatelor.

Am fost surprinsă de expresivitatea actorilor care au jucat excepțional, de costumații, de imaginile proiectate în concordanță cu fiecare secvență, de sentimentele transmise, am plâns, am râs, am rămas uimită, mi-a fost teamă, rușine, mi-am adus aminte de povestirile părinţilor şi bunicilor. Şi, totuși, știind ce s-a întâmplat, învățând despre toate episoadele de-a dreptul tragice, de ce îmi este în continuare frică, de ce nu am garanția unui viitor mai bun, de ce simt că istoria se repetă constant, de ce nu ne putem schimba şi înțelege consecințele acțiunilor noastre?

Ne aducem aminte că unii nici măcar nu plătesc pentru faptele lor, de aceea credem că putem fi iertaţi, ca în cazul lui Ion Iliescu, care nu a ispășit nicio pedeapsă pentru corupție, ură, instigare la violenţă, manipulare, aducându-i pe mineri, care nu înțelegeau în totalitate situația, să bată intelectualii pentru "a apăra democraţia". Matei Rotaru, în rolul lui Ion Iliescu, fură privirea spectatorilor imediat, cu mâinile acoperite de roşu, ca sângele, cu un buchet de trandafiri la piept și un zâmbet neobişnuit, sinistru, ca o mască peste chipul murdar de nepăsare. Dar istoria nu uită niciodată, nu iartă, nu se ascunde.

Un alt episod care m-a emoţionat profund a fost "Decreţica", prin povestea copiilor de la orfelinat, care stăteau în condiţii inumane, lipsiţi de o copilărie adevărată şi de un suport real, devenind monedă de schimb. Deşi plin de umor la început, adevărul doare, iar traumele unei generaţii rănesc, rămânând vizibile pănâ în ziua de astăzi. Actriţa Salomeea Rusu a interpretat cu atât de multă pasiune şi durere fetiţa abandonată şi a reuşit pe tot parcursul piesei să se afirme, având roluri complexe, foarte diferite, trecând de la o persoană rănită la una puternică, de la un caracter firav şi sensibil, la unul nepăsător şi crud.

Am învăţat să ne uităm în altă parte atunci când adevărul trece pe lângă noi, să ignorăm strigătele de ajutor, să ne prefacem. Femeia în rochie albastră rămâne un simbol al nepăsării, al ignoranţei, al urii. Tragedia de la Colectiv parcă urlă, rugându-ne să fim atenţi, precauţi, responsabili, iar în acest episod au fost rostite numele celor 65 de persoane care au murit, pentru că rușinea e ca o valiză plină de tăceri, pe care o ducem după noi din generaţie în generaţie.

Acest spectacol a fost inedit, plin de pasiune, profunzime, atenţie la detalii, pur şi simplu unic. A venit la momentul perfect pentru a ne deschide ochii şi a ne arăta că implicarea contează. Captivant, emoţionant, necesar... Felicitări întregii echipe pentru acest spectacol cutremurător și fascinant!

Daria Bortică, 10 E

Spectacolul ,,9 RUŞINI” regizat de Ionuț Caras unește trecutul cu prezentul, o încercare de a așeza istoria într-o oglindă a contemporaneității, o oglindă care nu doar reflectă, ci și răstoarnă imaginea. Ea ne arată pe noi, dar invers: avem impresia că vedem ceea ce ne-am dori să fim, însă, în realitate, privim doar inversul, adevărul ascuns al propriei noastre ipocrizii. Prima parte a spectacolului a reprezentat lumea comunistă, cu fricile și umilințele ei, iar cea de-a doua a surprins perioada de după căderea regimului, în care idealurile libertății nu s-au împlinit.

Episodul de care m-am atașat cel mai mult a fost cel de-al treilea: ,,Ecoul”, unde, spectacolul dezvăluie tragedia unei familii destrămate sub presiunea unui regim opresiv, în care adevărul și dreptatea nu mai contează. Tatăl fiicei este acuzat pe nedrept de trădare și închis de Securitate, iar întreaga familie plătește prețul acestei acuzații false. Mama, forțată de circumstanțe, divorțează pentru a nu fi considerată complice și pentru a-și proteja copilul. În ochii autorităților, orice legătură cu un „trădător” este un pericol, iar pierderea casei și a proprietății devine un alt act de nedreptate care îi lasă fără rădăcini și fără stabilitate.

În mijlocul acestor traume, fiica rămâne până la urmă fără ambii părinți, mama ei nu mai putea continua, și astfel încearcă să-și găsească o scânteie de normalitate în mijlocul pustietății după ce au rămas și fără o locuință. Aceasta se întâlnește cu un grup de oameni într-un loc în care obișnuia să meargă cu tatăl ei și este luată sub aripa unui fost prieten de al lui. Crescând, se îndrăgostește și urma a avea o căsătorie care să aducă, poate, speranța unui început nou. Dar regimul intervine din nou: Securitatea îi amenință că va da foc bisericii dacă nu opresc nunta. În fața fricii și a autorității, cei doi aleg curajul. Refuză să iasă, refuză să cedeze, iar biserica arde, transformând ceremonia într-o nuntă de foc.

Focul are mai multe semnificații în acest episod. Este focul durerii şi al pierderii, dar și cel al iubirii care nu poate fi stins. Flacăra îi unește pe cei doi în ciuda tuturor obstacolelor, iar în același timp, focul devine unul purificator, o probă pentru a trece mai departe, către Paradis. Finalul episodului poartă spectatorul într-o scenă a vieții de după moarte, unde familia se regăsește într-o îmbrățișare caldă și liniștitoare. Fiecare a îndurat propriul foc, tatăl - focul persecuției, mama - focul vinovăției și al renunțării, fiica - focul iubirii și al sacrificiului, iar acum, în acest spațiu al reconcilierii, toate durerile se transformă în pace și în regăsire.

Episodul „Decrețica” surprinde tragedia copiilor născuți și crescuți sub politica demografică forțată a regimului Ceaușescu. Interzicerea avorturilor și a contraceptivelor a dus la o explozie de copii nedoriți, mulți dintre ei abandonați și internați în orfelinate, unde malnutriția, neglijarea și abuzurile erau o realitate cotidiană. În scenă, secvența în care copiii se uită la desene, iar imaginea devine deodată alb-negru, transmite perfect senzația de distanțare și de vis imposibil: ceea ce vedem nu reflectă realitatea, ci doar ecoul unei lumi absurde, în care inocența și nevinovăția sunt pradă sistemului. Este un portret tulburător, care transformă suferința copiilor în imagine simbolică, fragilă și profundă.

Un alt episod ce mi-a plăcut a fost ,,Femeia albastră” care arată cum spălarea pe creier în masă a dus la multe tragedii în rândul persoanelor nevinovate ce luptau pentru dreptate. Personajul principal este femeia în rochie albastră din perioada Mineriadei din iunie 1990, ce devine un simbol al inocenței trădate și al istoriei care nu mai poate fi curățată de rușine. Culoarea albastră, repetată obsesiv, capătă sensuri multiple: este culoarea speranței, dar și a durerii, a sângelui rece și a tăcerii primite în căutarea dreptății. Hainele, în acest spectacol, nu sunt simple costume. Ele poartă urmele invizibile ale durerii. Fiecare țesătură pare impregnată de suferința celor care au trăit acele perioade, iar rochia albastră rămâne în centrul scenei ca un memento al vinovăției colective: o pată care nu se mai șterge sau un caleidoscop al întregului din noi, format din cioburi ce ne alcătuiesc diferit pe fiecare.

După spectacol, am participat la un atelier de gândire critică, organizat de Asociația Create Act Enjoy, prin Alexandru Ciocan de la Forum Apulum, alături de două dintre actrițele din spectacol. Activitatea a fost mai mult decât o discuție: a fost o provocare de a înțelege cum trecutul ne modelează prezentul. Am vorbit despre ideea că un popor care nu-și cunoaște istoria este condamnat să o repete, dar și despre cum responsabilitatea începe cu fiecare dintre noi. Atelierul ne-a învățat să privim critic, să nu luăm de-a gata versiunile „oficiale”, să gândim liber. Activitatea practică a fost una dintre cele mai interesante: împărțiți în cinci echipe, am primit câte o „rușine” din istoria României – de la Revoluția din 1989, la Experimentul Pitești sau demolările forțate. Am avut un timp limitat să ne documentăm și apoi să prezentăm, fără ajutorul foii, ceea ce am înțeles. A fost o experiență care a îmbinat lucrul în echipă cu exprimarea individuală, ne-a ajutat să ne apropiem de istorie, dar și să ne asumăm propria voce.

Pentru mine, această experiență a fost o lecție de memorie și conștiință. Am înțeles că teatrul nu e doar divertisment, ci un spațiu al adevărului. Și că, atâta timp cât mai avem curajul să privim aceste rușini, mai există o speranță: aceea de a nu le repeta.

Sofia Butnariu, 10 E

Spectacolul de teatru ,,9 Rușini” a fost una dintre cele mai emoționante și complexe experiențe culturale trăite până acum. Am avut ocazia să particip, alături de colegii mei, la o reprezentație specială dedicată elevilor, iar ceea ce am văzut pe scenă a fost mai mult decât o simplă piesă de teatru, a fost o lecție vie de istorie, empatie și conștiință civică.

Spectacolul prezintă, prin nouă episoade dramatice, o călătorie prin unele momente întunecate ale României din ultimul secol: de la fuga regelui Carol al II-lea și Pogromul de la Iași, până la colectivizarea forțată, interzicerea avorturilor în comunism, mineriada din 1990, tranziția capitalistă haotică, tragedia de la Colectiv și protestul din 10 august 2018. Toate aceste episoade au fost aduse în fața publicului într-o manieră artistică extrem de inteligentă, sensibilă, dar și dureroasă.

M-a impresionat modul în care scenele curgeau una după alta natural, aproape fără pauze, trecându-ne lin dintr-o perioadă în alta. Tranzițiile erau fluide, pline de sens, iar scenografia, costumele și luminile contribuiau la atmosfera fiecărui moment. Actorii au reușit să transmită emoții autentice: durere, teamă, disperare, dar și speranță, făcându-ne să simțim că istoria nu este ceva îndepărtat, ci o parte vie a memoriei noastre colective.

Unul dintre momentele mele preferate a fost episodul ,,Scufița Roșie și pădurea capitalistă“, reinterpretare ironică și plină de umor a poveștii clasice. Scufița devine omul păcălit de ideea unui trai mai bun, iar lupul este simbolul corupției și al lăcomiei din perioada tranziției postcomuniste. Mi s-a părut genial modul în care regizorul a combinat umorul cu critica socială, făcându-ne să râdem, dar și să reflectăm la realitate.

Un alt moment care m-a marcat profund a fost cel inspirat de perioada comunistă, când un tată este arestat ca trădător, iar familia lui se destramă sub presiunea regimului. Scena în care tatăl, mama și fiica discută despre sinucidere pentru a scăpa de suferință a fost sfâșietoare. Am simțit greutatea acelor vremuri și frica oamenilor care nu mai aveau nicio speranță. Finalul, în care fata fuge în munți și trăiește o scurtă poveste de dragoste înainte de a muri, m-a făcut să realizez cât de multă durere și sacrificiu se ascund în istoria noastră recentă. După moartea celor trei se face tranziția la momentul în care discutau despre a-și lua viețile și la dorința de a schimba trecutul, dar pentru că timpul este ireversibil, suferința lor nu poate fi ștearsă.

De asemenea, episodul inspirat de Decretul 770 și de interzicerea avorturilor a fost tulburător; povestea femeii părăsite de iubitul ei și a fetiței care povestește propria existență ca rezultat al unei legi absurde a fost cutremurătoare. Scenele din orfelinat, cu copiii abandonați, bolnavi și flămânzi, m-au făcut să simt o durere profundă și o revoltă față de nedreptățile acelor timpuri. M-am gândit cât de ușor se pot pierde umanitatea și compasiunea atunci când statul controlează viața oamenilor până în cele mai intime detalii.

Întreg spectacolul mi-a lăsat o impresie puternică. Am simțit o combinație de tristețe, admirație și recunoștință. Tristețe pentru victimele trecutului, admirație pentru curajul artiștilor care au pus în scenă astfel de momente dureroase și recunoștință pentru faptul că trăim într-o perioadă în care putem vorbi liber despre aceste lucruri. Întâlnirea de la final, când am avut ocazia să le adresăm întrebări actorilor, a completat perfect experiența. Am înțeles că scopul spectacolului nu este doar să ne emoționeze, ci și să ne provoace să ne gândim la responsabilitatea noastră față de trecut și față de viitor.

Pentru mine, ,,9 Rușini” nu a fost doar un spectacol de teatru, ci o oglindă în care am văzut fragmente din istoria României, dar și din noi înșine. A fost o lecție despre memorie, empatie și nevoia de a nu uita. Pentru că doar înțelegând rușinile trecutului putem spera la un viitor mai curat, mai demn și mai uman.

Ștefan Ciobanu, 10 E

Spectacolul „9 RUȘINI și alte tablouri scandaloase din istoria recentă a României” și atelierul de gândire critică al asociației Create.Act.Enjoy ne-au amintit cât de fragilă este libertatea și cât de important este să apărăm drepturile zi de zi, dar și cât de ușor poate ajunge puterea în mâinile unor tirani care pot cauza răni asupra societății, resimțite chiar și astăzi. A fost evidențiată, de asemenea, ideea că fiecare dintre noi poartă o rămășiță din istoria noastră și că avem responsabilitatea de a crea și de a spera la un viitor mai bun, dacă trecutul nu poate fi schimbat oricum. În esență, responsabilitatea leagă individul de societate și prezentul de trecut și de viitor.

Responsabilitatea nu se împarte uniform. Am văzut de nenumărate ori, de-a lungul istoriei, cum decizia unui singur om sau a unui grup restrâns de oameni poate afecta un popor întreg. Totuși, asta nu înseamnă că fiecare dintre noi nu contribuie într-un fel sau altul la drumul pe care îl urmează țara noastră. Fiecare om are o influență asupra colectivului, iar lipsa de implicare sau complicitatea tacită permite repetarea acestor rușini. De asemenea, dreptatea nu stă doar în legi, acestea fiind deseori încălcate, ci în etica și valorile comune ale oamenilor, la care contribuie fiecare în mod egal. În final, cunoașterea acestor rușini și conștientizarea puterii pe care o avem, dacă suntem uniți și dacă încercăm să schimbăm problemele noastre, duc la un viitor mai bun. Trecutul e pierdut deja, victimele deja au suferit, dar măcar noi și cei care vor urma după noi merităm o viață mai bună.

Istoria noastră recentă este plină de astfel de decizii care au lăsat cicatrici în urmă, testând limitele umanului. Pogromul de la Iași a arătat cât de ușor poate deveni ura instituțională, plecarea forțată a regelui Mihai a simbolizat pierderea unei busole morale, dar și a unei figuri istorice importante pentru România, iar decretul antiavort din 1966 a transformat corpurile femeilor și copiii acestora în instrumente politice. Experimentul Pitești a distrus psihologic generații întregi, afectându-i chiar și pe cei care nu au fost încarcerați, fiind condamnați pe nedrept să nu mai aibă o persoană pe care să o poată numi mamă sau tată, uneori temporar, alteori permanent. Distrugerea unei părți semnificative din București, în special a cartierului Uranus, inițial de cutremur și mai apoi de Marele Cârmaci, a șters o bună parte din identitatea culturală și istorică a orașului și a distrus locul pe care nenumărate persoane îl numeau „acasă”. Primii ani de tranziție au fost marcați de haos economic, care a arătat cât de ușor poate fi deturnată libertatea de lăcomie în lipsa unor autorități drepte. Toate aceste rușini arată cum noi, ca oameni, am greșit și putem greși dacă nu suntem atenți. În același timp, niciuna dintre ele nu este fundamental unică, iar rolul nostru este să învățăm ce putem din ele și să încercăm să construim un viitor în care nu mai cădem în aceleași gropi.

În contrast cu rușinile colective, vreau să atrag atenția asupra efectului pe care o singură persoană îl poate avea asupra întregii societăți. Imaginea femeii în rochie albastră rămâne dovada că impactul pe care îl poate avea un singur suflet asupra conștiinței colective este limitat doar de propriile credințe. Ea nu doar că a înfruntat haosul și frica din jur, dar a și demonstrat că dreptatea nu ține de statut sau de putere, ci de acțiuni care, chiar dacă pot părea mici sau în zadar, pun baza unui colectiv liber și transmit un mesaj care ține în timp.

Tragedia de la Colectiv este, dacă nu cea mai mare rușine din prezent, printre cele mai grave greșeli ale lumii curente. Acolo, responsabilitatea a fost pierdută în lanț. De la autorități, la patronii clubului, la pirotehniști și la echipajele de intervenție UPU prost organizate, fiecare a avut un impact asupra incidentului. Dar poate că și noi am avut o vină, și anume credința colectivă că „lasă că merge și așa”. Poate dacă mai multe dintre persoanele responsabile n-ar fi crezut că măsurile lacunare de protecție sunt suficiente, nu ar mai fi trebuit să ardă în chinuri sau să fie intoxicate cu fum peste 200 de persoane, dintre care 65 au murit. Dar, în final, vreau să evidențiez modul în care a fost prezentată această rușine în spectacol. Fiecare dintre numele morților a fost rostit într-un context sumbru, aproape funerar, și cred că asta a încercat măcar să facă o fărâmă de dreptate pentru cei morți, care în spectacol nu rămân doar o statistică, ci par mai mult oameni cu care ai fi putut să te întâlnești pe stradă și să le zâmbești. Poate că înțelegerea rușinilor nu stă doar în statistici, ci și în viețile și sufletele individuale pierdute.

Rușinile noastre nu pot fi șterse și nici reparate în adevăr niciodată. Singurul lucru pe care putem să-l facem este să ni le asumăm, să învățăm din ele și să încercăm să schimbăm viitorul. Nimeni nu poate justifica suferința oricărei victime a oricărei tragedii descrise în spectacol sau atelier, și niciun text sau reprezentare nu poate descrie în totalitate suferința fiecărui suflet care a fost supus ignoranței, lipsei de cunoaștere sau chiar relei-voințe. Aceste povești vor rămâne mereu imprimate în istorie, dar ce putem face este să înțelegem responsabilitatea fiecăruia când vine vorba de lumea din jurul nostru și de viitor. Libertatea nu se câștigă o dată pentru totdeauna, ci se apără zilnic, prin gesturi și prin voce.

Smaranda Cojan, 10 E

Spectacolul “9 rușini și alte tablouri scandaloase din istoria recentă a României” a fost o experiență impresionantă, reușind să scoată la lumină și să ne pună în fața unora dintre cele mai dureroase și umilitoare episoade din istoria noastră ca țară, fiind o oglindă a momentelor în care societatea noastră a eșuat.

Pe parcursul spectacolului actorii au dat dovadă de o expresivitate uimitoare, ajungând aproape de sufletele spectatorilor și reușind să facă o tranziție atât de naturală între cele nouă tablouri, chiar dacă acestea acopereau perioade diferite încă de la 1925 până în prezent.

Pentru mine unul dintre cele mai dure momente a fost tabloul dedicat Pogromului de la Iași din iunie 1941, care a fost unul dintre cele mai grave acte de violență antisemită din istoria României. Pe scenă, actorii au reușit să transmită emoții puternice, redând spaima evreilor umiliți, bătuți și împușcați sau deportați în “trenurile morții”. S-a simțit intens nu doar suferința victimelor, ci și ura colectivă a oamenilor care îi vânau și denunțau, arătând modul în care umanitatea era pierdută.

Un alt tablou de o intensitate tulburătoare a fost cel dedicat decretului dat în 1966, care interzicea avortul. Spectacolul a urmărit povestea unei femei care a rămas gravidă, iar când era pe punctul de a avorta ilegal, a apărut miliția, forțând-o să ducă până la capăt sarcina. Fetița pe care a născut-o a fost lăsată într-un orfelinat, unde condițiile erau groaznice, copiii fiind neîngrijiți și maltratați. O scenă de neuitat a fost aceea în care copiii urmăreau filmul “Veronica”, o oglindire tristă a copilăriei lor furate.

Pe lângă aceste două episoade, spectacolul a integrat și Mineriadele, tragedia de la Colectiv, schema cu FNI, în urma căreia mulți oameni au rămas fără bani, deportările în Bărăgan, când oamenii au fost alungați de la casele lor și abandonați pe un câmp, precum și violențele de la 10 august 2018.

În istoria noastră se ascund mult mai multe rușini. Acest aspect a fost discutat în cadrul unui atelier de gândire critică, unde am analizat trecutul în urma unei întrebări: dacă am recomanda unui străin să vină în România și de ce. Astfel discuția a scos la iveală și alte episoade rușinoase precum colectivizarea, un proces brutal prin care țăranii au fost deposedați de pământurile lor și forțați să intre în gospodării colective, Revoluția din Decembrie 1989 și Experimentul Pitești, unul dintre cele mai barbare fenomene de reeducare din închisorile comuniste, în care deținuții erau forțați să se tortureze reciproc.

Astfel de evenimente precum spectacolul și atelierul de gândire critică sunt esențiale pentru tineri, căci doar prin înțelegerea și cunoașterea trecutului putem să învățăm din greșeli și să evităm repetarea lor, construind o societate empatică și bazată pe respectarea demnității oamenilor.

Maia Constantinescu, 9 A

Spectacolul „9 Rușini” întruchipează trecutul – am zis eu, când am ajuns în sala de teatru. Însă, atunci când piesa s-a terminat, am realizat: spectacolul a prezentat atât trecutul, cât și prezentul și viitorul, arătându-ne adevărata față a oamenilor și a evenimentelor ce s-au petrecut, făcându-mă să simt un amestec de emoții. Episoadele prezentate, de la abdicarea lui Carol al II-lea până la protestele din 10 august 2018, au fost redate cu o intensitate care m-a făcut să realizez cât de multă durere, nedreptate și corupție s-au repetat în istoria noastră recentă.

Fiecare episod a avut propria atmosferă și energie. M-a impresionat mai ales partea despre deportările din Bărăgan și cea despre tragedia de la Colectiv — momente interpretate cu o emoție aparte, care au redus sala la tăcere, făcându-ne pe noi, spectatorii (care ne-am fi putut afla în locul victimelor în orice moment), să cugetăm și să fim recunoscători pentru viața lipsită de pericole pe care o trăim.

Muzica, decorurile (steagurile, îmbrăcămintea actorilor), proiecțiile video și jocul actorilor s-au împletit perfect, creând un spectacol intens, care m-a făcut să simt istoria, nu doar s-o înțeleg. Nelipsite din piesă au fost, de asemenea, iubirea și umorul, fără de care oamenii nu ar fi supraviețuit acelor vremuri. Desigur, aceste valori m-au înveselit pe moment — să văd o familie iubitoare sau să râd la o glumă făcută de către un personaj. Însă, de fiecare dată, râsul meu lăsa un gust amar pe buze, deoarece înțelegeam că, în orice clipă, eu aș putea fi în locul oamenilor nevinovați, trăind aceste tragedii — și, dintr-odată, gluma nu mai reprezenta o formă prin care să mă înveselesc, ci un mijloc de a mă face conștientă de gravitatea întâmplărilor prezentate.

Le sunt recunoscătoare actorilor care, prin arta lor, au curajul să spună aceste adevăruri pe scenă, transformând trecutul în prezent. Cu siguranță, spectacolul ne-a pus pe gânduri, ne-a făcut să privim în față rușinile și greșelile care ne-au format ca societate, toate acestea cu speranța că nu se vor repeta.

Alexandru Costandache, 9 A

În opinia mea, spectacolul “ 9 Rușini “ surprinde ,într-un mod ironic, nouă dintre cele mai dezastruoase evenimente din istoria României, care au fost reprezentate cu succes de actorii trupei de teatru “Texte bune în locuri nebune”. Cu toate că aceste nouă evenimente ne-au afectat poporul din punct de vedere politic și economic, am observat că românii nu au învățat de-a lungul anilor nimic din propriul trecut, astfel continuând să repete propriile greșeli.

În primul rând, am observat pe parcursul spectacolului cât de mult am avut de suferit din punct de vedere politic, actorii evidențiind cât de nepricepuți au fost conducătorii acestei țări în luarea unor decizii bune pentru popor. Astfel, această idee se regăsește și în prima scenetă, în care Regele Carol al II-lea al României alături de iubita sa alege să fugă din țară dând dovadă de lașitate în fața poporului român, întrucât au luat toate bunurile de preț, ce aparțineau țării, folosindu-se de acestea pentru a duce ei o viață cât mai bună în exil. Prin intermediul piesei am reușit să înțeleg mult mai bine acest moment neplăcut ce face parte din istoria României, actorii realizând un joc foarte realist, surprinzând toate detaliile importante de care era nevoie pentru înțelegerea situației respective.

În al doilea rând, România a avut foarte mult de suferit economic din cauza conducătorilor care au ales să mintă poporul pentru a ajunge să aibă o situație personală cât mai bună din resursele oamenilor de rând. În mod similar, ideea aceasta se regăsește și în sceneta a șasea, în care actorii surprind mai multe înșelătorii produse de stat printre care se numără și schema piramidală FNI, prin intermediul căreia s-au furat foarte mulți bani de la oamenii de rând ai țării. Cu ajutorul piesei de teatru am realizat mult mai bine semnificația acestei hoții, actorii scoțând în evidență foarte bine toate detaliile necesare înțelegerii cât mai corecte a trecutului nostru.

Spectacolul “9 Rușini“ scoate în evidență, prin intermediul celor nouă scenete, unele dintre cele mai dezastruoase evenimente din istoria României, punând accent pe “greșelile” produse de oamenii ce au stat la baza conducerii acestei țări, astfel trupa de teatru “Texte bune în locuri nebune” dorindu-și să trezească spectatorii la realitatea dură care continuă până și în ziua de astăzi.

Casiana David, 10 E

Spectacolul „9 RUȘINI (și alte tablouri scandaloase din istoria recentă a României)” creat de echipa de producție Texte bune în locuri nebune, alcătuită din Ionuț Caras, Cosmin Stănilă și Sașa Ceban, jucat la Uzina de teatru, este o piesă profundă și tulburătoare, care ne invită să privim spre câteva dintre numeroasele momente mai puțin luminoase din istoria țării.

Privind spectacolul, am avut senzația că mă aflu acolo, nu ca spectator, ci ca martor al acelor evenimente care ne vorbesc despre vinovăție, tăcere, uitare, dar și despre curajul de a le înfrunta. Cele nouă scene sunt concepute să ne tulbure și să tragă un semnal de alarmă. Ele ne amintesc de episoadele dure din istoria noastră pe care, deși nu le putem schimba, trebuie să le înțelegem și să le asumăm ca parte din cine suntem.

În cadrul atelierului bazat pe spectacol, am fost invitați să căutăm informații despre alte câteva mari rușini: desproprietăririle, demolarea cartierelor pentru construirea Palatului Parlamentului, experimentul inuman de la Pitești, desprins parcă din universul distopic al lui 1984 de George Orwell, poluarea necontrolată de la Copșa Mică, care a afectat sănătatea a mii de oameni, Revoluția din 1989, încheiată prin împușcarea cuplului Ceaușescu în ziua de Crăciun, decizie luată în câteva minute de un grup restrâns de oameni, care a schimbat pentru totdeauna destinul României.

Dar „9 rușini” vorbește și despre tranziția postcomunistă, despre perioada în care idealurile s-au amestecat cu lăcomia, iar speranțele au fost trădate de noii „lupi” ai societății: indivizi axați pe profit, care au exploatat fragilitatea unui popor debusolat și cu rănile deschise. Episodul legat de FNI (Fondul Național de Investiții) devine, în acest context, o metaforă a manipulării colective. Mii de oameni au fost atrași în mirajul îmbogățirii rapide, doar pentru a-și vedea economiile și încrederea prăbușindu-se peste noapte. Este una dintre rușinile tăcute ale anilor ’90, o rană economică și morală care continuă să doară, pentru că în spatele cifrelor au rămas destine frânte.

„Istoria se repetă doar dacă o lăsăm” acest titlu definește nu doar spectacolul „9 rușini”, ci și adevărul pe care îl poartă în sine. Scena întoarcerii lui Ion Iliescu, cu mâinile pătate de sânge, spunând că „s-a întors, chiar dacă a murit”, este unul dintre cele mai puternice și șocante momente. Ea sugerează că pericolul repetării istoriei nu a dispărut, ci pândește din umbră, sub alte forme - politice, economice, digitale.

Totuși, spectacolul nu se termină în disperare, ci într-un îndemn. Dacă ne vom informa, ne vom ridica și vom lupta pentru libertate, democrație și adevăr, asemenea femeii în rochie albastră, putem rupe cercul rușinii și al repetiției. Însă drumul e tot mai greu într-o lume dominată de ecrane, superficialitate și dezinformare, unde fiecare vrea să pară important și să iasă în evidență, chiar și cu prețul pierderii adevărului.

La finalul atelierului am ajuns la concluzia că noi nu suntem speciali față de alte popoare. Fiecare de-a lungul istoriei a avut greșeli grave. Însă trebuie să învățăm din toate aceste rușini, deoarece doar recunoscându-le vom putea cu adevărat învăța din ele. „De unde știm că regimul a căzut?” Nu știm, dar continuăm să sperăm, iar dacă atunci când vom căuta adevărul îl vom putea găsi, suntem pe drumul cel bun.

Maria Dănilă, 10 E

Spectacolul ,,9 Rușini și alte tablouri scandaloase din istoria recentă a României" m-a surprins prin modul în care a portretizat cu îndrăzneală regresele din societatea românească, însă păstrând acea nuanță de expresivitate artistică, formând astfel o armonie între comic și tragic, între minciuna răspândită prin intermediul propagandei și adevăr.

Momentul cel mai intens mi s-a părut că a fost în episodul cu mineriadele, când ,,femeia albastră" a fost bătută cu o cruzime sfâșietoare. Aceasta repeta de nenumărate ori afirmația: ,,Istoria o să vă pedepsească", ceea ce s-a întâmplat, pentru că ea va fi cunoscută ca un simbol al rezistenței împotriva abuzurilor din sistem, o personificare a libertății și a demnității umane, în contrast cu minerii care, în acest context, reprezintă opresiunea, ura, violența și cele mai josnice atitudini umane îndreptate de fapt către propriul lor popor și căre generațiile viitoare. Atunci când toate femeile intră în scenă îmbrăcate în albastru și încep să mărturisească despre trăirea Ioanei Izabela Odor, reprezintă, pentru mine, un moment emoționant, de solidaritate și un omagiu adus puterii feminine.

Un alt aspect care m-a impresionat a fost iubirea cuplului evreiesc, care, din păcate, a fost trădată de vecinii lor. Este o modalitate de a comemora Pogromul de la Iași și cum instigarea la ură asupra unor oameni nevinovați nu este NICIODATĂ răspunsul.

În cadrul atelierului am putut să îmi ordonez și să îmi clarific anumite idei, aspecte legate de perioada comunistă. Totodată am putut descoperi anumite evenimente de care nu știam, cum ar fi ,,Poluarea de la Copșa Mică" și să constat că regimul comunist a fost un alt rezultat al ignoranței și al abuzului de putere, urmat de frică și nesiguranță.

Astfel, consider că atât spectacolul, cât și atelierul surprind momente în care mulți oameni au avut de suferit pe nedrept din cauza incompetenței altora.

Filip Farcaș, 9 A

„Nouă rușini” este un spectacol istoric ce oferă o mulțime de emoții, precum frica, groaza, iubirea în familie, disperarea după avere și amuzament. Producția aduce în fața publicului nouă episoade din istoria României, prezentate în ordine cronologică, fiecare ilustrând o perioadă marcată de suferință, manipulare și cădere morală. Spectacolul începe cu plecarea regelui Carol al II-lea din România din cauza ispitei banilor și averii, un moment de șoc pentru destinul țării, și se încheie cu o imagine dureroasă a prezentului, în care influența tehnologiei și a dezinformării afectează gândirea și valorile românilor.

De-a lungul poveștilor, se conturează mereu aceeași luptă pentru putere și control. În fiecare epocă, există un inamic, fie intern, fie extern, care profită de naivitatea și de lipsa de interes a oamenilor. Spectacolul scoate în evidență consecințele greșelilor colective și ale deciziilor politice care au îngreunat viața cetățenilor de rând. Prin această perspectivă, el devine nu doar o afișare a unor evenimente din trecut, ci și un avertisment adresat generațiilor actuale, ca să nu se mai repete istoria cruntă a României.

Unul dintre aspectele remarcabile ale piesei este modul în care combină comedia, drama și politica trecutului României. Scenele sunt puternic încărcate emoțional, dar și echilibrate de momente de umor fin, care ajută spectatorul să fie mai amuzat, în contrast cu toată tensiunea piesei de teatru. Imaginile vizuale au un impact profund, mai ales cele care surprind condițiile inumane ale copiilor mici din perioada comunistă sau tragediile cu o mulțime de victime, precum Pogromul.

„Nouă rușini” oferă răspunsuri la multe întrebări despre trecutul nostru și deschide răni colective pentru a arăta adevărul. Fiecare episod funcționează ca o oglindă morală, în care se reflectă atât bucuriile, cât și nefericirile unei națiuni. Piesa de teatru dorește să sublinieze faptul că istoria se poate repeta oricând, iar totul depinde numai de deciziile colectivului.

Pentru mine, cel mai emoționant moment a fost finalul, care ilustrează cum inteligența artificială, știrile false și manipularea prin anumite rețele sociale au ajuns să influențeze gândirea oamenilor. Este o concluzie tulburătoare, ce ne amintește că, dincolo de istorie, pericolele se află chiar în prezentul nostru. Singura cale de a le evita este să ne informăm asupra lor și să fim conștienți de ce este bine și ce este rău.

Emilia Florea, 10 B

În această piesă de teatru, “9 Rușini și alte tablouri scandaloase din istoria recentă a României”, creată de asociația “Texte bune în locuri nebune” și jucată la Uzina cu teatru din cadrul Teatrului Național Iași ne-au fost prezentate câteva momente din istoria propriei țări ce au un element comun: frica, dezumanizarea oamenilor, disperarea, mai ales disperarea de a fi în siguranță și cu prețul vieții altor oameni.

Un moment când s-a putut sesiza acest lucru a fost în “Femeia albastră” când, pe lângă oamenii bătuți de mineri, erau și cetățeni care-i încurajau pe agresori. Un lucru care m-a surprins a fost că acele persoane care îi susțineau pe mineri erau reprezentate de niște actrițe care jucau doamne de diverse vârste – mai bătrâne, poate bunicile cuiva, mai tinere, poate surorile sau copiii unor oameni cumsecade, chiar și de vârstă mijlocie, poate mamele unor copii – adică oameni de la care nu te-ai aștepta să-și dorească vreodată răul cuiva, oameni care în condiții normale ar fi pașnici și poate chiar i-ar ajuta pe cei din jur.

O altă parte din piesă care mi-a rămas în minte este din episodul al doilea, “Cine-i acolo?”, când putem observa că cei care-i fugăresc pe cei doi evrei sunt chiar vecinii lor, deși la început bărbatul spune că n-are cum să-i fi turnat ei pentru că sunt oameni de treabă. Pe parcurs, îi putem vedea pe ceilalți locatari din împrejurimi cum se adună și chiar ajută autoritățile să-i prindă, strigând diverse injurii, venind cu obiecte de mobilier și vrând să-i lovească. Aici putem iarăși vedea cum persoane obișnuite, unele fără vreo dorință directă de a face rău, fac rău altor oameni. Sunt aceștia niște persoane crude, rele? Sau doar fac asta pentru că toți ceilalți sunt împotriva acelei minorități și pentru că dacă s-ar opune ar fi persecutați la fel de crunt ca și cei din minoritatea respectivă? Se spune, când bărbatul a găsit o bucată de mâncare pe jos în gară, că cel care a lăsat-o acolo pentru ei și-a riscat siguranța, libertatea, chiar și viața. Dar de ce era atât de greșit să-i ajuți pe oameni când simți că au nevoie? Cum li se părea celor liberi că este normal să fie atât de dezbinați?

Cu aceste întrebări am rămas în minte după ce am vizionat această piesă de teatru unde, la final, se pare că toate personajele își zic că nu pot schimba ce s-a întâmplat și că sunt doar o jucărie a sorții. Dar dacă mai mulți dintre acei oameni ar fi ales să lupte pentru valorile lor, oare ar fi fost altfel?

Adrian Florescu, 10 E

Piesa de teatru „9 rușini” se remarcă prin modul atipic de a se prezenta în fața publicului. Avem anumite intervenții comice, foarte ingenios plasate, într-un echilibru foarte fin cu malițiozitatea emanată de actul istoric în sine, prezentat de fiecare dintre tablourile ilustrate. Aceste momente de amuzament reușesc să stârnească respectiva rușine menționată și în titlu, prin sentimentul de vină evocat de natura evenimentului descris, care transmite cu claritate caracterul sumbru și trist al operei. Râsul spectatorului devine o formă de reflecție, imaginile și stările create pe parcursul vizionării acesteia fiind de lungă durată. Se formează astfel o legătură puternică între comicul aparent și profunzimea istorică a fiecărui tablou, lucru care dă naștere unei tensiuni teatrale cu adevărat fascinante.

Faptul că spectacolul este destinat tinerilor amplifică fenomenul exemplificat mai devreme, prin neparticiparea lor la aceste tablouri istorice. În percepția tineretului, multe dintre aceste evenimente ar fi reprezentat doar niște lecții predate cu rigiditate de către profesorul de istorie, doar că, în urma vizionării spectacolului, începem să creăm un tip de corespondență emoțională cu faptele prezentate. Prin „9 rușini”, noile generații pot simți greutatea morală a acelor vremuri. Acest lucru dovedește că, prin intermediul artei, poate fi trezită în tineri o vervă politică și o dorință sinceră pentru dreptate, caracteristici care, în zilele noastre, pot dispărea în comoditatea telefonului și în lipsa responsabilităților.

Cezar Ghimici, 9 A

Vizionarea spectacolului “9 Rușini” a fost o experiență intensă, ce mi-a provocat o mulțime de emoții și reflecții asupra istoriei României. Fiecare episod aducea în prim-plan momente dureroase și relevante, dar totodată extrem de umane.

Unul dintre episoadele care m-a impresionat cel mai mult a fost Ecoul. În această scenă, vedem o familie (mamă, tată, fiică) care pare fericită, jucându-se și râzând, până când cuvintele fiicei – „sunt atât de fericită încât aș putea muri chiar acum” – schimbă complet atmosfera. Povestea tatălui, arestat și torturat nevinovat în perioada comunistă, a mamei deportate la Bărăgan și a fiicei obligate să se ascundă, redă cruzimea unui regim care nu permitea libertate sau alegere. Finalul, în care tatăl își îndreaptă pistolul spre partenera și fiica sa într-un gest de „ultimă protecție”, dar arma este goală, este o metaforă dureroasă a imposibilității de a scăpa de amintirile tragice. Contextul istoric explică foarte mult din suferința lor: colectivizarea forțată, deportările și teroarea regimului comunist nu lăsau loc pentru normalitate sau fericire.

Alt episod cutremurător este Decrețica, care prezintă efectele asupra femeilor și copiilor. Interzicerea avorturilor și a mijloacelor contraceptive a dus la o explozie de copii nedoriți, mulți ajungând în orfelinate unde viața era extrem de grea. Abuzurile, neglijența și traficul internațional de copii arată cât de puțin contează viața omului pentru statul totalitar. Această parte m-a marcat profund, mai ales momentul în care sunt prezentate contrastele între inocența copiilor și cruzimea autorităților.

Spectacolul nu se oprește doar la perioada comunistă. Alte episoade ne arată haosul anilor ’90, privatizările netransparente, schemele piramidale, dar și evenimentele recente, precum tragedia de la Colectiv sau violențele din Piața Victoriei de pe 10 august 2018. Toate aceste momente creează un tablou al unei istorii în care corupția, violența și lipsa de responsabilitate au lăsat urme adânci în societate.

Mai mult, spectacolul include și episoade despre perioade anterioare: pierderile teritoriale din 1940, prăbușirea autorității regelui Carol al II-lea, pogromul de la Iași și antisemitismul de stat, toate subliniind cât de fragilă a fost stabilitatea României și cât de mult au suferit oamenii din cauza deciziilor politice și a regimurilor autoritare. Comentând aceste evenimente, mi-am dat seama cât de important este să cunoaștem istoria pentru a nu repeta aceleași greșeli.

Spectacolul combină dramatismul, istoria și emoțiile într-un mod care te face să simți fiecare poveste și să trăiești împreună cu personajele. Mesajul este clar: trecutul trebuie cunoscut, trecutul trebuie înțeles, pentru ca lecțiile lui să ne ghideze prezentul și viitorul.

Bianca Hrib, 10 E

Am pornit de la spectacolul de teatru „9 RUȘINI și alte tablouri scandaloase din istoria recentă a României”, călătorind prin spațiu și timp, de la abdicarea regelui Carol al II-lea și până la protestul din 10 august 2018.

Am trecut prin decadența unui rege, un rege care a vrut să își salveze pielea și, eventual, să trăiască bine și în străinătate, un ultim act de trădare. Deși ar fi trebuit să fie mai rațional, mai calculat, regele Carol se comportă mai degrabă de parcă ar fi o celebritate, și nu un simbol al întregii țări. În timp ce se îmbracă și dă ordine cu privire la ce să se ia și ce nu, el mai și dictează un mesaj pentru popor, de parcă s-ar duce la moarte sigură.

Urmează un episod de violență antisemită, anume Pogromul de la Iași, pe care îl vedem prin ochii unui cuplu de evrei, care sunt denunțați de vecinii lor, în care el avea încredere. Ne este povestit drumul cu „trenurile morții” până la Podu Iloaiei. Un drum care ar trebui să ia maximum o oră le ia astfel opt ore, cu opriri variate și condiții inumane în vagoane. Substanțe otrăvitoare, înghesuială până în punctul în care, dacă cineva cădea, era călcat în picioare până la moarte, toate acestea ne sunt descrise de personaje astfel încât să simțim că ne vorbește un martor adevărat al acelor evenimente.

Ajungem la deportările în masă în Câmpia Bărăgan, povestite, de această dată, de o familie. Toți trei sunt morți și își povestesc fiecare ce a făcut, cum a murit. Ei abia aici se reunesc, și tot aici vor să se despartă, din cauza suferinței prea mari pe care nu vor să o retrăiască. Mama și fata ei vor să moară din nou, pentru a evita orice recreare a acelor evenimente, iar tatăl nu poate decât să ia un pistol și să le împuște în timp ce plâng toți trei și își spun ceea ce nu au putut să își spună cât timp au trăit: „Vă iubesc.”

Trecem la decrete inumane cu consecințe dezastruoase, mai exact Decretul 770, împotriva avortului și a contraceptivelor. În urma acestui decret, dat pentru a crește populația în mod artificial, se nasc mii de copii. Însă, nu are cine să-i crească. Unde ajung copiii? În instituții, centre de plasament, unde condițiile sunt… nepotrivite până și pentru animale. După 1990, copiii sunt „adoptați”, sau mai bine zis cumpărați, de către oameni din Occident. Ce se întâmplă cu ei odată ce părăsesc orfelinatele? Nimeni nu știe, pe nimeni nu interesează. Pe nimeni în afară de protagonista acestei rușini, Decrețica, fata care ne povestește nu numai viața ei, ci și despre Mioara, prietena ei de la orfelinat, care a fost vândută către un cuplu de americani.

Simboluri de rezistență împotriva mineriadelor, imaginea femeii albastre care a făcut înconjurul lumii, haosul tranziției de la o piață planificată la una liberă și corupția care a luat amploare, dezinformarea și propaganda de la televizor, incendiul de la Colectiv și ce a dezvăluit acesta despre România, și, în final, ruptura dintre stat și cetățeni, când o piață a libertății a devenit un loc al opresiunii.

Actorii și scenografii ne-au spus că le-a fost greu să aleagă doar nouă rușini, dar ne-au și amintit că fiecare țară are rușinile ei, deși eu cred că noi avem mai multe.

Apoi, două zile mai târziu, am participat la un atelier pornind de la temele spectacolului, atelier intitulat „Istoria nu se repetă… decât dacă o lăsăm”.

Prima întrebare la care trebuie să răspundem: Cum am prezenta România unui prieten străin? Personal, i-aș spune că, da, există locuri frumoase, natura e diversă, cultura la fel, mâncarea e bună dacă știi unde comanzi, dar că există o mulțime de lucruri care fac toată frumusețea României să pălească. Bine, nu cred că pe un turist îl interesează ce rușini are țara asta sau ce politicieni corupți o conduc, dar tot i-aș spune prietenului meu străin ipotetic despre aceste lucruri.

Alții au spus că ar încerca să convingă prietenul să vină, căci merită. S-a spus că suntem oameni primitori, gastronomia e diversă, există lucruri și locuri unice în România, ce țară mai are deltă, și încă alte opinii. Totuși, a apărut și un „Nu știu”. O confuzie care, după spusele trainerului, este bună.

Am vorbit despre cum ne considerăm speciali, fie dintr-un punct bun de vedere („Grădina Maicii Domnului”), fie dintr-unul rău („ca la noi, la nimenea”). Dar suntem oare speciali? Nu, nu suntem. Cum am menționat și mai sus, fiecare țară are rușinile ei. Nimic nu ne face să fim mai presus decât alte țări.

Totuși, asta nu înseamnă că rușinile ne sunt uitate. Rușinile rămân. Oricât de mult am vrea să spunem că nu au fost, că nu noi le-am făcut, că sunt rușinile altora, ele rămân rușinile unui întreg popor.

O altă problemă este că unele rușini sunt greșeli istorice. Ce înseamnă greșeală istorică? Este o situație în care au fost încălcate drepturile și libertatea. Ne-au fost date cinci exemple de astfel de greșeli istorice: colectivizarea forțată, demolările sistematice din anii ’80, Experimentul Pitești, poluarea de la Copșa Mică și Revoluția din ’89 și anii imediat după.

De la aceste alte cinci rușini, noi, elevii, am lucrat pe grupuri spre a găsi informații despre și apoi prezenta câte o rușine. A fost un prilej nu doar pentru a căuta, ci și pentru a afla nenumărate lucruri despre evenimente relativ recente, dar care nu sunt cunoscute din cauza mușamalizării lor și a influenței statului.

Ultima prezentare a fost cea cu situația de la Copșa Mică. Acolo, am ajuns la concluzia că protestul nu ar fi rezolvat nimic. Și de acolo am trecut la următoarea întrebare propusă de trainer: Există soluții? Putem schimba ceva noi, ca viitori cetățeni?

Și s-a dezbătut această întrebare. S-au dat exemple lucruri concrete, cum ar fi faptul că, la o școală, fetele voiau să aibă parte de absorbante în incintă, și chiar au reușit. S-au dus la Inspectorat, au întrebat dacă se poate, și s-a putut.

Concluzia trasă a fost aceasta: putem. Putem schimba lucruri, putem să începem o schimbare, avem pârghii pentru a face aceste lucruri.

Și cred că asta e o concluzie destul de bună, optimistă, după un spectacol de teatru care a prezentat cele mai negre pete ale istoriei țării noastre. Cu toții știm că „se poate și mai rău”, da, dar se poate și mai bine. Dacă nu lăsăm istoria să se repete.

Melania Huzum, 10 E

Să nu ne îngropăm în vise și închipuiri

Istoria României se studiază în fiecare școală din țară. Este prezentă în Examenul de Bacalaureat. Dar oare chiar conștientizăm cu adevărat ce istorie au românii? Chiar știm ce fel de sânge curge prin venele noastre?

Răspunsul poate părea simplu, însă nu este deloc așa. Noi suntem dovada vie a faptului că România este o țară rezistentă, care a trecut prin sute de nenorociri, dar totuși continuă să existe. Aceasta este concluzia pe care mi-am formulat-o în urma vizionării spectacolului „9 rușini și alte tablouri scandaloase din istoria recentă a României”.

Regizorul acestuia, Ionuț Caras, a mărturisit că sunt mult mai multe greșeli istorice ale țării pe care le putem numi „rușini” și din care ar fi putut să aleagă, însă acestea au fost cele mai mari și au avut impact foarte puternic asupra poporului nostru: plecarea lui Carol al II-lea, Pogromul de la Iași, deportările în Bărăgan, Decretul 770: interzicerea avortului, Mineriadele, fenomenul „țepelor” din perioada tranziției economice, marcată de Fondul Național de Investiții, pătrunderea tabloidizării în politică, incendiul de la clubul Colectiv din București și protestul de pe 10 august 2018. Toate acestea au fost prezentate sub formă de povești, din perspectiva unor personaje unice și complet diferite unele față de altele. De parcă aș fi citit o carte cu imagini 3D. Numai că aceasta nu era (doar) pentru copii. Poveștile ne protejează, ne păzesc pe toți, indiferent de vârstă, cum s-a spus în episodul 6 al piesei, „Scufița Roșie și Pădurea Capitalistă”.

Am observat, de-a lungul spectacolului, că există o ciclicitate continuă între dragoste, moarte și viață. De exemplu, familia din episodul 3, „Ecoul”, era fericită, iar copila și-a dorit să moară atunci, în momentele pline de râsete; niște cuvinte extraordinare provenite dintr-o minte atât de fragedă. Fata voia doar să își amintească de frumusețea și bucuria din lumea pământească, atunci când va dobândi viața cerească. Când familia se reunește în purgatoriu, își povestesc cum și-au petrecut ultimele zile, de parcă nu ar fi trăit împreună niciodată. Iar tatăl, la rugămintea fiicei, le împușcă pe ea și pe soția lui, să elimine de tot suferința. Pentru ca fata să aibă dorința împlinită: să piară când e înconjurată de dragoste.

Ce mi-a rămas în minte de atunci, de parcă ar fi fost cusută de gândurile mele, a fost ideea cum că România încă are răni invizibile, care par că nu se mai vindecă, în ciuda anilor care s-au scurs. Poate că acum nu mai este o țară, ci doar o stare de spirit. Dar de ce? De ce, dacă au murit demult cei care au plantat aceste rușini în istoria țării? De ce unele cazuri de atunci au rămas nerezolvate și în ziua de astăzi? Unde este dragostea sinceră dintre oameni, care pe atunci semnifica speranța și era mai presus de orice, precum cea a evreilor (din episodul 2: „Cine-i acolo?”), care au preferat să moară împreună decât să trăiască separat?

Sunt foarte mulți de „de ce?”.

Oare însă nu avem și noi o vină...?

E adevărat: ce s-a întâmplat nu mai poate fi schimbat. Însă nu trebuie să ștergem totul cu buretele și să uităm de suferință. „Viața mea nu este o poveste de adormit copii.” a spus Decrețica în episodul 4. Așa este și cu viața țării. Oamenii de atunci aveau speranță, în fiecare zi, că totul va fi bine într-un final; că pacea și liniștea vor veni și vor schimba România, să nu mai fie domnită de haos și corupție. Acum pare că așa este, dar rolul nostru este să menținem echilibrul. Libertatea nu ne-a fost dată pur și simplu, ci trebuie să avem grijă de ea, ca de orice dar prețios și fragil. Suferința, luptele și traumele de atunci nu au dispărut; le purtăm în sânge.

În urma piesei de teatru, am participat la un atelier de gândire critică, unde fiecare și-a exprimat opiniile sincere și a aflat câte ceva și despre alte rușini ale României, precum Experimentul Pitești sau Poluarea de la Copșa Mică. Ce am înțeles? Faptul că acum suntem liberi, nu mai trebuie să trăim cu teamă, cum era atunci, dar este important să mergem, măcar o dată, pe drumul rădăcinilor noastre. Istoria nu se va repeta, decât dacă o vom lăsa să curgă și noi vom trăi ca într-o fantezie. Corupția e o fiară ce pândește mereu după colț și ucide noaptea, precum asasinii.

Așa este și în povești: nu există niciuna fără părți și personaje negative, astfel încât protagoniștii (adică noi) trebuie să țină piept oricăror probleme care ar putea să destrame țara, și totodată și iubirea.

Precum s-a spus în episodul 8 al spectacolului („N-am fost acolo”): data viitoare nimeni nu va spune că nu a știut. Mereu va exista cineva care să ducă poveștile oamenilor mai departe, ale celor care nu mai pot vorbi. De aceea unii vorbesc acum. De aceea există scriitori, jurnaliști, reporteri și buletine de știri: pentru a nu uita ceea ce s-a întâmplat și pentru a ști ce se petrece acum, ca să putem să facem o comparație între trecutul negru și prezentul de un verde închis. Viața continuă, dar, pentru a merge înainte, este necesar să mergem înapoi din când în când.

Ana Maria Ifrim, 9 A

9 rușini a fost un spectacol cu o încărcătură emoțională imensă. În multe episoade mi se lua suflarea, eram șocată, chiar înspăimântată, alteori suspinam în timp ce îmi curgeau lacrimi pe obraji, iar din când în când mai chicoteam asupra umorului actorilor, care ne oferea o revenire morală de la răceala evenimentelor prezentate. Strigătele personajelor negative îmi creau sentimentul că eram cu adevărat în prezentul acelor momente întâmplate cu ani în urmă, că nu aveam scăpare, că nu profitam de confortul pe care îl am în acest moment știind că trăiesc o viață liniștită și calmă, lipsită de tragedii, războaie și cruzime.

Actorii s-au descurcat de minune în relatarea experiențelor și transmiterea emoțiilor trăite ale oamenilor de rând, ale evreilor, ale copiilor sau ale intelectualilor din diferite perioade ale istoriei României. Cel mai mult m-a marcat episodul 8: “N-am fost acolo”, despre tragedia de la Colectiv, în care lipsa reglementărilor necesare prevenirii unei situații critice a dus la pierderea multor vieți. Mulți au plecat de pe acest Pământ arși, asfixiați, intoxicați, fugind către ieșire dar în zadar, căci erau împinși, doborâți la pământ, călcați de oameni disperați să supraviețuiască. Cei care au supraviețuit nu vor mai avea niciodată o viață normală, căci au rămas cu arsuri foarte grave, mulți chiar mutilați. Sunt respinși de către societate, se ascund, trăiesc în frică și cu traume. Unii chiar și-au pierdut prietenii, de la care nu au mai putut să își ia niciodată rămas bun, cu care nu vor mai putea râde și dansa niciodată. Se gândesc la cât de mult ei au suferit arzând de vii, că nu au putut să le fie aproape și să îi ajute. Majoritatea se simt chiar vinovați că au rămas în viață în timp ce alții au sfârșit într-o moarte crudă. Toate acestea doar pentru că niște tineri au vrut să se distreze într-o seară de vineri într-un club cu muzică…

În acest capitol al spectacolului nu a existat pic de dinamism. Am fost prinsă în vorbele povestitoarei. Mintea nu mi-a putut fugi către nicio lumină, către niciun chip sau mișcare. Ea ne-a vorbit despre îngrijorarea care a copleșit-o într-o seară, citind știrile, când a dat de cea despre incendiul din clubul Colectiv, simțind că ceva mult, mult mai grav a avut loc. Ne spunea cu câtă disperare recita numele victimelor care și-au pierdut viața în acea seară, cu teama de a nu fi lăsate uitării ca multe altele de-a lungul istoriei. Că nu sunt simple numere, ci vieți, fiecare de o complexitate imensă de experiențe, emoții, gânduri, relații de prietenie, cu o familie care îi iubește, dar fiecare redusă la o simplă cifră de 1 care se tot aduna de parcă era calculat un număr de bușteni pregătiți pentru un foc de sobă. Nu ar putut fi creată pe scenă teroarea pe care au trăit-o acei oameni, care realizau că acela putea fi ultimul lor moment al vieții. Doamna ne-a înșiruit numele victimelor, simțind responsabilitatea de a răspândi mărturia lor, dovada că au trăit, că nu sunt un simplu număr aruncat pe o pagină de știri care va căuta mereu următorul breaking news. Am stat cu inima în gât în tot acest timp. Auzeam nume frecvente, care mă duceau cu gândul la persoane cunoscute. Am auzit numele prietenilor mei celor mai buni, ale părinților mei, ale fratelui meu, chiar până și pe al meu. Instantaneu au început să îmi curgă șuvoaie de lacrimi pe față, întinzându-mi rimelul cu care mă dau pentru că am oportunitatea de a mă bucura de viață și de tinerețea mea. Auzindu-mi numele, am simțit cum o forță infinită mă apasă și mă turtește până la pământ, ca și cum aș fi fost una dintre victimele neputincioase. Totul a fost foarte personal. Am simțit cum nu mai exista bariera de timp pe care alte capitole o aveau, fiindcă s-au întâmplat în trecut, în contexte diferite ale politicii și ale istoriei. În exact acel moment am realizat că oricine ar fi putut păți ce au pățit acei oameni nevinovați, poate cei mai dragi prieteni ai mei, poate familia mea, poate niște artiști dorind să cânte unui public. Absolut și în totalitate oricine. Focul nu ține cont de statut, arsurile nu fac excepție de nimeni.

Așadar, de ce suntem ignoranți? De ce statul nu verifică dacă patronii întreprinderilor respectă sau nu reglementările de siguranță? De ce patronii sunt mult mai interesați să-și păstreze banii în buzunare decât să se asigure că sute de vieți se pot distra fără a sta cu frica ca în orice moment s-ar putea întâmpla ceva grav? De ce nu ne gândim și la alții, ci ne preocupă doar starea noastră de bine...?

Nimeni nu vrea să mai afle despre o tragedie nouă la TV. Nimeni nu vrea să se mai întâmple ce s-a întâmplat pe 30 octombrie 2015 sau orice altă cruzime de-a lungul istoriei României. Ignoranța ucide. Nu doar cea a oamenilor la putere care nu au grijă de noi, ci și a noastră, care uităm să empatizăm. Daca am ști cât de repede cei ajunși pe lumea cealaltă sunt lăsați uitării, îngropați în amintiri îndepărtate, am fi mult mai grijulii, am privi mult mai profund existența noastră, am învăța din greșelile făcute pentru a nu mai repeta istoria. Fiecare om își dorește să trăiască o viață plină de momente frumoase, cu adevărat importante și valoroase, de care să se mândrească și să se bucure la bătrânețe. O viață pe care să o povestească nepoților, care să îi cunoască pentru profunzimea sufletelor lor, nu ca un număr într-o listă nemărginită de oameni cărora le-a fost smulsă viața de sub picioare.

Elena Iordache, 9 A

Într-o societate în care lumea uită, ignoră sau nu cunoaște istoria recentă a României, piesa de teatru ,,9 RUȘINI” în regia lui Ionuț Caras constituie o oglindire a statului bolnav în care trăim, un stat ai cărui cetățeni și conducători uită sau trec cu vederea greșelile scandaloase din trecut. Prin cele 9 episoade piesa ne reamintește că pe cât de multe mândrii avem ca popor, pe atât de multe rușini purtăm în tăcere. În următoarele rânduri voi vorbi despre cele mai emoționante si stimulante episoade, pentru mine.

Primul episod al spectacolului „9 rușini”, intitulat „PLECAREA”, aduce în prim-plan un moment esențial din istoria României: abdicarea regelui Carol al II-lea și fuga sa din țară împreună cu Elena Lupescu. Carol al II-lea este prezentat ca un monarh fals devotat, un conducător care își joacă rolul de „părinte al națiunii” doar cât timp puterea și luxul îi aparțin. În clipa în care i se cere să abdice și i se oferă un tren privat pentru a părăsi țara, împreună cu libertatea de a lua „tot ce dorește”, masca regelui grijuliu cade fără ezitare, dovadă a egoismului și lipsei de loialitate față de poporul pe care pretindea că îl iubește. Momentul în care Carol al II-lea poruncește slugilor să împacheteze totul, de la tablouri și bijuterii până la armurile din castel simbolizează lăcomia lui. Regele se considera proprietar al țării, socotind că tot ce se află în castel este al lui, la fel cum a crezut că întreaga Românie îi aparține.

Al doilea episod, intitulat „Cine-i acolo?”, readuce în atenția publicului una dintre cele mai dureroase pagini din istoria României: Pogromul de la Iași. Scena se deschide cu imaginea unui evreu rănit, care fuge șchiopătând și se ascunde disperat de armata ce îl vânează. Acesta nu fugea doar de armată, ci și de propriii vecini care l-au trădat. În paralel, pe scenă apare mareșalul Ion Antonescu, prezentat într-o lumină rece și calculată. În timp ce rostește cuvinte pline de ură împotriva evreilor, justificând „necesitatea” omorârii lor, el mânca cu eleganță. Aceste gesturi contradictorii: cruzimea și diplomația simbolizează modul în care crimele erau ascunse sub aparențe manierate. Revenind la evreu, scena capătă o încărcătură emoțională atunci când el se reîntâlnește cu iubita sa. Cei doi rememorează masacrele de pe străzile Iașului – pe Cuza Vodă, pe Lăpușneanu – străzi care astăzi sunt pline de viață, de cafenele și clădiri istorice luminate, dar care atunci erau acoperite de sânge și frică. Momentul culminant al episodului apare când vecinii bat la ușă, înarmați cu topoare și bâte, veniți nu din convingere, ci din ură și manipulare. Astfel, se destramă orice formă de umanitate: frica și propaganda au ucis empatia. Regimul nazist a otrăvit sufletele oamenilor, separându-i și călcând în picioare orice formă de sensibilitate.

Episodul ,,ECOUL” vorbește despre instaurarea regimului comunist și traumele colectivizării. În centrul acestei scene se află drama unei familii obișnuite, cândva fericite, distruse de teroarea și nedreptățile unui stat bolnav. Ea este imaginea poporului român sfâșiat de regim. Tatăl, un om simplu, este primul care cade victimă sistemului. Acuzat pe nedrept de trădare, el nu înțelege nici măcar de ce este arestat. Nevinovăția și naivitatea lui intră în contradicție cu brutalitatea celui care îl interoghează. Bătut, umilit, aruncat în închisoare și lăsat să moară de foame, el devine simbolul omului neajutorat în fața unei puteri oarbe și absurde. Mama este următoarea care suportă consecințele cruzimii comunismului. Ea este forțată să semneze un certificat de divorț, „pentru binele ei” și protestează zicând că soțul ei nu a făcut nimic rău, însă tovarășa care a pus-o să semneze certificatul i-a spus că ,,Statul ăsta nu greșește niciodată. Soțul dumneavoastră a greșit”. Această replică arată cum statul comunist își însușește ,,perfecționismul”, înjosind oamenii nevinovați. Rămasă fără sprijin, femeia este alungată împreună cu fiica ei din casă. Cele două se despart tragic: mama ajunge în Câmpia Bărăganului, unde slăbită și înfometată își găsește sfârșitul. Fata caută adăpost la rude, dar acestea ezită între compasiune și frica de a fi considerați „dușmani ai poporului”. În fața acestei lașități, fata alege libertatea și fuge în munți, alăturându-se partizanilor din rezistența anticomunistă. Acolo, se îndrăgostește de unul dintre luptători, care o cere în căsătorie, iar cei doi merg în satul de la poalele muntelui pentru a se cununa. Este un moment de lumină și umanitate într-o lume dominată de frică. Însă această lumină se stinge repede, preotul trădându-i, iar armata înconjurând biserica. Îndrăgostiții au fost amenințați cu moartea dacă nu ies din biserică, însă ei refuză, astfel murind împreună în flăcări, iar biserica, locuința lui Dumnezeu, încetează să mai fie un loc sigur, focul ce o distruge fiind un simbol al unui regim care nu ,,arde” doar oameni, ci și credința, iubirea și speranța lor.

Un alt episod cu multă încărcătură emoțională este ,,FEMEIA ALBASTRĂ” care abordează un capitol recent și controversat al istoriei României: Mineriada din 1990, când după înlăturarea lui Ceaușescu, fostul membru al Partidului Comunist, Ion Iliescu, a ajuns la conducerea țării. Piesa surprinde modul în care protestele pașnice ale intelectualilor și cetățenilor au fost reprimate brutal de către mineri. Protestatarii se revoltau împotriva regimului postcomunist nu doar pentru abuzurile directe, ci și pentru faptul că libertatea promisă după căderea regimului autoritar nu se traducea în realitate printr-o democrație autentică. O femeie care se îndrepta spre muncă, văzând violența, le strigă minerilor să se oprească. În loc să-i asculte avertismentul, aceștia o bat, lăsându-i spatele vânăt, fapt care îi conferă numele simbolic de ,,femeia albastră”. Replica ei, „Istoria îi va pedepsi”, capătă o forță simbolică: deși sistemul pare invincibil, conștiința colectivă nu poate fi complet distrusă. Iliescu, reprezentat cu mâinile roșii - sângele intelectualilor bătuți - și cu zâmbetul până la urechi, mulțumește minerilor pentru „restabilirea păcii” și vrea să-i ofere un buchet de flori ,,femeii albastre”, însă aceasta îl refuză. Zâmbetul lui se preschimbă în furie, această schimbare transmițând clar că puterea, când nu este confruntată, devine autoritară și agresivă, iar gesturile aparent simbolice sau diplomatice sunt folosite doar pentru a-și valida controlul. Faptul că Iliescu nu a plătit pentru toate victimele mineriadei arată cât de corupt și marcat de comunism este statul român.

Ultimul episod, ,,WELCOME HOME”, aduce în prim-plan protestele din 2018 împotriva corupției, la care au participat și românii din diaspora. Piesa surprinde tensiunea dintre cetățeni și stat, evidențiind că, chiar și după decenii de democrație, libertatea de exprimare și dreptul la protest rămân vulnerabile în fața unui stat care își păstrează reflexele autoritare. Episodul evidențiază cum Jandarmeria Română a intervenit cu forță, gaze lacrimogene și violență fizică, tratând protestul pașnic ca pe o „lovitură de stat”. Această reacție arată că, deși regimul se pretinde democratic, mentalitatea autoritară a persistat. Români veniți din diaspora, de la ore distanță de România, sunt tratați ca niște adversari, deși vin să își exprime nemulțumirea față de corupție și nedreptăți.

Astfel, „9 RUȘINI” nu este doar un act teatral, ci și un exercițiu de conștiință, o încercare de a vindeca un trecut incomod prin confruntare, reflecție și dialog. Fiecare episod reprezintă un semnal de alarmă cu privire la fragilitatea democrației, la pericolul abuzului de putere și la modul în care statul, atunci când devine corupt, poate călca în picioare drepturile, libertatea și demnitatea cetățenilor săi.

Matyas Kantor, 9 A

Piesa de teatru “Nouă rușini” în regia lui Ionuț Caras prezintă 9 evenimente mai puțin plăcute ale României în perioada 1940-2018. Piesa începe cu plecarea regelui Carol al II-lea de pe tronul României, urmată de pogromul de la Iași, deportările țăranilor în Bărăgan, decrețeii, mineriada din 1990, FNI, televiziunea română în anii 2000, incendiul de la clubul Colectiv, iar în final protestul de pe 10 august 2018. Aceste 9 “rușini” arată ignoranța ce a fost și încă este prezentă în România, fiind momente pe care românii nu vor să le repete.

Unul dintre fragmentele ce m-a impresionat este cel despre deportările în Bărăgan. În piesa de teatru, ni se povestește despre o familie ce a fost grav afectată de acest eveniment. Tatăl a fost arestat pe motiv de trădare politică și a fost dus într-una dintre închisorile comuniste unde a fost bătut până la moarte. Acesta nu a mințit niciodată spunându-le polițiștilor că el nu știe motivul pentru care a fost trimis acolo, fapt ce i-a făcut viața și mai grea, fiind bătut mai mult. La un moment dat, regimul a forțat-o pe soția acestuia să divorțeze de el, fiindcă ar fi fost trimisă și ea în închisoare pe motiv că i-ar fi fost complice. La ceva timp după moartea tatălui, mama împreună cu fiica lor au fost trimise în câmpia Bărăgan fără a avea o casă sau hrană și apă. Mama a încercat să construiască un mic adăpost pentru ea și fiica ei, însă din cauza deshidratării a murit până a putut termina. Fetița, rămasă singură, a fugit în munți, știind zona deoarece bunicul ei a fost pădurar și o ducea acolo când era mică. În acel loc a fost întâmpinată de mai mulți militari de care a reușit să se ascundă, fiind găsită de un domn ce lucra pentru stat însă nu era tratat corect. A dus-o la el în casă unde a întâlnit un băiat de care s-a îndrăgostit, însă în ziua nunții lor, biserica în care se aflau a fost arsă, cei doi murind împreună pe loc. Acest fragment m-a impresionat profund, deoarece arăta cât de nedreaptă era viața în timpul regimului comunist, familia nevinovată fiind destrămată din cauza sistemului opresiv din acea perioadă.

Un alt fragment ce m-a impresionat este cel despre incendiul de la clubul Colectiv. În seara de 30 octombrie 2015, a avut loc un concert al trupei rock Goodbye to Gravity cu aproximativ 400 de participanți. Ca parte a spectacolului, au fost aprinse niște artificii ce au dat foc unui burete, folosit pentru izolarea fonică, foarte inflamabil. Clubul avea o singură ieșire, iar toți oamenii prezenți voiau să ajungă cât mai repede la ea pentru a scăpa teferi. Din păcate, 27 de persoane au murit pe loc, arși de vii, iar încă 36 au murit în spitale în săptămânile ce au urmat, tragedia având aproape 200 de răniți. Ca urmare a evenimentului, guvernul a decretat 3 zile de doliu național, urmând ca prim ministrul și primarul sectorului 4 să demisioneze în săptămâna aceea. In piesa de teatru nu s-a vorbit așa de mult despre ce s-a întâmplat în acea zi, ci mai mult au ținut un omagiu pentru cei 64 de decedați, rostindu-le numele fiecăruia. S-a mai vorbit și despre o fată care, după ce a văzut ce s-a întâmplat acolo, și-a sunat toți apropiații ca să fie sigură ca niciunul nu a fost rănit din cauza acestei tragedii, cea mai mare din istoria României postdecembriste. M-a impresionat enorm acest fragment, chiar dacă a fost cel mai scurt, deoarece prin rostirea numelor tuturor decedaților am simțit o tristețe profundă gândindu-mă la faptul că majoritatea dintre ei erau tineri, lăsând părinți fără a putea să-și mai vadă copiii alături de ei niciodată.

Spectacolul “Nouă rușini” prezintă mai multe momente îngrozitoare ale istoriei recente a țării noastre, putând fi o învățătură pentru spectatori să nu fie influențați de ceea ce văd pe rețelele de socializare sau la televizor și să își cunoască drepturile, luptând pentru ele cu orice preț.

Smaranda Manolache, 9 A

Spectacolul “9 Rușini“ este o piesă de teatru ce pune în lumină evenimentele înjositoare din istoria țării noastre. Prin folosirea fundalului realizat de către videoproiector și a recuzitelor, trupa de teatru "Texte bune în locuri nebune" a reușit să transporte spectatorii într-o lume de mult acoperită ce se întinde pe parcursul la 70 de ani.

Trupa a reușit să creeze o atmosferă captivantă care mi-a pătruns în suflet și m-a purtat într-o lume complet diferită. Tabloul de deschidere, intitulat “Plecarea“, prezintă, într-un mod dramatic și sensibil, ultima trădare a regelui Carol Al II-lea față de țara românească și poporul său. După un regim de domnie autoritar, în care partidele democratice au fost marginalizate, regele este forțat să plece din țară odată cu votarea noului lider politic. Acesta, înainte de plecarea sa, își ia toate bijuteriile, armura și picturile din palatul lui, simbolurile de mândrie și de prosperitate ale României pe care el nu le merită. Acest ultim act de lașitate și rupere a încrederii față de țară este portretizat într-un mod intens de către actori, care au cucerit scena.

O secvență semnificativă a spectacolului care a lăsat o amprentă profundă asupra mea s-a regăsit în cadrul celui de-al cincilea tablou, “Femeia Albastră“. Episodul prezintă într-o manieră în egală măsură emoționantă și sensibilă, evenimentul istoric petrecut la Piața Universității din București, în anul 1990. Oamenii muncii au fost chemați în capitală pentru a asista la controlarea protestelor inițiate de studenți și de oamenii intelectuali. Dar, din cauză că minerii au fost greșit informați legat de protestele studenților, aceștia au urmat ordinile date de guvern. Acest fapt a rezultat în cel mai rușinos moment din istoria României, unde oamenii care doreau democrație în țara noastră au fost bătuți și omorâți, deoarece “românii trebuie să muncească, nu să gândească“. Printre victimele acestei tragedii se numără o femeie pe nume Izabela Odor, care a fost surprinsă de o camera foto fiind bătută. Din acel moment, rochia albastră a primit două semnificații – mai întâi, a devenit o amintire constantă a acelui eveniment, care nu trebuie uitat niciodată, și un simbol al libertății și intelectualismului în țară. Rochia albastră reprezintă suferința interioară adusă la suprafață. Oamenii din ziua de astăzi nu își vor aduce aminte de vânătăile și rănile suferite de victimele de pe data de 13 iunie 1990, dar mereu vor avea în minte rochia albastră. Modul de prezentare a personajelor a avut un rol esențial în conturarea mesajului piesei. Culorile roșu și albastru ies în evidență, la fel ca sângele românilor de pe mâinile lui Ion Iliescu, reprezentat în piesă și vânătăile albastre ale poporului român și ale femeilor din țară. Finalul episodului este unul emoționant, punând în evidență cum fiecare femeie are câte o rochie albastră proprie, unică, dar care totodată le unește în suferință.

Spectacolul de teatru “9 Rușini“ mi-a deschis sufletul și conștiința către realitatea României în perioada comunistă. Această piesă este importantă în educarea noastră despre istoria României—după spusele lui Nicolae Iorga, “un popor care nu-și recunoaște trecutul e condamnat să-l repete. “

Iuliana Nistor, 9 A

Spectacolul „9 Rușini și alte tablouri scandaloase din istoria recentă a României” este o piesă de teatru care prezintă, într-un mod foarte expresiv, evenimente dureroase din trecutul apropiat al țării noastre. Deși reprezentația este destul de lungă, alternarea momentelor emoționante cu cele pline de umor a făcut ca publicul să rămână atent și implicat până la final.

Dintre toate scenele, m-au impresionat cel mai mult cele inspirate din evenimentele petrecute în ultimii ani, precum tragedia de la Colectiv sau protestele din august 2018. Fiind acum mai mare, am reușit să înțeleg mai bine impactul acestor momente asupra societății și am înțeles, în sfârșit, de ce adulții erau atât de nemulțumiți și agitați atunci. Astfel de spectacole sunt adevărate lecții de istorie, care ne ajută pe noi, tinerii, să conștientizăm cât de important este să fim atenți pentru ca greșelile trecutului să nu se repete. Deși evenimentele recente, din 2010 până în prezent, îmi sunt cele mai familiare, am fost la fel de impresionată și de alte scene. Cea care mi-a rămas întipărită în minte a fost cea despre deportările în Bărăgan, unde o familie – părinții și fiica lor – au părăsit această lume rând pe rând, fiind separați de regim. Fiica nu și-a găsit fericirea nici după ce s-a căsătorit, pierzându-și viața alături de soțul ei, în biserica mistuită de flăcări. Cum poate o poveste de dragoste să nu aibă un final fericit?

Publicul a fost foarte divers – de la liceeni până la persoane în vârstă, cu multă experiență de viață – iar reacțiile au fost diferite. Mulți adulți trăiseră acele vremuri: comunismul, perioada de după Revoluție, crizele economice. Pentru ei, spectacolul a trezit amintiri și emoții puternice. Noi, cei mai tineri, am privit piesa cu uimire și curiozitate. Chiar dacă știam despre acele întâmplări din poveștile părinților, bunicilor sau din lecțiile de istorie, punerea lor în scenă ne-a ajutat să le înțelegem mult mai profund. Am realizat cât de important este să ne cunoaștem trecutul, pentru a nu repeta aceleași greșeli.

Un alt detaliu care m-a impresionat a fost faptul că sala nu avea o separare clară între scenă și locurile spectatorilor. Fiind toate la același nivel, am simțit o apropiere specială față de personaje și de trăirile lor, de parcă făceam parte din poveste. Actorii au reușit să transmită perfect emoțiile – teamă, bucurie, tristețe, furie – la o intensitate extraordinară.

Scenele care prezentau momente grele din istorie, precum Pogromul de la Iași, deportările în Bărăgan sau mineriadele, m-au făcut să înțeleg că în perioadele dificile oamenii ar trebui să fie uniți – un lucru care, din păcate, nu era încurajat atunci. Istoria ne arată că adesea am pus prejudecățile mai presus de umanitate, iar spectacolul „9 Rușini” reprezintă un avertisment clar că trebuie să trecem totul prin filtrul propriei rațiuni și prin suflet, să ne punem valorile morale înaintea statutului.

Pentru mine, această piesă de teatru a fost nu doar o experiență artistică, ci și o lecție importantă de conștientizare și reflecție asupra viitorului nostru.

Renata Norocea, 10 E

Spectacolul 9 RUȘINI și alte tablouri scandaloase din istoria recentă a României ne invită într-o călătorie prin momente definitorii și dramatice ale istoriei recente a țării. Prin fiecare scenă, nu doar că ni se povestește trecutul, dar suntem provocați să-l simțim, să-l înțelegem și să-l privim cu ochii responsabilității. De asemenea, experiența mea la atelierul de gândire critică m-a ajutat să realizez cât de important este ca tinerii să fie conștienți de greșelile trecutului și de durerea pe care aceste momente au provocat-o, pentru a nu se repeta niciodată.

Spectacolul deschide porțile istoriei cu abdicarea lui Carol al II-lea, un gest care marchează începutul unei perioade de nesiguranță și frică. Scena evidențiază conflictul interior fals al regelui: deși pleacă sub presiunea amenințărilor, gândurile sale rămân aparent necontenit la țară, prefăcându-se conștient de responsabilitatea față de oamenii pe care îi lasă în urmă, dar în fapt interesat de iubita sa și de averea luată din România.

Dezintegrarea umanității este surprinsă în mod cutremurător în scena pogromului de la Iași, unde violența antisemită este redată atât prin retorica rece a autorităților, cât și prin teroarea oamenilor nevinovați. În paralel, povestea a doi îndrăgostiți, împărtășind aceeași soartă tragică, aduce în prim-plan suferința individuală în mijlocul unui haos colectiv, subliniind absurditatea și cruzimea vremurilor (episodul II).

Trecerea către primii ani ai comunismului este ilustrată prin drama unei familii distruse de regim. Tatăl, arestat și ucis în bătaie, mama obligată să muncească în condiții îngrozitoare, ceea ce a determinat-o să se sinucidă și fiica pierdută într-un incendiu, toate aceste destine se reîntâlnesc într-un moment simbolic în moarte. Acest episod (III) accentuează fragilitatea vieții și impactul devastator al terorii asupra omului și familiei, lăsând spectatorul cu o senzație profundă de tristețe și empatie.

Următoarea poveste, cea a Decrețicăi, ne arată efectele politice ale regimului Ceaușescu asupra copiilor. Fetița abandonată, prinsă între neglijența statului și suferința cotidiană din orfelinate, trăiește pierderi și despărțiri dureroase, iar prietena ei vândută unei familii din străinătate subliniază cruzimea acestor politici (episodul IV). Întreaga scenă transformă spectatorul într-un martor al durerii și neputinței copiilor, amintindu-ne cât de importantă este protecția celor vulnerabili.

Mineriadele sunt ilustrate prin imagini puternice: Ion Iliescu cu mâinile roșii, fiind o reprezentare a sângelui care a fost vărsat și femeia în rochie albastră, simbol al rezistenței. Scenele (episodul V) transmit brutalitatea violenței politice și curajul celor care îndrăznesc să se opună, iar rochia albastră devine un simbol al demnității în fața abuzului.

Tranziția economică post-comunistă este abordată metaforic prin Scufița Roșie și pădurea capitalistă. Lupii care o păcălesc pe Scufița Roșie și pe bunica ei simbolizează fraudele financiare și iluziile economice, iar experiența fetei, nevoită să muncească în străinătate, reflectă realitatea multor români care au fost nevoiți să plece pentru a supraviețui (episodul VI).

Manipularea mass-media și absurdul politic sunt surprinse cu un umor amar. Politicienii și propagandiștii devin personaje ridicole, iar televiziunile de știri sunt prezentate ca instrumente de confuzie colectivă, arătând cât de ușor poate fi distorsionată realitatea și cum informația poate fi folosită ca instrument de control (episodul VII).

Tragedia de la Colectiv aduce o pauză de reflecție profundă. Apelurile telefonice disperate și mărturia unei femei, care resimte că evenimentul este mult mai grav decât ce se arată în știri, transmit întreaga dimensiune a tragediei. Privind titlurile și dând apeluri, ea mărturisește că a început să plângă „ca și cum cineva i-ar fi dat voie să respire din nou” după această experiență îngrozitoare. Această scenă ne ajută să înțelegem suferința nevăzută a victimelor colaterale și consecințele devastatoare ale corupției și neglijenței instituționale (episodul VIII).

Spectacolul se încheie cu protestele din Piața Victoriei, unde mii de oameni sunt reprimați brutal de jandarmi. Evenimentul devine un simbol al luptei continue pentru dreptate și democrație, subliniind cât de fragilă poate fi libertatea și cât de important este rolul cetățeanului în apărarea ei (episodul IX).

Prin această succesiune de povești, spectacolul reușește să ne arate că istoria nu este doar un tablou din trecut, ci o realitate care ne responsabilizează și ne învață să fim atenți la greșelile trecutului. Prin participarea la atelierul de gândire critică am dobândit o perspectivă mai amplă asupra acestor momente istorice și asupra responsabilității pe care o avem ca tineri conștienți. România, cu durerea ei și purtând amprenta istoriei sale recente, este o țară încă în proces de vindecare, iar fiecare scenă, fiecare detaliu, de la costume la interpretarea actorilor, ne amintește că trecutul trebuie cunoscut, înțeles și respectat, pentru ca suferințele trăite să nu se repete.

Andrei Obreja, 10 E

Am participat la două evenimente care, deși diferite ca formă, au avut un scop comun: acela de a ne face să privim mai atent istoria și realitatea în care trăim.

Primul a fost spectacolul „9 RUȘINI (și alte tablouri scandaloase din istoria recentă a României)”, jucat marți, 14 octombrie, la Uzina cu Teatru din Iași.

A fost o experiență autentică și intensă, de aproape trei ore, care a trecut prin episoade dureroase ale trecutului nostru: abdicarea regelui Carol al II-lea, Pogromul de la Iași, deportările în Bărăgan, decretul anti-avort, mineriadele, Fondul Național de Investiții, degradarea discursului public, Colectiv și protestul din 10 august 2018. Spectacolul a readus în fața publicului într-un mod sincer, îndrăzneț și emoționant, greșelile și suferințele unei țări care încă încearcă să-și înțeleagă propria istorie.

M-a impresionat felul în care piesa de teatru a reușit, fără decoruri complexe sau momente inutile, să mă captiveze de la început până la sfârșit. Felul în care transformă drame colective în mărturii personale, mișcătoare și în care trece, treptat, de la evenimente îndepărtate, despre care puțini au auzit, la evenimente recente, pe care le cunoaștem cu toții, și care au modelat România de astăzi.

Două zile mai târziu, pe 16 octombrie, am participat la un atelier de gândire critică, organizat de Asociația „Forum Apulum” la Colegiul Național și susținut de Alexandru Ciocan. Aici am vorbit despre cum am descrie România unui prieten străin, despre momentele întunecate din istoria noastră: colectivizarea, demolările pentru sistematizare, experimentul Pitești, accidentul de la Copșa Mică, Revoluția din 1989, dar și despre rușinile prezentului. Am discutat și despre cum putem deveni cetățeni activi și informați. A fost un dialog care ne-a încurajat să gândim, să punem întrebări și să ne exprimăm liber.

Cele două evenimente s-au completat în mod firesc: „9 Rușini” a arătat prin artă ce se întâmplă atunci când uităm să fim critici și implicați, iar atelierul a demonstrat cât de important este să înțelegem și să analizăm critic ceea ce trăim. Am plecat din ambele evenimente cu aceeași convingere: că trecutul nu e departe, iar datoria noastră este să-l înțelegem pentru a construi un viitor mai bun.

Ianis Orhei, 9 A

Am avut ocazia să vizionez spectacolul „9 rușini și alte tablouri scandaloase din istoria recentă a României”, o experiență artistică intensă, cutremurătoare și profund emoționantă, care m-a marcat și mi-a oferit multe momente de reflecție. Spectacolul construiește o poveste fragmentată, dar unitară în esență, în care sunt redate nouă episoade dureroase, controversate sau rușinoase din istoria noastră recentă. Întreaga montare artistică este realizată cu un curaj remarcabil, o sensibilitate aparte și o luciditate tăioasă. Mesajul central , „cine nu-și cunoaște istoria este condamnat să o repete” , se așază ca un fir între toate scenele, provocându-ne să ne confruntăm nu doar cu trecutul, ci și cu responsabilitatea prezentului.

Unul dintre episoadele care m-a marcat cel mai puternic a fost cel al femeii albastre. Povestea ei, prinsă în mijlocul mineriadei, e sfâșietoare: doar pentru că avea o înfățișare „intelectuală”, a fost lovită cu brutalitate de mineri până când pielea i s-a învinețit complet, devenind aproape albastră. Rochia albastră pe care o purta a devenit astfel o extensie vizibilă a durerii, o „a doua piele” care făcea suferința imposibil de ignorat. Acel tablou nu doar că m-a răscolit, dar m-a făcut să înțeleg cât de vulnerabilă este demnitatea umană în fața urii și cât de importantă este memoria colectivă în vindecarea unei societăți.

Un alt moment tulburător a fost cel în care s-a redat un discurs al lui Ion Iliescu, în care acesta afirma că „se luptă până la ultima picătură de sânge pentru ca noi să avem dreptul să nu fim de acord cu el”, preluând ironic replica lui Ion Rațiu. În spectacol, această replică nu este rostită cu admirație, ci cu o doză de ironie amară, ca un reproș adresat unei întregi epoci de manipulare și compromis politic. E o frază care, deși aparent democratică, ascunde o dublă măsură, o prefăcătorie de libertate într-un climat de frică și supunere. Prin acest episod, spectacolul ne întreabă subtil: cât de liberi am fost cu adevărat? Și, mai ales, cât din acest tipar se regăsește și astăzi?

De un impact copleșitor a fost și momentul dedicat tragediei de la Colectiv. Într-o liniște aproape ritualică, actrița a rostit, unul câte unul, numele celor 65 de oameni care au murit în acel incendiu. A fost un gest simplu, dar devastator prin forța emoțională fiecare nume readucea în sală prezența unui spirit pierdut, a unei vieți curmate brutal. Am simțit cum, odată cu fiecare nume, sala se umplea de o tăcere grea, de un doliu colectiv, dar și de furie împotriva nepăsării, corupției și a lipsei de responsabilitate care au permis ca o asemenea tragedie să aibă loc.

Actorii au fost absolut remarcabili. Au transmis o gamă largă de emoții de la furie și disperare, până la speranță și dorință de vindecare într-un mod autentic și profund. Implicarea lor totală în fiecare scenă a creat o conexiune puternică cu publicul, iar energia transmisă a fost electrizantă.

„9 rușini și alte tablouri scandaloase din istoria recentă a României” nu este doar un spectacol, ci un act de conștiință. Ne forțează să ne uităm în oglinda istoriei recente și să ne asumăm ceea ce vedem. Este un apel dureros, dar necesar, la empatie, memorie și luciditate. Un demers artistic care ar trebui văzut de toți românii pentru că doar cunoscând rușinile trecutului putem spera la un viitor mai drept.

Eliza Prodan, 10 E

Istoria este o parte din noi care trăiește prin gesturi, prin frici, prin felul în care o alegem să trecem prin ea sau prin felul în care spunem adevărul. Ea e o ființă care respiră prin fiecare generație, își schimbă hainele, dar poartă mereu aceleași răni și chiar dacă anii se șterg din calendare, urmele lor rămân în oameni și în felul în care aceștia privesc lumea, astfel înțeleg eu istoria. Nu ca pe o poveste cu început și sfârșit, ci ca pe o oglindă spartă din care fiecare vede doar un ciob, un colț de adevăr al lui.

Atunci când am văzut spectacolul ,,9 rușini”, am simțit nu doar că intru într-o sală de teatru, ci că intru într-o rană deschisă a istoriei. Lumina era slabă, iar hainele de la început puse parcă ca un perete au fost apoi îndepărtate. Ele parcă duc o povară veche, acea a tăcerii. Păreau că ne introduc într-o lume a comunismului, a fricii, a rușinii care s-au așezat în straturi peste noi toți. În acel moment am înțeles că spectacolul nu e doar o piesă, ci un fel de ritual, o spovedanie a unui popor care încearcă să spună greșelile cu voce tare, la fel ca pe o poezie.

Apoi au început actele. A apărut un fum roșu atunci când se vorbea despre ce au pățit evrei. Aerul s-a umplut de un roșu dens, ca sângele, care încă nu s-a spălat din istorie și care nu știu dacă se va spăla prea curând. Era o durere, dar fără țipăt , o vină care nu se mai putea ascunde. În spatele acelui fum, am putut simți o tăcere grea. De parcă era un mare secret și de parcă chiar și toți ar fi știut ce s-a întâmplat, dar nu îndrăznea nimeni să vorbească.

Mi-a plăcut foarte mult atunci când s-au strâns în brațe și au spus că ,,în anii 2000 nu vor mai fi copii”. Aici era prezentată o durere tăcută. Copiii existau, dar fără copilărie, născuți într-o lume în care nu știa să iubească, ci doar să facă tot ce era necesar pentru a trăi.

Între perioada comunistă și revoluție, a fost o mică pauză în care am putut reintra în cotidianul nostru. Înainte de a intra în pauză, am văzut cum umerașele cu haine au fost din nou puse în fața scenei, dar de data aceasta cu portretul Ceaușescu pe ele. Iar după pauză, portretul lui Ceaușescu nu mai era, istoria se repeta, dar imaginea dispăruse, ca și cum ar fi vrut să ne spună că uitarea poate fi la fel de periculoasă ca amintirea.

Apoi, femeia albastră a apărut. Iliescu, cu mâinile roșii de sânge, vorbea în spatele ei, iar ea, femeia bătută, purta pe piele culoarea durerii. Rochia albastră ,un simbol al feminității dar şi al durerii ,era pentru ea ca o a doua piele, o armură, dar și o amintire în același timp. Pentru fiecare femeie, rochia albastră avea alt sens. Pentru unele era protecție, pentru altele era o rană ascunsă, dar pentru ea era o tăcere care nu mai putea fi ignorată . În fundal era ilustrată o altă rochie, tot albastră, dar pătată de sânge, care strălucea sub o lumină, dar de data aceasta rece. Mie mi s-a părut că rochia aceea era parcă făcută din resturi, din bucăți de vieți rupte, dar ,,nu e sfâșiată niciodată”, pentru că durerea, oricât de mare, nu se rupe, doar se poartă mai departe. O altă idee care mi-a rămas a fost aceea că Iliescu era încă liber, deși mort. Istoria nu-l mai judeca, nici nu-l ierta și cu siguranță nu-l va mai uita.

Încă țin minte ultimele replici care au fost ca niște respirații obosite, dar cu mult înțeles ,,istoria o să vă plătească” am auzit și m-am întrebat dacă nu cumva deja o face.

După ce am fost la atelierul de gândire critică, unde am fost întrebați de ce am spune unui român să vină în România, sau de ce nu i-am spune să vină , eu am zis că România e făcută din oameni, nu din locuri aparent perfecte pe care le poți găsi peste tot in lume. Ea e din oameni făcuți din cioburi ale unei istorii care îi urmărește până în prezent, unii taie, alții luminează, dar împreună formează un întreg, care, privit cum trebuie, devine frumos. În atelier, de asemenea, am vorbit despre alte cinci noi rușini și am învățat să nu fugim de greșelile istoriei, ci să le privim în ochi. Atelierul m-a învățat că libertatea nu înseamnă doar să spui ce gândești, ci să gândești cu adevărat ceea ce spui.

Pentru mine ,,9 ruşini” nu este doar un spectacol, ci poate fi privit ca o oglindă care te obligă să te uiți și să vezi că fiecare dintre noi încă poartă în el o parte din acele ruşini, dar că are totodată și puterea de a le vindeca. Iar atelierul a fost o continuare a spectacolului, unde am învățat că poate, până la urmă, România e alcătuită din oameni care cad și se ridică, din cioburi care, puse laolaltă, fac lumină.

Și dacă poezia este un secret spus cu voce tare, atunci acest spectacol și acest atelier au fost pentru mine poezia adevărului spus, în sfârșit, fără frică.

Ilaria Toader, 10 E

Trăim, conștient sau nu, într-o stare constantă de amorțeală, într-o tentativă patetică de a ne feri de simpla idee a unei posibile repetări a istoriei. "Închidem un ochi" din reflex pentru a nu vedea mai mult decât ne este încuviințat, ne astupăm urechile cu ceara superficialității știrilor repetate cu zilele doar de dragul de a se întâmpla ceva, și ne înțepăm bine de tot cu acele infime ale zvonurilor și ultimelor întrebări picante de la Măruță pentru a ne amorți. Să nu simțim, să nu simțim, să nu simțim - dacă simțim înseamnă că există. Nu îndrăzniți să simțiți presiunea care se pune asupra voastră.

Mai întâi, vă vor lega mâinile. Ai drept? N-ai. Dar plecați capul, găsiți altă scuză - "pentru copii, pentru viitor" și parcă cătușele sunt mai suportabile. Le acceptăm doar pe cele la costum.

Picioarele au încercat - și au reușit - să le lege până în 89, dar acum nu mai au nevoie de decrete, că ni le legăm între noi. Pleci din țară? Trădător împuțit.

Din corzile vocale am țesut stindarde.

Ochii i-ați cusut în 1949, pentru a nu vedea terenurile confiscate și înăbușirea brutală a unei rezistenței inițiale.

Urechile - minunat mijloc de propagandă. Cum poți să nu crezi singurul lucru pe care îl auzi? - v-au fost îndreptate către un singur discurs. Gemetele de durere erau înăbușite de scandări oricum.

Specialiștii în anestezia în care suntem cufundați sunt cei de la "Texte bune în locuri nebune" și comunitatea "Create. Act. Enjoy", aducând de la Cluj-Napoca la Iași un testament scris în bold: "9 RUȘINI și alte tablouri scandaloase din istoria recentă a României". În producția dramaturgilor Ionuț Caras, Cosmin Stănilă și Sașa Ceban, se forjează o reconstruire a unei istorii terifiant de adevărate, în timp ce în atelierul de gândire critică ținut de Alexandru Ciocan, reprezentant al "Forum Apulum", sunt provocate soluții. Cele două au caracterul de a declanșa trezirea în mijlocul a ceea ce va părea o operație.

În societatea densă, cei trei dramaturgi își asumă rolul de a transpune publicul - defel orb, surd și mut, pentru că protestatul exclusiv pe Facebook este și el o formă de mutism - în miezul evenimentelor, oferind destulă ață pentru a țese o conștientizare.

Spectacolul este bine gândit astfel încât să atingă atât diferite teme, cât și diferite stări, cerând cât mai multă implicare afectivă la adresa privitorului (crescând astfel și potențialul de a stârni inițiativă la schimbare).

Antisemitismul - o urmărire cu final previzibil, care este prezentat în fundalul unui alt titan al istoriei României: setea pentru putere, care transformă orice altă preocupare în afara avansării ierarhice într-un dezinteres major - idee care atrage atenția pe contrastul propriilor piese de șah, care sunt, de fapt, neglijate. Această specializare în lustruirea unei imagini glorioase, însă, va afecta cetățenii. Nu numai că are loc un export mai mare decât limita pentru un trai decent minim, însă investițiile egocentrice ale lui Ceaușescu vor fi simțite intens, cerând la o creștere în producție. Astfel, încă o temă este prezentată cu grijă în fața spectatorului. Doi octombrie 1966, semnătura lui Chivu Stoica, și peste două milioane de copii nedoriți. Decretul 770 reprezintă o industrializare a vieții.

În paralel, atelierul stârnește la o privire în ansamblu a realității și a modului în care fricile trecute se reflectă astăzi în percepția și atitudinea directă a cetățenilor față de conducere. Drept exemplu este reacția oamenilor la modificările și deciziile recente în privința bugetului țării. Nemulțumirile sunt mai multe decât plutesc la suprafață, iar trauma sculptată de regimul comunist se face simțită atât prin reacțiile pasive, inexistente, de tipul "nu e atât de rău, îndurăm și asta", cât și cele batjocoritoare, care, deși aparent impunătoare sau practice, ele au, de fapt, caracter distant - conducerea e proastă - râdem pentru a fi, într-un mod sau altul, diferiți, indiferent dacă asta înseamnă mai bine sau mai rău.

Împreună, evenimentele pun în lumină un trecut și un viitor, oferind destule materiale pentru împletire unei frânghii salvatoare. Ele, însă, sunt concurente într-un punct: în noi. Piesa de teatru a prezentat ce a fost înainte și până în moment, iar atelierul oferă posibila existență a unui "după noi", însă ce va fi după noi va depinde. Va trebui să ne dezmorțim, și poate teatrul nu va rămâne singurul loc unde îndrăznim să sperăm.

Tabloul 6 - Scufița Roșie și pădurea capitalistă

Miruna Ursanu, 10 E

Istoria este alcătuită din acțiunile omenirii, acțiuni ce întemeiază continuitatea lumii, precum și continuitatea noastră ca popor, ca ființe raționale. Însă, ca orice element cursiv, are caracter influențabil, orice întâmplare schimbând permanent traiectoria.

Acest aspect esențial este redat în spectacolul "9 Rușini", regia Ionuț Caras, în care se accentuează greșeala principală, comunismul. Spectacolul redă problemele cele mai grave, delimitând publicului inițierea, cauzele, parcursul și persistarea acestei greșeli în România actuală. Titlul "9 Rușini" are rolul de a intensifica puterea comunismului, precum și pasivitatea românilor în rezolvarea acestei probleme. Se specifică la un moment dat "Statul ăsta nu greșește.", amplificând normalizarea comunismului, conferindu-i o stabilizare în România. Rușinea provine din conformitatea noastră, cum am permis extinderea și multiplicarea rușinilor, aspect ce va marca permanent și ireversibil istoria românilor.

O scenă importantă este reprezentată în episodul III, "Ecoul". În acest episod, observăm o familie care este treptat destrămată de situația României. La început, fata le cerea părinților să moară în acel moment, cât încă mai pot dispune de alegerea liberă. Însă tatăl refuzase, sub motivul protejării familiei. Tatăl a fost arestat și omorât pe nedrept, precum majoritatea românilor, mama a fost deportată în Bărăgan, unde și-a găsit sfârșitul, iar fata, cu speranța că se va reuni cu mama ei, a plecat în munți, la ascunzătoarea bunicului, unde a trăit o viață îndeplinită, dusă la sfârșit, însă accelerată. Acolo și-a aflat sfârșitul din cauză că s-a aflat de fuga sa interzisă în munți. Un aspect esențial este că familia nu a părăsit scena pe parcursul desfășurării episodului, participând fantomatic la viața membrului încă în viață. La sfârșit, familia se reunește în moarte, unde tatăl ia în sfârșit decizia de a le curma suferința, împușcându-și fiica și soția. Acest act reliefează starea poporului deja moartă, întrucât viața lor putea fi facil luată, având o însemnătate nulă pentru stat, precum și o ultimă răzvrătire: ca măcar în moarte să acționeze conform propriilor interese.

Revolta a fost ideea fundamentală, deoarece în fiecare episod, un personaj reușea să iasă din tipar și să se împotrivească. Episodul dedicat acestui fapt este episodul V, "Femeia albastră", în care o femeie a fost bătută, deoarece a cerut să nu mai lovească o altă persoană. Această bătaie i-a întipărit sălbăticia poporului pe propria persoană, pielea ei devenind albastră de la vânătăi. Aceasta purta o rochie albastră, menită să reprezinte "a doua piele", precum o armură, o dovadă că s-a alăturat revoltei și că s-a luptat.

Însemnătatea acestui spectacol a fost fixată prin "Atelierul de gândire critică", cu asociația Create Act Enjoy, în care s-au adus la cunoștință încă 5 rușini, cu privire la care am fost nevoiți să ne documentăm și să le prezentăm. Atelierul a fost unul interactiv, menit să ne dezvolte dreptul la opinie, un drept pe care îl pierdusem nu demult și dreptul la informație. Toate întrebările au avut răspunsuri de la noi, tinerii, ca să înțelegem cum putem, în sfârșit, să îndepărtăm această greșeală. Am accentuat cauzele, am detaliat fiecare aspect al comunismului și am găsit împreună soluții pentru a începe "revoluția". Această cooperare universală a stârnit o ambiție, precum și o dorință de schimbare, fiindcă am reușit să înțelegem ce s-a pierdut în timpul comunismului și ce putem pierde încă o dată dacă nu pricepem gravitatea situație și importanța implicării noastre.

Așadar, atât spectacolul , cât și atelierul au pus accentul pe acest pericol constant de "a greși" din nou, învățându-ne consecințele unei noi "rușini". În spectacol se specifică faptul că: "Facem parte din aceeași tabără, toți suntem victime.", anume că trebuie să ne unim și să începem să ne răzvrătim, în special tinerii, tocmai pentru că suntem viitorul unei noi ere pentru România. Suntem cei care nu am fost atinși de comunism și cei care pot vedea limpede greșelile comise atunci. Mesajul transmis de ambele evenimente este de a lupta rațional, cu drepturile noastre de opinie și informare, ca să ne putem reda demnitatea.

Adela Vasile, 9 A

Vizionarea spectacolului "9 Rușini" a fost una emoționantă, ce punea în scenă numai 9 momente din istoria recentă a României, alese cu grijă dintr-o lungă listă - o listă plină de clipe care ne-au adus aici, în prezent, însă nu ar trebui să fie retrăite vreodată.

Dintre toate actele, cel mai mult m-a impresionat Episodul III: Ecoul. În prim plan, vedem o familie ( mama, tata, fiica ), îmbrăcată în haine de culori sumbre, ca de moarte, ce pare a se distra, jucându-se, râzând, glumind. Totul este bine și frumos până când vorbele fetiței schimbă tot: "sunt așa de fericită încât aș putea muri chiar acum". Cu aceste cuvinte, ne sunt introduse poveștile de viață a celor trei membri, începând cu tatăl, care a fost arestat și torturat în perioada regimului comunist, chiar dacă era nevinovat. Așa cum i-a spus și colegul său de celulă-- cei nevinovați nu mai scapă. Sfârșitul lui a venit odată cu documentele de divorț, semnate de soția sa, silită. De ce silită? Pentru că așa era comunismul- o obligație, un regim lipsit de libertatea de a alege, cel puțin pentru cei de rând. Astfel, ajungem la povestea mamei, care începe, desigur, cu divorțul forțat de stat.

După această întâmplare, ea avea în plan, împreună cu fiica ei, să fugă, să se ascundă la sora ei (mătușa fetei sale). Cea mică a ajuns, cea mare nu, pentru că cea mare a fost deportată la Bărăgan, unde și-a -a adus singură sfârșitul, știind bine că nu avea să-și mai vadă familia vreodată. Pentru fetiță, lucrurile nu au decurs mai bine, ci chiar mult mai tragic. Unchiul ei dorea să scape de ea, mătușa nu, mătușa avea încredere. Cu toate acestea, nu suporta să fie motivul certurilor lor, așa că a plecat, iar. A mers în pădure, în locul în care o ducea bunicul ei, pădurarul, atunci când era mai mică. Ajunsă la ascunzătoare, observă că nu este singura ce căuta adăpost, dând de niște persoane care știau de bunicul ei. O primesc cu ei, într-o viață foarte grea, mai ales pe timpul iernii, când nu aveau cum să se încălzească deoarece focul se vedea și ar fi prinși. Cu toate acestea, sâmburele de fericire apare când fata și unul dintre băieți se îndrăgostesc și se logodesc. Pentru nuntă, au vorbit la biserică să ii ajute, însă până și preotul nu credea în propria-i profesie, trimițând dascălul să le facă reclamație celor doi, cât timp i-a ținut în lăcașul religios. Securitatea i-a ars de vii în biserică, dovadă că nici măcar sentimentele, moralitatea, nu erau permise în comunism: nu aveai voie să fii om.

Cea mai tristă parte este că, figurativ, fiecare membru al familiei a fost martor poveștii celuilalt, protejându-se cum pot, ca niște îngeri păzitori, așa ca în loc de o singură rană per persoană, au fost trei. Trei răni adânci. Trei cuțite în spate. Trei motive pentru care la începutul actului cuvintele fiicei au schimbat complet atmosfera. Trei motive pentru care tatăl a decis până la urmă că după un ultim moment de fericire, de armonie în familie, trebuie să vină și sfârșitul amintirii soției si fiicei lui. Amintire, pentru că acest ultim moment de bucurie, de pace, nu era real, era într-o altă dimensiune, controlată de mintea tatălui. De aceea, acesta a avut puterea să îndrepte pistolul înspre capul partenerei lui, ce o ținea de la spate pe fiica, în semn de o ultimă protecție, în calitate de înger păzit or. Dă să tragă, însă arma nu mai avea niciun glonț. Bărbatul se prăbușește la pământ, întrucât acum nu mai avea cum să scape de durerea amintirii LOR. A fost o poveste tragică, ce a pătruns prin nenumărate straturi ale sufletului meu, provocându-mi o serie întreagă de emoții. Mi-a atins fiecare colț al inimii, mișcându-mă cu adevărat, pentru că îmbină toate interesele mele: istoria, poveștile adânci, încurcate si arta.

Același impact l-a avut și următorul episod, Decrețica, asupra mea: o punere în scenă ce combină umorul cu tristețea, nostalgia și istoria întunecată. Aceasta a ilustrat viața tristă a copiilor apăruți pe lume din pricina legii comuniste ce a interzis avortul. Mii și mii de copii născuți în condiții de viață execrabile sau abandonați în orfelinate. Orfelinate care, în ciuda filmelor precum "Veronica", ce creează o imagine fantastică a acestor "adăposturi", nu ofereau condiții de viață stabile micuților. Nu luau în considerate faptul că este vorba de niște suflete, ci doar căutau profit. Nu conta dacă inocenții erau lăsați pe viață, adoptați, neadoptați, abuzați, neabuzați, cât timp ei erau protejați de sistem. Momentul cu "Veronica" m-a emoționat cu adevărat și pot să afirm că m-a marcat într-un fel deosebit.

Cu toate acestea spuse, deși au mai fost episoade ce au avut un impact semnificativ asupra mea, precum Femeia albastră sau Scufița Roșie și Pădurea capitalistă, nu există destule cuvinte să le descriu. Mesajul piesei a fost clar transmis și înțeles, cel puțin de noi, cei prezenți în sală, la vizionarea piesei, iar eu cred că dacă mai mulți ar viziona acest spectacol, poate că istoria nu s-ar mai repeta și trecutul ar rămâne strict în trecut.

Matei Vatră, 9 A

"9 Rușini" este un spectacol plin de tristețe, dar care spune povestea adevărată a trecutului apropiat al României. Acesta nu oferă plăcere sau distracție, ci îți deschide ochii pentru a fi conștient de cât de urâtă poate fi lumea și cât de norocoși suntem că nu am fost supuși acestor momente ilustrate.

Prima rușine, intitulată "Plecarea", începe cu trei personaje trăgând suporturi de umerașe pline cu haine către marginile scenei, o mișcare ce simbolizează o dezvăluire a trecutului ascuns, mascat de uitarea lui. Începutul ilustrează abdicarea forțată al regelui Carol al II-lea de la tron, ce a marcat începutul unei perioade dificile a României.

A doua rușine "Cine-i acolo?" surprinde cruzimea generalului Ion Antonescu ce i-au declarat pe evrei inamici de stat și le-a distrus viața, dar și a românilor ce l-au ascultat și i-au căutat și bătut, mai ales în Pogromul de la Iași. Cu toate acestea, tot aici este prezentată și una dintre primele forme de rezistență împotriva regimului, a celor care i-au ajutat pe evrei, dându-le mâncare și apă, riscându-și viața, în fața soldaților care se prefăceau că nu vedeau ce se întâmplă, indicând faptul că în ciuda groazei create de cei de la conducere, mai există și unii oameni cu sufletul pur. Acest episod este unul dintre cele mai neliniștitoare și îngrozitoare, care va rămâne în istorie mult timp, în speranța că același lucru nu se va întâmpla din nou.

A treia rușine, "Ecoul", ilustrează o reuniune după moarte a unei familii cu 3 membri, fiecare având câte un final tragic. Tatăl fusese torturat și interogat în ciuda faptului că nu făcuse nimic, mama fusese deportată în Bărăgan, suferind de foame și sete în pustietate, iar fiica ajungând să ardă împreună cu logodnicul ei în biserica în care aveau să se căsătorească, fiind turnați de către preot. Această rușine exemplifică nedreptatea și cruzimea prin care au trecut oamenii în acele vremuri, despărțirea forțată a familiilor, oamenii neștiind dacă cei apropiați lui mai erau în viață și finalul nefericit al foarte multor oameni care nici măcar nu au avut șansa să-și trăiască viața.

Al patrulea episod al spectacolului se numește "Decrețica", ce ilustrează povestea tristă a unei fete care începe înainte să se nască, din cauza Decretului 770, care interzicea avortul. Ea ajunge să aibă malformații la picior din cauza încercărilor de avort ilegale ale mamei sale, este părăsită apoi în brațele unei doamne care stătea la coadă la Alimentară, iar în cele din urmă este dusă la spital de unde ajunge în cămin. Acolo își trăiește cu greu viața fără condițiile necesare, unii ajungând să moară, iar alții să fie cumpărați de americani, având o soartă necunoscută. Acest moment este greu de acceptat fiindcă este foarte nedrept să fie supus un copil unei astfel de cruzimi chiar înainte să se nască, din cauza lui Ceaușescu și din nefericire a părinților săi.

A cincea rușine se regăsește în mineriade, în Ion Iliescu portretizat cu sânge pe mâini, care i-a influențat pe muncitori și mineri să bată oamenii cu ochelari de pe stradă și să strige "Noi muncim nu gândim!" sub pretextul că intelectualii îi informează pe inamici. Această parte a spectacolului arată cât de ușor sunt influențați oamenii și ce rele pot comite din cauza unor minciuni.

A șasea rușine intitulată "Scufița Roșie și Pădurea Capitalistă" relatează o poveste ironizată despre cum românii au fost păcăliți de către schema piramidală a FNI-ului și despre corupția din sistem adusă de o tranziție a României către capitalism.

Al șaptelea episod este "Haos TV". Acesta este unul dintre cele mai tulburătoare fiindcă surprinde adevărul că nu sunt mulți oameni competenți la conducere și că România niciodată nu a fost în mâini bune. Pe scenă, actorii recită foarte multe replici cunoscute ale politicienilor români care par amuzante, dar de fapt sunt îngrijorătoare și neliniștitoare.

Penultima rușine este numită "N-am fost acolo" și prezintă perspectiva unei tinere care găsește o știre că a avut loc un incendiu la Colectiv, un club din București, unde au avut loc 65 de decese și foarte mulți răniți. Această abordare a momentului a fost diferită de celelalte, fiindcă a surprins tragedia din exterior, mai mult evocând emoțiile pe care le-a trezit multor români pe 30 octombrie, știind că și ei puteau fi murit în acea zi, dacă se aflau acolo.

În final, "Welcome Home" este atât ultima cât și cea mai recentă dintre rușini, marcând unul dintre protestele românilor veniți din diaspora care au fost întâmpinați cu violență și gaze lacrimogene de către jandarmi. Atunci, și protestatarii și jandarmii au ajuns să fie toți victime ai corupției din România. Cu toate acestea, faptul că românii au protestat de mai multe ori arată că nu suntem fără speranță, că încă există oameni cu spirit civic și că nu ne vom mai lăsa dirijați de conducerea autoritară.

Theodor Alexandru Vicol, 9 A

Teatrul Memoriei – când istoria își cere dreptul la lacrimă

Cine s-ar fi gândit vreodată că teatrul poate vindeca ceea ce istoria a sfâșiat? Că rușinea poate deveni personaj, că tăcerea unui popor se poate transforma în replici? Spectacolul “Nouă Rușini și alte tablouri scandaloase din istoria recentă a României” nu e doar o piesă de teatru, ci o confesiune a rănilor deschise, fiecare episod reprezentând încercările noastre de a înțelege de ce uităm, de ce repetăm, de ce încă ne doare. Am avut oportunitatea de a participa la această lecție de istorie alături de colegi și profesori într-o sală arhiplină de la Uzina cu Teatru Iași.

Prin cele “Nouă Rușini”, tăcerile bunicilor, poveștile nespuse și vina colectivă prind viață. Ele nu vorbesc despre trecut, ci îl refac. Ele sunt povestea unor oameni ce au trăit între frică și uitare, adunate în câteva ore de lumină rece și tăcere apăsătoare. Însă dincolo de aceste decoruri și lumini, se joacă și o altă piesă – cea a conștiinței. De la neputință, la confuzie, de la ironie, la suferință. Toate aceste emoții și sentimente ale trecutului au fost aduse în prezent prin interpretările celor nouă momente ale rușinii din istoria noastră, actorii devenind mesagerii, oamenii timpului.

Unul dintre episoadele ce m-a ținut cu sufletul la gură este “Cine-i acolo?” Acesta prezintă cum un cuplu evreiesc este bătut în stradă de către autorități, sub ordinele mareșalului Ion Antonescu, pentru „purificarea, curățarea terenului”. Contextul istoric este Pogromul de la Iași, unde peste 13.000 de evrei (“jidani”) au fost uciși – o treime din populația evreiască a Iașului ; fie bătuți în stradă, fie prin călătoriile “trenului morții” în perioada 27-30 iunie 1941. Actorii poartă hainele fricii, iar fiecare gest pare un strigăt înăbușit. Acum, plimbându-mă prin centrul orașului, observ cum frumusețea zilelor de azi reprezintă, de fapt, suspinele trecutului.

Un alt episod emoționant este „Decrețica”. Acesta prezintă viața unei copile nedorite de părinții ei, trăind la un orfelinat. În acest episod, istoria e scrisă pe piele, iar rușinea e că cineva a crezut că poate decide ce înseamnă viața. Din cauza Decretului 770/1966, 700 de orfelinate din țară adăposteau în jur de 100.000 de copii, dintre care peste 60% trăiau în adevărate ghetouri, fără hrană, căldură sau medicamente.

Episodul din istoria mai recentă ce m-a copleșit este “N-am fost acolo”. Deși este cel mai scurt, acest episod reușește să transmită cele mai profunde gânduri, emoții și sentimente, făcându-mă să mă întreb dacă țara în care trăiesc este într-adevăr capabilă să mă ajute, să-mi fie alături. Pentru mine, acest episod are cea mai mare încărcătură emoțională, actrița citind lista celor 65 de morți în urma tragicului incendiu al clubului Colectiv, auzind nume ale rudelor, prietenilor, apropiaților mei. Titlul, de fapt, transmite nu numai că „N-am fost acolo”, ci și că “Oricine putea fi acolo. Noi suntem aici.”

Am ieșit din sală cu senzația că am făcut parte din trecut, că “ Am fost acolo”. Prin cele “Nouă Rușini”, mi-am dat seama că memoria este un act viu, nu o pagină de manual. Cele “Nouă Rușini” nu sunt doar despre trecutul țării mele, ci și despre felul în care fiecare dintre noi poartă, fără să vrea, o parte din ele. Rușinile ne învață că tăcerea nu șterge nimic și că adevărul, oricât de crud, e singura formă a salvării. Cine s-ar fi gândit vreodată că teatrul poate fi o rugăciune rostită în șoaptă? Că din spatele decorului se vor ridica fantomele istoriei, cerând nu iertare, ci și amintire? Cortina cade, dar povestea rămâne în aer – între lumină și întuneric, între ceea ce suntem și ceea ce am fost...

Sursă imagini:

Foto: Alina Andreea Grigorescu

https://agenda.liternet.ro/articol/30679/Ingrid-Tofan/Imi-este-sila-daca-in-istorie-vom-ramane-barbari-9-RUSINI-si-alte-tablouri-scandaloase-din-istoria-recenta-a-Romaniei-la-Intalnirile-Internationale-de-la-Cluj-2025.html?fbclid=IwdGRjcANYpqJjbGNrA1ikBGV4dG4DYWVtAjExAAEeD9X6oiCPD9aZ7pAXh4L9ZAkyzpzfHfGC4iXkLLB2Pa_BNBhOS2D3MCSoAzE_aem_zwwlQ1jdgBRRGn4eMLmhQg

Comments