Având șansa de a participa la lansarea acestei cărți, am putut avea o (pre)întâlnire cu ceea ce Înger de piatră urma să-mi ofere, și anume emoție. Veridicitatea ei creionează originalitatea, acea tușă care face din impersonal, personal și fiind cea care, cu siguranță, îl înscrie pe Iustin Mihailov într-un cerc al romancierilor care au ceva de oferit lumii.
Succint, poate părea o poveste dintre multe altele în peisajul acestei țări, în care tinerii sunt nevoiți să ia calea străinătății spre a-și ajuta familia, iar în drumul lor întâlnesc oameni ale căror intenții trădează aparența, capabili să provoace suferință pentru propriile interese. Daniel Zaharescu, cel în jurul căruia se concentrează întreaga acțiune, ajunge la vârsta de 30 de ani un pietrar cunoscut în orașul La Trinité din sudul Franței, reușind, prin munca asiduă și talentul său, să își creeze propria afacere, ajutat de fratele său Răzvan. Atunci când se va întoarce pe plaiurile Moldovei, prietenia din copilărie cu Simion îl va aduce în meandrele iubirii unei femei, Ramona, atrasă de potențialul financiar văzut în el și mașina nouă parcată în fața clubului. Împotrivirea familiei nu l-a făcut pe Daniel decât să se îndepărteze, din acel moment practic iubirea depersonalizându-l, distanțându-l nu doar de adevăr, cât și de cei ce au simțit pericolul iminent ce avea să vină odată cu partenera misterioasă apărută peste noapte. Cea căreia i-a provocat suferință și dezamăgire totodată a fost sora mai mică, Ruxandra, cei doi având o relație mai mult decât apropiată, specială. Etapele relației cu Ruxandra s-au consumat cu atât mai repede, cu cât noul simțământ încolțit în sufletul pietrarului a expulzat orice urmă de rațiune, ducându-și iubita cât mai repede în regiunea din coasta Alpilor. Agoniseala sa în decursul anilor a devenit o sursă pentru împlinirea capriciilor Ramonei, dornică de lux și care cu fiecare prilej își folosea masca feminității spre a-l seduce pe cel care în fiecare zi muncea mai mult.
Greșelile din urmă pe care aceasta le va face nu vor provoca uimire, dar central a fost modul în care alege autorul să o pedepsească, descriind fiecare suferință a ei în detaliu cu o anumită detașare, purificând-o ca pe un drum al lui Sisif, pentru a fi demnă de iertarea lui Daniel. Întrebarea care mi-a stat pe buze la început a fost de ce o asemenea femeie a supraviețuit, de ce nici după adevărul ieșit la iveală Daniel nu a respins-o, iar răspunsul a venit abia citind ultimele rânduri: a fost nevoie de ea pentru a se putea plămădi creația de o desăvârșire iconografică, fiindcă spiritul lui Daniel se putea înălța doar iertând, Dumnezeu pregătindu-l pentru ceea ce avea să vină și răsplătindu-l.
Aparte mi s-a părut și modul de construire a capitolelor, alternanța dintre locul ce-i servea drept casă și țara sa, astfel impresia pe care mi-a creat-o a fost că Daniel se afla tot timpul cu conștiința acasă, chiar daca legătura era ruptă, conexiunea s-a produs mai profund decât a fost lăsat să se vadă. Tehnica detaliului a întregit opera, lăsându-mă ca lector să pătrund în spațiul profan, dar sacralizat de fapt prin prezența lui Daniel. Îndeosebi prezența lui Dumnezeu te izbește, El fiind invocat la tot pasul și totuși văzând un destin precum acesta, ce pare nedreptățit, ne întrebăm „Unde este El?” Adevărul ce stătea în spatele relației sale cu Ramona, odată văzut, i-ar fi provocat o suferință ce nu ar fi dus la dăltuirea îngerului de piatră, maturitatea sa fiind cea care a fost necesară în descoperirea divinității superioare. Moartea lui Daniel a părut a culmina tragic opera, dar adevărul a fost altul: valorificarea creației sale în întreaga lume a însemnat triumful final, căci ea purta amprenta identității sale și a iubirii față de sora Ruxandra. Maniera polițistă abordată în cazul decesului captează și mai mult și dă forță într-un moment de cotitură ce pare rămas fără de speranță.
Funcționarea complexă a creierului uman până dincolo de moarte, așa cum este descrisă, convingând prin autenticitate, dezvăluie aspecte ce țin de meseria de bază a autorului, cea de neurochirurg, conferindu-i originalitatea stilistică, ce vine probabil din numeroasele experiențe în ani de trăiri, emoții, neliniști și frământări legate de viață și moarte. Precum un artist, el vindecă și are parte de atingerea mâinii lui Dumnezeu. Până la ultima pagină fiecare personaj își împlinește rolul în ceea ce avea să fie lucrarea lui Daniel, fiecare meritând să aibă un final, căci au dus la purtarea întru vecie a existenței artistului Zaki.
Cele 570 de pagini ale cărții Înger de piatră sunt așezate sub semnul ideii-cheie, de sacrificiu spre atingerea nu a unor culmi ale succesului, ci ale unor împliniri sufletești. Astfel, durerea în detrimentul unei fericiri temporare devine calea ce un artist și-o revendică poate până la finalul vieții, precum Daniel Zaharescu, astfel constituind un motiv de reflecție.
Ilinca Bordea, clasa a X-a C
Oricine a luat vreodată un stilou în mână, oricine a încercat vreodată să facă o fotografie (nu o poză), oricine și-a cumpărat în viața lui o pânză, oricine a vrut să construiască la mare un castel de nisip (măcar în copilăria mică), oricine a încercat, cuprins de curiozitate, să cânte la un instrument așa cum a văzut la alți oameni; oricare dintre aceste persoane, și nu numai, va fi de acord cu mine când voi spune că este greu să creezi artă. A face din ceva simplu și comun, abia scos din ambalaj, altceva, unic și personal, este dificil, este o muncă solicitantă, dar care te poate împlini, căci există mereu o șansă de a plămădi o imagine fidelă a ceva simțit numai de tine.
Un alt adevăr este acesta: cu cât așteptările noastre sau ale persoanelor din jurul nostru cu privire la ceea ce avem de făcut sunt mai mari, cu atât presiunea este mai mare și este greu să faci ceva care să vorbească în limba ta, care să spună ce ți-ai dori. De asemenea, cu cât proiectul este mai ambițios, cu excepția cazului în care te simți destul de David ca să lupți cu Goliat, cu atât acesta este mai greu de dus la capăt pentru a fi mulțumit de tine, de fapt, poate nu ar trebui să fii mulțumit niciodată...
David este unul dintre cele mai reprezentate personaje în artă, în domenii de la pictură la film, însă cea mai emblematică înfăptuire artistică a acestui personaj biblic este îndrăzneața sculptură a lui Michelangelo. Michelangelo Buonarroti a fost un adevărat om universal, un vizionar al Renașterii, cu mari contribuții în toate ramurile artelor, plastice și nu numai, însă el a avut o singură mare pasiune: sculptura.
Pictorul întinde culoarea pe o suprafață plană și încearcă, cu ajutorul perspectivei, să încredințeze oamenii că au în față o scenă redată în toate dimensiunile. Dar încearcă numai să te învârți în jurul unui personaj dintr-o pictură! Ți s-a creat doar o iluzie magică. În schimb, sculptorul, ah! El cioplește deplina realitate. De aceea, sculptura are tot atâta legătură cu pictura cât are adevărul cu minciuna. Iar dacă un pictor greșește, ce face? Peticește, drege, dă pe deasupra cu un strat de culoare. Sculptorul, dimpotrivă, trebuie să întrevadă de la început în stana de marmură cioplită forma pe care o ascunde. Nu poate lipi la loc așchiile cioplite. De aceea nu mai afli astăzi sculptori, pentru că sculptura cere de o mie de ori mai multă siguranță în judecată și viziune (Irving Stone, Agonie și extaz)
Tânărul Buonarroti, într-unul dintre marile centre ale Renașterii italiene, Roma, în epoca de aur a artelor, a găsit cu greu un atelier unde să lucreze, iar mare parte din viață și-a petrecut-o ca pictor (Capela Sixtină).
Pentru omul de geniu Michelangelo, cu atâtea mijloace la îndemână, având ajutoare din atâtea părți, a fost greu să sculpteze; ce ar putea face un om normal ca mine și ca tine dacă ar vrea să scoată și el o figură angelică dintr-o bucată rece de piatră?
Iustin Mihailov a reușit, în cartea sa Înger de piatră, să trezească în mine această întrebare pe care uitasem că am avut-o vreodată: ce înseamnă arta pentru cineva care nu își poate permite să trăiască exclusiv pentru sau din ea?
Am fost surprinsă să găsesc în protagonistul Daniel Zaharescu exact acest „cineva”: deși cu o fire modelată parcă special pentru a crea, văzând frumusețea în orice și în oricine, plin de bunătate, iubire și credință, el nu s-a născut într-un context care să îi pună calitățile în evidență. Aș îndrăzni chiar să spun că am fost luată prin surprindere văzând că acest om atât de frumos trăiește un scenariu apropiat mie, ție, tuturor celor ce trăiesc în România contemporană. Crescut într-un sat uitat de lume, din nevoie de bani, Daniel pleacă să lucreze în străinătate. Cred că cel mai mult m-a impresionat modul în care el își păstrează, până la urmă, iubirea față de familia lui cu care a pierdut încet legătura, față de țara lui care nu l-a ajutat la maturitate, față de satul lui, cu tradițiile sale și, nu în ultimul rând, față de Dumnezeu.
Am parcurs această carte crezând că voi descoperi o altă Agonie și extaz. Nu pot spune că am fost dezamăgită. Înger de piatră mi-a arătat că arta nu este respectă neapărat un plan, nu este ceva ce poate veni pur și simplu; arta nu este ceva ce se poate învăța la o școală, de la o persoană sau din sfaturi superficiale, căci ea se învață în timp, prin experiență, trăind, simțind, crezând în tine, cunoscând bunătatea și răul din lume și din ceilalți oameni, ceva care se învață prin încercarea de a te înțelege pe tine însuți și pe cei din jur, din dorința de a participa creator la frumusețea lumii.
Kommentare