• Ilinca Bordea

"Vous pensez à quoi en marchant?"(Philomene) "Je rêve!"(Facteur Cheval)

Palatul ideal - “Ca să-ți atingi țelul, trebuie să fii încăpățânat”



“33 de ani, 9000 de zile, 65000 de ore, pentru Palatul Meu”

Lansat în 2018, filmul Palatul ideal situează acțiunea în satul Hauterives din departamentul Drôme din sud-estul Franței. Totul începe în anul 1873 (construcția Palatului debutează în 1879 și este finalizată în 1912), urmând a se încheia în 1924 prin pecetluirea foii îngălbenite, de 88 de ani, ce împlinea viața lui Ferdinand Cheval, un poștaș francez, creatorul unei opere de arhitectură magnifice, spectaculoase, considerată de unii specialiști naivă, de către alții – barocă, de fapt situată în afara oricăror norme artistice, o creație atemporală, admirată de către suprarealiști precum André Breton, inspirând pictori celebri, precum Pablo Picasso, devenită monument istoric în 1969, cu sprijinul lui André Malraux. Regizorul francez Nils Tavernier, și actor de altfel, a creat ceea ce este, pentru mine, un film ideal, în care actorul Jacques Gamblin și-a însușit rolul protagonistului – poștașul Cheval, iar actrița Laetitia Casta, pe al soției sale Philomene.


Filmul este bogat în momente de poezie subtilă, de emoție reținută. Auzind mișcările unduitoare ale apei, ni se dezvăluie cele două elemente care vor crea frumusețea miraculoasă a palatului – mâinile lui Cheval și pietrele. Palmele sale erau precum un mulaj, care imprima fiecare formă cu sufletul, rămânând vie, deschizând alte noi cotloane labirintice spre construirea unui ideal. Imaginea palatului iarna, frigul, întunericul, noroiul aducând parcă adierea morții au devenit o mărturie a frământării și a suferinței unui constructor de vocație, ce amintește uneori de miticul Dedal, de chinuitul Sisif, de sacrificiul suprem al Meșterului Manole. Peisajele copleșitoare prin cromatica lor au fost remodelate de Cheval, care a încercat să le ascundă înăuntru, sporind parcă bucuria jocului pentru mica sa prințesă, Alice. Fundalul muzical semnalează pătrunderea în amintire prin acordurile de vioară, clapele pianului pun monologurile interioare în evidență, valorificând spațiul interior al lui Cheval, în care ni s-a permis să intrăm ca la un vernisaj unde operele capătă ființă sub ochii noștri.

Evoluția lui Cheval conturează, la început, un comportament poate atipic unui bărbat în acel loc și în acel timp, un bărbat ce trebuia să fie prezența centrală a unei familii, cel ce avea responsabilitatea luării deciziilor. Dar Cheval nu își exercita această putere, fiind rezervat, interiorizat și, așa cum spunea poștașul Auguste, “speriat de lumea oamenilor”. Înăuntru, de fapt, era conservată întreaga putere morală și emoțională, spiritul puternic necesar pentru anii de muncă asiduă. Forța aceasta este scoasă la iveală abia odată cu poziția sa fermă în fața soției, prin hotărârea de a-și continua lucrul, indiferent de obstacole. Poate la început pare a fi cuprins de nebunie, căci privirea lui parcă refuză a întâlni ochii altei persoane, pentru a nu risipi farmecul creat de peisaje, ce îl cufundau în reverie în drumurile sale. Mai târziu vom intui ce vede el dincolo de realitatea care stimulează reveria, visul care îl ținea aproape, cu sufletul, de fiica lui, Alice.

El însuși își îngreuna drumul cărând cât mai multe pietre în geanta sa de postaș, ajungând a folosi o roabă (numită de el însuși companionul suferinței mele), și se lăsa condus de chemarea lăuntrică devoratoare, care îi cerea înfăptuire. Cheval o păstrează vie pe Alice și devine el însuși nemuritor, creând o construcție ce emana armonie și echilibru, dinamism și vitalitate, poezie concentrată prin intermediul arhitecturii. Amintind iarăși de Sisif, amândurora le-a fost sortit a căra o povară a destinului, sub forma unei stânci, respectiv a pietrelor, dar simțindu-le în interior în mod diferit. Spre deosebire de stânca lui Sisif, pietrele lui Cheval rămâneau neclintite, precum niște luptători demni și curajoși într-un război cu timpul și cu moartea, poate și din acest motiv a devenit sursă de inspirație pentru artiști consacrați, fascinant pentru suprarealiștii care au văzut în el visătorul de geniu ce și-a trăit deplin chemarea.

Împiedicarea sa de o piatră, urmată de o cădere, a dus la o ridicare simbolică a eului interior, dar și a palatului. Ducând-o acasă, atingând-o, descoperindu-i forma ce nu se limita la obișnuit, s-a creat temelia. Ea i-a fost punct de pornire spre construirea operei extraordinare de artă naivă, ce părea a fi cizelată de natură, amintind de forma unui trandafir sau de splendidele temple budiste de la Angkor Wat din Cambodgia, despre care Cheval citise în niște articole de ziar.

Cheval a primit în plin cele mai dure lovituri ale vieții. Și-a pierdut prima soție când băiatul lor era încă la o vârstă fragedă, iar el ca tată se simțea frustrat și neputincios, mărturisind mai târziu, când i se va naște fetița Alice, din căsătoria cu văduva Philomene, că nu știe cum să se poarte cu un copil. Așa că fetei i-a construit un palat, a fost felul său nemuritor de a o iubi. Comunicarea dintre soți este extraordinară, Philomene manifestă dorința de a-l înțelege altfel față de cum o fac cei din jur, iubindu-l i-a înțeles sufletul visător și i-a dat puterea de a-și înfăptui visul prin Alice. Philomene, al cărei nume înseamnă "iubitor de putere", "prietenul puterii", a fost cea care l-a așteptat și i-a vindecat rănile trupești și sufletești. Mutările în jocul destinului adesea l-au prăbușit pe Cheval, dar el a transformat suferința în voință de a pune visul în faptă prin dragoste, ceea ce l-a ridicat și l-a făcut puternic precum piatra din care a construit. Interiorizarea constantă a trăirilor i-a modelat, ca pe o sculptură, chipul sever și osos, cu ochii strălucind între ridurile adânci, precum drumurile lungi pe care le făcea ca poștaș.

Jocurile lui Alice cu el în palat și maturitatea ei, poveștile pe care i le spunea, inspirate de lumea orientului, au contrastat cu frica pricinuită de conștientizarea, prin mărturisirea făcută lui Auguste, că nu știe cum să se poarte cu un copil. Boala necruțătoare a micuței Alice, de doar 13 ani, a fost cea mai dureroasă lovitură a destinului lui Cheval. Doar apa în care spăla pietrele pentru templul său a cunoscut suferința lui Cheval, imaginea cu el plutind pe apă, cea a memoriei, topindu-se în ea, amintește de visul ce modelează timpul topindu-l, precum ceasurile lui Salvador Dali din Persistența memoriei.

Apropierea sfârșitului lui Philomene a fost acel moment în care Cheval s-a destăinuit. Imaginea mâinilor uscate ale soției pe obrajii obosiți ai lui Cheval este un alt moment de poezie al filmului, iar liniștea, împlinirea date de atingerea palmelor femeii iubite, sunt semnul că menirea sa a fost încheiată odată cu palatul: "Nu eram făcut pentru lumea asta. M-ai ridicat când am vrut să dispar".

Cheval a ascultat, ca un artist cu vocația contemplării, glasul tainic al naturii pe care o cunoștea din interminabilele sale drumuri ca poștaș, însemnând de cinci ori ocolul Pământului. Fiecare piatră a fost purificată înainte de a deveni parte din palat, prin spălarea care îi dezvăluia adevărata frumusețe într-un contrast fond/formă. Ele evocă o stabilitate, reflectându-i însăși puterea interioară a cărei durabilitate este de necontestat. Micile temple din diferite culturi edificate în exterior păreau a proteja palatul, invocând forța divinității pentru fericirea fetei. Folosirea, în zona turnurilor ogivale, a tehnicii mugurului de lotus a scos la iveală fascinația pentru poveștile orientului. În lateral, un copac își înalță crengile fără a fi împodobite, acestea îmbrățișând palatul, ca un semn de protecție. La bază, coralii și algele într-o multitudine de elemente ale universului subacvatic par desprinse din poveștile despre mitul Atlantidei. În partea de sus, scările duc spre soare, ca la templul mayaș de la Chichen Itza. Astfel, palatul dăruit prințesei Alice a devenit un univers în miniatură, construit din vis, poveste, dragoste, suferință, piatră, apă, făpturi reale sau fabuloase, toate izvorâte din naivitatea unui inocent cuprins de nebunie, care a știut să asculte glasul naturii. Taina celui care a vizitat întreaga lume rămânând, cu toate acestea, în locurile natale stă într-un singur cuvânt care îi definește substanțial existența: "Visez".

Acest vis care susține voința creatoare prin sacrificiu și suferință amintește de un destin excepțional similar în mitologia populară românească – acela al Meșterului Manole, având alături, la fel, întruchiparea feminină a dragostei devenite ofrandă omenească pentru frumusețea divină. Astfel, pentru amândoi, imaginile celor două ipostaze feminine se contopesc cu mănăstirea, respectiv palatul, devenind o modalitate de transcendere către un infinit imortalizat în piatră, ca element al stabilității.

Vom ajunge, la finalul drumurilor lui Cheval, să dansăm în fața palatului ideal ca niște făpturi de poveste, privindu-l zâmbind așa cum, poate, de mulți ani nu a mai făcut-o. El fusese ucenic de brutar în tinerețe, iar atunci când a modelat aluatul pentru pâine, a spus că secretul este "să uiți de degete", iar când a îmbinat armonios piatra, secretul său a fost să se uite pe sine și să se dăruiască visului. Așa cum pâinea hrănește trupul, palatul plămădit cu toate durerile și frumusețile lumii i-a hrănit spiritul: “Crengile, copacii, păsările îmi spun cum să-l construiesc”.


Ilinca Bordea, clasa a IX-a C



Sursele imaginilor:

Imaginea 1: https://www.imdb.com/title/tt7248884/mediaindex?ref_=tt_pv_mi_sm

Imaginea 2:https://www.imdb.com/title/tt7248884/mediaindex?ref_=tt_pv_mi_sm

Imaginea 3: https://www.imdb.com/title/tt7248884/mediaindex?ref_=tt_pv_mi_sm

Imaginea 4: https://en.wikipedia.org/wiki/Ferdinand_Cheval

Imaginea 5: https://www.imdb.com/title/tt7248884/mediaindex?ref_=tt_pv_mi_sm

Imaginea 6: https://www.imdb.com/title/tt7248884/mediaindex?ref_=tt_pv_mi_sm

Imaginea 7: https://en.wikipedia.org/wiki/Ferdinand_Cheval

64 views